vineri, 30 decembrie 2011

Secretul anului

Am învățat multe anul ăsta: am învățat că borcanul cu iubire e magic, la fel ca și stocul de lapte - cu cât iei mai mult, cu atâta se produce mai mult. Am mai învățat că a doua oară e tot ca prima dată și totuși altfel. Amnezia funcționează atât cât e nevoie ca lucrurile să-și păstreze savoarea primului sărut, dar nu-ntr-atât încât să-ți faci probleme că îți împarte nopțile-n bucăți de somn ce nu pot fi nicicum legate.

A fost un an în care am înțeles că expresia lui Steinhardt "Dăruind vei dobândi" funcționează altfel decât după o matematică meschină: mulți cred că dacă oferă o pară vor primi o alta în schimb, poate chiar mai mare; alții se gândesc poate că, dacă nu primesc o pară, atunci se vor alege măcar cu un măr. Eu am descoperit că nu așa merg lucrurile - orice, dar chiar orice act de dăruire e urmat instantaneu de o îmbogățire - o îmbogățire pe dinăuntru, de mii de ori mai prețioasă decât orice pară sau orice măr. Nu crede niciodată că ai prea puține ca să dai și altora, nu e deloc adevărat. Crezi că ești prea obosită ca să le mai oferi timp și energie puilor tăi? Crezi că vei secătui complet dacă o faci? Îți spun că nu, din contră.

Pentru mine chiar a fost o mare descoperire, atât pe plan afectiv, cât și la modul cel mai concret și materialist, să zicem. Am vrut mult să ajut pe cineva, dar inițial mă gândeam cu tristețe că nu am cum să o fac, nu am nici bani, nici influență încât să îi conving pe alții să o facă. Și atunci am rămas uimită de felul în care lucrează El. A aranjat în așa fel lucrurile, încât s-a folosit de mine, mi-a arătat ce trebuie să fac ca să obțin ce îmi doream. Ideea s-a născut pe nesimțite, fără ca măcar să o percep ca pe o idee, decât după ce ea și-a făcut treaba.

Oh și ce bună, ce valoroasă a fost lecția asta, cât de bogată mă simt acum, când am înțeles cum funcționează treaba cu dăruirea, cu dăruirea de SINE!

Și v-am spus că iubesc decembrie, luna dăruirii? Pentru că despre asta e vorba în fabulă: nu despre câte cadouri mai mult sau mai puțin utile primești, ci despre ce, dar mai ales CUM dăruiești. Faceți-o total, fără frică, fără rezerve.

Să ne-auzim cu bine mâine. În noul an.

O noapte liniștită vă doresc.

marți, 20 decembrie 2011

Prima apariție

... în public s-a desfășurat așa cum mă gândeam: fără emoții, fără mare caz, nu foarte prezent dar nici absent, cu costumul acceptat pe jumătate și dat jos aproape de final.
Chiar dacă eu nu sunt foarte mulțumită de grădiniță, se pare că Matei s-a adaptat acolo și o tratează în cel mai corect mod: cu lejeritate (nu le prea bagă în seamă pe "doamnele", care nici nu îi plac, dar nici nu îi displac). Răspunde la cererile lor, dar nu se strofoacă...

În continuare mi se pare că nu e stimulat suficient, că nu încearcă nimeni să-l descopere și să-i încurajeze calitățile native. Sistemul(cel vechi și de demult) merge pe uniformizare, pe aliniere, de răspunsuri previzibile. The safest way... Toți pitici, toți cu costume roșii cu verde. Toți același cadou - fetele o păpușă, băieții o mașină roșie.


duminică, 11 decembrie 2011

Work In Progress!



Se construiește, fiecare după puterile lui. Dacă se țin de plan, băieții mei vor crea ceva frumos:) Vă țin la curent, cu siguranță. La noi începe deja să miroasă a Crăciun, a cadouri și... a muncă în echipă:)

vineri, 9 decembrie 2011

848. O săptămână pentru o viață.

Vă spun pe șleau, fără multe introduceri: De mâine începe o săptămână foarte importantă. E SĂPTĂMÂNA lui Bibi. Și asta pentru că din 10 până in 16 decembrie puteți să trimiteți SMS la 848 (număr valabil în rețelele Vodafone, Orange și Cosmote)- se donează 2 euro sau puteți suna pentru a dona la Romtelecom, așa:
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.


Bibi are nevoie de bani. Ca să trăiască. Pe mine mă zgârie rău fraza asta. Nu ar trebui să fie așa niciodată. În lumea mea, dreptul la viață nu ar trebui să aibă legătură cu banii. Deloc. Mai ales când e vorba de un copil de nici doi ani! Dar lumea mea nu se suprapune prea bine cu lumea reală... unde lucrurile stau altfel și unde banii fac diferența. Deci vă conjur! De mâine, puneți mâna pe telefoane și faceți un gest mic-mic. Spuneți sincer acum. Câți dintre voi nu ați făcut același gest ca să vă votați concurentul favorit la vreo emisiune gen "Românii au talent" sau "Dansez pentru tine"? Faceți-o și acum, când gestul are o greutate mult mai mare.
Trebuie să reușească această campanie! Trebuie să îl ajutăm pe Bibi să strângă banii!

Dacă încă stați pe gânduri, au spus-o poate mai bine decât mine alte zâne bune din blogosferă. Bogdana, Moni, MariaMirabela, Raluca.

Vă mai rețin un moment: Sper să nu exagerez dacă vă cer și să spuneți mai departe. La toată lumea. Pe toate canalele de comunicare. Bannere puteți lua pe ce dimensiuni vreți de la CriticoMamica.

Haideți să ne adunăm puterile! Putem să o facem, sunt sigură!

marți, 6 decembrie 2011

Testing Testing. Boba Testing

Faptul că sunt o împătimită mamă cangur, sau mamă purtătoare nu mai e nicio noutate. You name it, le-am testat pe toate. Wrap elastic, sling, pouch, Marsupi Plus, Manduca... în toate mi-am atârnat copii. Motive - o mie și una, am mai povestit despre asta aici . Repet însă un singur lucru - Da, chiar creează dependență purtatul!

Deci ce e Boba? E un alt SSC (Soft Structured Carrier) )creat pentru copilași având greutatea între 6.8 kg și 20.4 kg , adus de o doamnă tare dragă și a ei prăvălie virtuală. Mi l-am dorit nu pentru că nu aș fi mulțumită cu ce am, chiar nici nu aș vrea vreun premiu, dar pur și simplu nu mă pot abține! Îmi place atât de mult să îl am lipit de mine, încât e o bucurie orice ocazie, pretext, de-a o face. Și nu sunt singura. E și Ștefan un mare purtător, poate nu chiar ca mine, dar pe acolo.:)

Așa că l-am cerut. Și l-am primit la testat. Două săptămâni mi-am pus Manduca în cui și am luat Boba. M-am înțeles bine cu ea, așa cum presimțeam de altfel. Cum am primit-o hopa-sus. Ușor de montat, ușor de reglat, ușor de de-montat. Și-n față dar și în spate. Eu îl port mai mult în față din motive de alăptat. Și aici unul dintre marile ei plusuri, părerea mea: alăptatul în Boba e extrem de discret și de comod. Nimeni nu bănuiește măcar ce se întâmplă acolo:)
Și încă ceva care mi-a plăcut mult la ea - poziția copilului per ansamblu - aceeași poziție în M fiziologic, lipit de tine, nici prea jos dar nici prea sus, numai bun de pupat pe creștet și de mirosit. Face asta datorită spatele ei înalt.
Și să mai zic un lucru care mi-a plăcut mult la ea: faptul că acea glugă pentru somn e detașabilă. Eu nu prea o folosesc în general și m-am bucurat când am văzut că o pot lăsa acasă. În plus, mi se pare că are rol doar de creare a intimității, nefiind deloc nevoie de susținere a capului în timpul somnului. Și asta e integral meritul Bobei și a poziției pe care i-o oferă.
Să mergem mai departe, la ceea ce deosebește Boba de alte SSC: curelușele suport pentru picioare(detașabile și ele). O găselniță simpatică, utilă însă pentru copilași mai mari. Mărturisesc că nouă nu ne-au fost prea de folos, dar pot să văd utilitatea lor în cazul puilor mai mărișori.
Să zic ceva și de aspect: Boba e frumoasă, destul de minimalistă, fără briz-briz-uri inutile. Are chiar și un sistem șmecher de strângere a resturilor de curelușe care altfel s-ar bălăngăni aiurea.

Să vă zic însă și ce m-a dezorientat la început: faptul că, bretelele fiind late iar eu foarte îngustă, aveau tendința să îmi alunece de pe umeri. A trebuit însă o a doua reglare a curelușei care leagă cele bretele așa încât să nu mai aibă cum să-mi fugă de pe umeri.

Concluzii de final: Boba e un SSC grozav, mi-a plăcut felul în care stă copilul în el, felul în care îi susține spatele și îl aduce mai aproape de persoana purtătoare.
Cureaua din talie lată așa cum trebuie, își face bine treaba la repartizarea greutății. Părerea mea e că el e ideal pentru copilași mai mari, când intră în schemă și suporții pentru picioare. e bun, chiar foarte bun și până atunci, dar mi se pare că mai târziu intră în deplinătatea funcționabilității.(Asta cred că sună puțin ciudat... oops)

Pentru că sunt mândra posesoare a unei Manduci frumoase de tot, normal că toată lumea m-a întrebat care mi se pare mai bună... chiar nu știu ce să spun... mi-au plăcut amândouă, sunt frumoase și foarte practice și pe distanțe lungi. Manduca cred că merge de la vârste mai mici, având și un reductor atașat special pentru asta. Și încă un plus al Manducăi în fața Bobei - faptul că o poți purta cu bretelele încrucișate. Știu multe mămici care au adoptat metoda asta, eu nu sunt însă una dintre ele.








luni, 5 decembrie 2011

Bolnavi rău (II, sau partea soţului)

Mda, nu cred că s-a prea pomenit ca o leapşă de blog să meargă mai departe la acelaşi blog, către co-proprietarul aflat mai mereu în silentio stampa. Dar cum nevasta m-a stârnit cu filmele şi cum de multă vreme n-am mai scris nimic, de ce să nu fac şi eu nişte "recomandări" de (ne)vizionări în familie?

Mai întâi câteva explicaţii. Ca-n orice copilărie optzecistă, educaţia cinematografică mi s-a realizat pe două filoane: Telecinemateca, respectiv casetele video aduse de unchiul sau colegii de serviciu ai părinţilor (noi aveam Telecolorul, ei veneau cu recorderul împachetat discret în pătură). De la filme "de dragoste", unde fiecare scenă mai fierbinte era prompt semnalizată cu o pernă pe faţă - 'n-ai voie să te uiţi!', la cele super-super-acţiune cu Stallone si Norris (cel din urmă mi s-a părut mereu cel mai cool, dovezi supreme peste ani fiind bancurile cu EL, nu cu restul ageamiilor belgieni, austrieci...). Bineînţeles, aveam şi partea mea de filme "de groază", care mi-au lăsat pe alocuri şi o amprentă adâncă în psihicul impresionabil. Asta ca să nu ezitaţi când puştiul îşi face de treabă pe lângă TV unde se dă Saw în reluare!
Aşa că-mi încep cronologic lista cu ce m-a dereglat rău vizual şi ocazional visceral, într-atât încât să nu revăd...

Încep cu un film care m-a ţinut treaz câteva nopţi după vizionare, s-ar zice un clasic al genului, însă pe care cu siguranţă îl voi sări oricând dintr-un meniu cinematic. Era 1987 si John Carpenter s-a gândit să-mi spună o poveste despre un cilindru descoperit într-o biserică, în care se afla un lichid verde, în esenţă Satana. Flashback-uri cu topoare şi oameni posedaţi, plus oglinzi dubioase încă mi se învârt în sinapse. Asadar, cu un punctaj de 5 cranii de ne-vizionare din 5(şi un pachet de şedinţe cu electroşocuri), Prince of Darkness!



Alte orori ale copilăriei au lăsat treptat, în urma anilor, urme tot mai line, până la punctul la care am ajuns să le preţuiesc: naziştii descărnaţi din Raiders of the Lost Ark, vânătoarea în junglă din Predator, atmosfera apăsătoare din Păsările sau ţipetele mute la vederea Alien-ului. Acum sunt de-a dreptul simpatice.

Trece vremea, liceu, studenţie şi iată-mă-s mai întâi la Cinemateca Eforie, la Elvira Popescu, la Studio, iar pentru titluri vechi şi mai rare, fireşte acasă în faţa computerului (cunoaştem cu toţii istoria). Dintre filmele mai vechi, se detaşează cu trei clase în abominabil filmul lui Pasolini, Salo sau cele 120 zile ale Gomorrei. Mesajul e înţeles în maximum 5 minute de vizionare, iar senzaţia de repulsie, depresie şi disperare faţă de specia umană şi limitele cruzimii este suficientă cât pentru 5 vieţi. Tot atâtea puncte, pardon cranii, îi dau cu largheţe. De văzut o singură dată, pe repede-înainte, cu Forrest Gump şi Amelie la îndemână pentru o porţie rapidă de optimism şi culori mai vesele.



Alt titlu hiper-deprimant (nu pronunţăm uber-, că e verboten şi mega-fumat :) ), văzut tot prin studenţie, dar care mi-a exploatat mânia, neputinţa, mila, furia şi-apoi fireşte dorinţa de-a ieşi din sală a fost Boys Don't Cry. Eram cu două fete la cinema şi ţin minte că vreo 30 minute după film nu ne-am mai spus nimic. Deprimant la superlativ, motiv principal pentru senzaţia automată de milă la vederea lui Hillary Swank, în orice a mai făcut ea după. Trei cranii de ne-văzubilitate, toate trei hohotind de plâns.



Că tot suntem pe linia melo, nu pot lăsa deoparte şi Dancer in the Dark. Mi se pare o capodoperă a lui von Trier, la câţiva paşi de Breaking the Waves, însă mă scuzaţi, nu mai pot vedea sau auzi cântecele de jale ale lui Bjork sau privirea ei mioapă, nevinovată, secunde înainte de... well, ştiti voi. Cred că am plâns sau am luat la pumni uşa, nu mai ştiu. Dar m-a chinuit mult filmul ăsta, într-atât încât să-i dau şi lui două boabe jumătate. De văzut cu o găleată de îngheţată lângă.



Ajungem şi la perioada descoperirii TIFF-ului, unde mulţumită geniului întunecat al lui Chiri (aka Mihai Chirilov, selecţionerul festivalului, de la origini şi până-n prezent, să-i dea zeul cinema-ului sănătate, La Multi Ani maestre!:P ) am fost expus la nenumărate dubioşaguri şi seducătoare monstruozităţi. Între primele a fost un exemplar asiatic, al prolificului Takashi Miike. Audition are ceva blând în el şi-n expresivitatea reţinută a protagonistei, până ce te trozneşte cu capul de pereţi cu nişte scene de o cruzime inimaginabilă. Vizionabil după o sesiune de pregătire pe cinema asiatic, sau dacă vreţi să aflaţi ce se poate face cu o coardă de pian. Patru cranii mici cu ochi migdalaţi, de la mine pentru Miike.



Sigur, aici m-aş putea băga până la umeri în tot ce înseamna cinema-ul asiatic, în special cel coreean, care a avansat extraordinar ca resurse şi inventivitate. Fără să exagerez, cele mai stranii şi reuşite scenarii se nasc acolo, iar violenţa este parte din limbaj şi din cultura lor, trebuie luată la pachet. Însă dincolo de ce a spus şi Raluca, mă rezum la o singură recomandare, cu avertismentele de rigoare: I Saw the Devil, poate cel mai reuşit film despre răzbunare (şi despre tenacitatea unui ucigaş) făcut vreodată.



Ne apropiem de final, însă nu pot uita doi autori şi două titluri care sunt acolo în lista de bântuiri.
Mai întâi Lukas Moodysson, cu Lylia 4 Ever, opera sa de căpătâi (de atunci, a dat rateuri mari cu Mammoth şi Container), în care vedem distruse, one by one, toate visele unei vieţi. Abuzuri, sărăcie, disperare, trafic de carne vie, sclavie sexuală, totul se amestecă şi se duce la vale pe tobogan. Ii dau 2 cranii şi un sfert (un femur), nu-i neapărat de neprivit, însă deprimant cât cuprinde.



Ei, si nu se putea să-l amintesc şi pe amicul meu Gaspar Noé. Fiu de pictor, argentinian, omul a venit în 2002 la Cannes cu Irréversible. With a bang! Pentru că este probabil cel mai agresiv vizual film din meniul meu recent. Nu este de neglijat violenţa extremă, sunt cel puţin două scene care vor rămâne în istorie, una cu Monica Bellucci într-un gang (puteţi ghici ce i se întâmplă), şi alta cu Vincent Cassel, mânuind un extinctor. Scratch that, nu e cel mai agresiv vizual film, number 1 aici e Enter the Void, a doua zămislire a lui Noé, despre viaţa şi after-viaţa unui tânăr traficant în Tokio-ul nocturn, de plastic şi neon. Word of advice, NU consumaţi materiale adiţionale şi verificaţi dacă aveţi sensibilităţi vizuale de ordin epileptic. Pentru ambele, dau cate trei cranii şi-un tango.





Cu asta am finalizat lista, însă tare mă tem că au mai rămas câteva filme de ne-privit ascunse prin debara. Dacă le găsesc, vă anunţ. Altfel, sper să vă fi provocat nişte curiozităţi, sau cel puţin să vă fi indignat un pic ("Ăsta-i film greu de digerat? Phuah, e joacă de copii aici!"), aşa că aştept reacţii.

Bolnavi rău (I)

Că demult nu am mai prins o leapşă, dar pe asta nu o voi lăsa să treacă. Pentru că e una incomodă, cinefilă şi interpretabilă. Fiecare persoană care a răspuns la ea a văzut-o altfel, ceea ce e cool - zic eu.

Să purcedem deci. MoniQ, eşti pe recepție?:)

Mi-am scormonit amintirile (deşi nu prea tare, că am vrut să prind de-o ureche tocmai filmele uşor memorabile şi puternic impresionabile) pe care le-am văzut odată, pe care mi-aş fi dorit să nu le fi văzut. Filme bolnave şi disturbante, periculoase pentru buna dispoziţie.

Şi brusc mi-am dat seama că am o doză mare de masochism, că aş revedea multe din peliculele care s-ar încadra în categoria "sick", dacă nu chiar am făcut-o deja. Mă gândesc aici la câteva din titlurile deja vehiculate cu ocazia acestui joc virtual - Tideland-ul lui Gilliam? - mi-a plăcut de l-am revizionat. Filmele lui Von Trier? - la fel. 3 Extremes? Oh, da! Mi-a plăcut mult, deşi nu aveam copii încă. Cumva, orice violență care vine din partea asiaticilor (coreeni) este scuzabilă în ochii mei. Sunt filme visceral de frumoase, aşa îşi spun ei lucrurile: te pocnesc în moalele capului, dar o fac după o estetică pe care europenii nu o prea pot egala.



Şi uite cum am ajuns la no 1 pe lista mea - Kim Ki-duk şi a lui The Island. Îl iubesc pe Kim Ki-duk pentru Bin-jip-ul lui, dar Insula... mă bântuie încă, deşi au trecut ani buuuni de când am văzut-o la unul din primele TIFF-uri.
De filmele lui Park Chan-Wook chiar nu zic nimic de rău, cred că le-am revăzut pe toate şi aş face-o again and again.



Să vă zic acum două filme care m-au enervat la maxim şi pe care mi-ar fi plăcut să nu le văd deloc. "Pianista" lui Haneke și "Requiem For A Dream"... de fapt cu Aronofsky nu am rezonat eu deloc, nici cu Lebăda Neagră și nici măcar cu Fântâna. Deci nu. Nu e pentru mine.



Din lista lui Haneke aş mai menţiona un titlu pe care clar nu l-aş revedea: Das weiße Band. De văzut o dată şi gata. Dar de văzut. Pianista în schimb? Nope, nu!



Plinul de filme sick mi l-am făcut bineînţeles la TIFF, cu multe filme pe care însă le-am uitat şi nu reuşesc acum să le inventariez. Mă gândesc la filme ca O Fantasma sau Eli, Eli, lema sabachthani?... a! Mi-am mai amintit unul pe care nu l-aş revedea: Carandiru, de Hector Babenco, altminteri un regizor brazilian de toată lauda.



Las tastatura soţului mult mai priceput, am eu o presimţire că îi va plăcea să se zbenguie în amintiri uşor bolnăvicioase :)

Ștefane, leapșa merge mai departe la tine!:) Si la Răzvan sau Bee sau ambii dacă aveți chef!
Daisypath Happy Birthday tickers
Lilypie Kids Birthday tickers

LinkWithin

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin