miercuri, 23 iunie 2010

Embargoul a luat sfârșit

Poate v-ați întrebat unde a dispărut Mateicelmic și a lui mămică încântătoare.

Mda...probabil că nici nu ați observat absența mea de aici...glumeam, nu mă auto-victimizam, mai ales că nici măcar nu am lipsit așa cum mi-am propus, adică o săptămână în cap.

Mi-am auto-impus un embargo de fix o săptămână la tot ce tot ce înseamnă aport de informație. Adică m-am privat timp de o săptămână de următoarele: teve, internet, cărți, ziare, reviste.

Vi se pare ușor? Ei bine, vă spun că nu e deloc. Inutil? Oh nu, am găsit mult mai multe avantaje decât am crezut când am început toată treaba. Sau credeți poate că e imposibil? Ei bine, cu mici alunecări, am scos-o până la urmă la capăt victorioasă și foaarte câștigată.

Să vă spun care e ideea: înghițim de dimineața până seara atâtea informații, unele extrem de mișto dar complet inutile, altele nasoale, altele neutre, încât nu mai avem spațiu deloc pentru gândurile noastre. Adică ele sunt nevoite să facă un slalom extrem de obositor printre o groază de alte lucruri care nici nu ne aparțin, nici nu ne ajută.

Da, a fost o săptămână de odihnă pentru minte, o săptămână de dialog cu mine, o săptămână de joacă și de revelații.

Îmi dau seama că e o experiență atât de personală încât mi-e practic imposibil să v-o împărtășesc corect, deși aș vrea. Aș dori ca măcar o persoană care citește aceste rânduri să fie tentată să se înhame la o astfel de provocare.

Știu, aveți job-uri care vă oblică să stați cu nasul în monitoare și să faceți tot felul de alte lucruri ce ar strica afacerea. Ok. De alea să nu ne atingem. Ci de restul: de bloguri. facebook. teve. hotnews. cartea de pe noptieră și altele. Credeți că ați putea o săptămână fără?

Eu vă provoc. Și apoi vom vorbi poate de câștiguri.

vineri, 18 iunie 2010

Vara pe pârtie

Am fost mereu incapabilă să-mi fac planuri pe termen lung și mediu. Slavă Domnului că nu am avut parte de job-interviuri la care să fiu întrebată:"Cum te vezi în n-ani?", că aș fi dat-o nasol de tot în bară.

Îmi dau seama de avantajele unui mod de viață sub umbrela planurilor clare - dezvoltarea carierei până la treizeci de ani, măritiș pe la 30, casă, una bucată copil pe la 35 și așa mai departe. E un fel de-a trăi mai organizat, fără o risipă exagerată de energie, cu o capacitate remarcabilă de a strânge cureaua la nevoie pentru a-ți atinge acele obiective propuse (pe care le vei atinge în cele mai multe cazuri).

La fel de bine văd avantajele felului meu de-a "nu vedea" viitorul. Ne-urzind cărări după mintea mea, las o grămadă de loc hazardului, care a făcut o treabă excelentă până acum, așa cum eu singură nu aș fi putut-o țese niciodată.

Da, sunt momente de mare derută, sunt clipe de neîncredere, dar depinde doar de tine felul în care mergi mai departe, cu capul sus ori cu coada-ntre picioare, asta dacă nu-ncremenești într-un loc...

Îmi aduc aminte de niște prieteni care se dădeau cu placa în zona lacului Bâlea( pentru cine știe), pe trasee inexistente, mereu altele, cu treceri prin tuneluri întunecoase pentru mașini închise pe timpul iernii.O nebunie totală. Mă treceau fiori de teamă doar închipuindu-mi coborârile lor.

Nu are rost să vă spun că îi invidiam la maxim pentru curajul lor, dar și pentru doza de-adrenalină pe care și-o administrau cu fiecare tură.

Probabil că vă gândiți că erau niște inconștienți demenți...mda, probabil că v-aș da puțină dreptate. Ce invidiam eu la ei era și faptul că erau buni, groaznic de buni în ce făceau, niște zei acolo pe munte.

Iar faptul că aveau curaj și că riscau atât lăsând mult hazardului mă făcea să îmi doresc să fiu și eu așa. Nu, nu acolo în zăpadă, ci în viața de zi cu zi. Să fiu curajoasă în deciziile mele. Să fiu al naibii de bună în ceea ce fac. Să nu îmi fie frică să cad nasol de tot.

Poate că vi se pare o comparație cam îndepărtată și exagerată, dar e un mod de a trăi pe gustul meu, la mare viteză, cu multă adrenalină.

Da, îmi doresc asta și nu cred neapărat că ce am spus mai sus ține neapărat de-ale tinereții valuri. Îți trebuie doar curaj, atâta tot.

Și să fii bun, al naibii de bun.

marți, 15 iunie 2010

Așa da





Da, l-am tuns de vară.

Da, urăsc această caniculă de început de iunie.

Da, mă lupt cu depresia provocată de ea.

Da, știu că vin zile mai bune.

Da, vreau să mă mut undeva în vârful muntelui, departe de betoane și claxoane...

vineri, 11 iunie 2010

Tătic de pus în ramă

Ca urmare a unui concurs pe Ziarul Copiilor, la care din păcate nu s-au prea înghesuit participanți, l-am întâlnit pe Luca și pe ai lui frumoși părinți cu care ne-am distrat de minune în micul studio.

Părerile celor care ne trec pragul mă surprind plăcut de fiecare dată. Iată ce îmi scrie Teodora, mamă de Luca - copil frumos cu ochi albaștrii:

" Am plecat de acasă spre micul studio tare neîncrezători și cu inima cât un purice...nu știam dacă piticul va sta la pozat și eram hotărâtă ca eu să nu apar în poze pentru că nu sunt fotogenică...dar când am pășit pragul micului studio ne-au întâmpinat un botic dulce și somnoros de băiețel împreună cu zâmbetul cald al mamei lui și un motan tare simpatic...lucrul acesta a făcut să ne destindem din prima.
Pe lângă faptul că Luca s-a distrat nebunește cu balonașele de săpun ,eu și tati ne-am simțit excelent,iar pozele au ieșit super! A fost prima experiență de acest gen, în "trei" și cu siguranță nu va fi ultima!"







Vom mai încerca și pe viitor să organizăm astfel de concursuri, am descoperit că datorită lor poți întâlni oameni frumoși de tot.

miercuri, 9 iunie 2010

O poveste frumoasă



Vreau mult să vă împărtășesc istoria unei nașteri, pentru că, așa cum spunea și autoarea e bine ca femeile care urmează să treacă prin experiența asta să știe că au de ales. E o variantă puțin mai altfel, care merită luată în considerare.

Dacă aveți răbdare, veți citi o poveste frumoasă, diferită de majoritatea celor pe care probabil că le-ați auzit deja. Dau cuvântul Alinei și mulțumesc încă o dată destinului că mi-a scos-o în cale, datorită micului meu studio, bineînțeles!

"Motivul pentru care m-am apucat sa scriu despre cum am nascut e simplu. Am avut o experienta grea, dar foarte frumoasa, si mi-as dori sa fie cat mai multe astfel de nasteri in Romania. Cred ca prea multe mame accepta durerea si umilinta din spitalele de stat, ca fiind un standard de neevitat. Cred ca mult prea putine indraznesc sa isi ceara macar drepturile minime din lege, nu mai vorbesc sa indrazneasca la mai mult. Si mai cred ca, daca mamele care au nascut “altfel” s-ar ridica si ar vorbi, ar fi o lectie ca sa poate. Poate, peste doi sau peste cinci ani, nu am mai fi noi exceptia, sau oricum nu o exceptie asa izolata.

Eu aproape am nascut in apa, la o clinica privata din Constanta. Spun “aproape” pentru ca bebe a fost prea mare pentru bazinul meu si dupa un travaliu lung, am consimtit la cezariana. Cu toate ca am terminat intr-o operatie, am avut o experienta extraordinar de puternica. Iar costurile cred ca nu au fost mai mari decat totalul spagilor dintr-un spital de stat din Bucuresti.

Cum am ajuns acolo?

Acum vreun an jumate, am ajuns pe net la un forum de proaspete mame. Ele povesteau despre nasterea in apa si o clinica in Brasov, singura la ora aia din Romania unde se facea asa ceva. Erau multe pagini si multe povesti; am citit pana dimineata. Iar apoi, in somn, am visat despre cum am sa nasc si eu intr-o zi in apa. Nu aveam nici un plan de facut copii, dar nasterea in apa parea genul de idée pe care sa o tii intr-un colt al mintii pana cand ai sa ai nevoie de ea. Desi imi suna usor utopic, daca ma gandeam la toate nasterile prietenelor mele, majoritatea traumatizante…

In august am ramas insarcinata, asa ca am inceput sa fiu cu adevarat interesata de ce ar presupune nasterea in apa. Iar in septembrie am citit despre Isis, o clinica noua de la Constanta, unde una din mamele de pe forum tocmai nascuse o fetita in apa. Experienta ei suna ca o vacanta – au plecat la Constanta mai devreme cu 10 zile si au facut plaja pana la nastere, care a fost usoara si lina; oamenii din clinica sunt extraordinari si cu mare deschidere la nasterile naturale-naturale, iar conditiile sunt de hotel. Marele avantaj al clinicii de la Constanta, fata de cea de la Brasov – mai multi doctori fac nastere in apa, daca nu e unul disponibil, nu se strica tot scenariul. La Brasov e un singur medic; cand e de garda la spital, la revedere nastere in apa, ai facut drumul degeaba!

Prin noiembrie, am plecat cu sotul meu la Constanta, sa cunoastem clinica si pe directorul ei, Dr. Mohamed Zaher, un palestinian cu alura de urs de treaba, mutat de vreo 20 de ani in Romania. A fost dragoste la prima vedere. Principiul clinicii, spunea medicul, este nasterea naturala si deplinul acord cu dorintele mamelor. Nimic nu se intampla fara acordul pacientelor, daca nu e o urgenta medicala. Importanta este experienta copilului si a viitorilor parinti, nu neaparat indeplinirea formalitatilor standard. Am vizitat saloanele, am vorbit cu medicii, am vazut cada, am discutat despre nasterea prin hipnoza. Si am plecat de acolo fericiti, aproape uluiti in fericirea noastra: e prea frumos ca sa fie adevarat!

In lunile care au urmat am fost intr-o stare total zen. M-am pregatit ca la carte, cu analize, sport, mancare sanatoasa si cursuri de ingrijire a copilului. Si, dincolo de toate astea, am avut permanent un zambet pe fata – aveam sa am o nastere extraordinara, de care nu imi era deloc frica. Simteam ca am sa fim pe maini bune, si eu, si Toma, bebelusul nostru.

Bineinteles, toata lumea, de la ai mei pana la colegii de la birou, se uitau la mine ca la o nebuna. Cum sa ma duc pana la Constanta, ce, s-au terminat maternitatile din Bucuresti? De ce as vrea sa nasc natural, fara macar o epidurala, daca tot ne-o ofera medicina pe tava? Si mai ales, toti pareau ingrijorati ca ma dau pe mana „unui arab” (cate prejudecati despre omul asta!), cand aveam la Bucuresti doctori cu nume mari. Ce-o sa se aleaga de mine, daca e vreo problema?

Stiam clar ce-o sa se aleaga de mine – in primul rand, eu am sa aleg. Nu o sa imi spuna doctorul sa nasc la data de x, pentru ca atunci are el liber in agenda, nu o sa am un travaliu accelerat de ora la care medicul meu are programari la cabinet, nu o sa stau departe de copilul meu si nu am sa dau nimanui spaga sa se poarte omeneste cu mine si cu bebelusul.

Si cu hotararile astea in cap, in noaptea de 1 spre 2 mai am luat-o spre mare. Intai a fost travaliu fals, dar sarcina era prea avansata ca sa ne mai plimbam asa pe autostrada, toata-ziua-buna-ziua. Cinci zile am ramas la clinica, impreuna cu sotul meu, intr-o rezerva cu doua paturi cu vedere la mare. Cand ne vedea pe holuri, doctorul radea la noi si spunea – stati aici, unde sa plecati, ce, nu va place in vacanta? Si vacanta a fost – zile intregi cu plimbari pe plaja, stat la terase in soare si bai in marea inghetata, pentru jumatatea mea mai curajoasa.

In dimineata de 6 mai, mi s-a rupt apa. Am avut un travaliu de 12 ore (cand or fi trecut?). Dupa doua ore de impins la dilatatie maxima, doctorul a ajuns la concluzia ca Toma nu coboara deloc in bazin. Avand in vedere dimensiunile lui, 4.1 kg si un cap care nu a incaput in estimarile ecografului, mi se spusese ca s-ar putea sa se intample asta. Dar ma bucur ca am incercat si nu imi pare rau pentru nici un minut din cele 12 ore.

Stiu ca am facut tot ce se poate, stiu ca Isis e unul din putinele locuri unde oricum ma lasau sa incerc atat. Si stiu ca toata lumea, de la primul la ultimul om din sala, de la directorul clinicii pana la infirmiere, a fost acolo pentru mine, pentru ca eu sa reusesc.

Cand ma gandesc la cele 12 ore, nu ma gandesc cu groaza sau cu durere sau cu rusine, ca in atatea povesti ale prietenelor mele, care au nascut in spitale normale. Imi aduc aminte despre cum intra soarele in apa din cada, cum am stat cu sotul meu alaturi tot timpul, cum mirosea apa a levantica de la sarea de baie pe care am adus-o cu mine. Cred ca toata lumea a zis ca suntem dusi cu capul cand a vazut cada plina de ierburi uscate, dar important e ca doctorul ne-a lasat in boii nostri! Imi mai amintesc cum intrasem ca intr-o transa si eram complet intoarsa spre mine si spre ceea ce mi se intampla. Chiar nu stiu cand au trecut cele 12 ore, am fost intr-un spatiu in afara timpului...

Cat despre dureri, de ce spune toata lumea ca sunt cele mai groaznice din lume? E drept, „pe uscat” au fost mai rele decat in apa, dar nicaieri nu au fost insuportabile. In plus, invatasem o tehnica de respiratie pe contractie (inspiri numarand lent pana la 4, expiri numarand lent pana la 6) si, concentrandu-ma la ea, aproape ca nu stiam cand se termina durerea...

Cel mai greu a fost momentul in care doctorul mi-a spus ca imi lasa o ora de gandire - mai stam sau ne mutam in sala de operatie. Inima lui Toma batea bine, deci timp era berechet. Dar deja el avea un hematom mare in varful capului si era evident ca se loveste de oasele bazinului. A fost un moment tare greu, in care ma luptam cu sentimente contradictorii: vreau sa nasc natural - dar daca insist aiurea si ii fac rau si copilului?; nu ma intorc acasa infranta, dupa ce am batut toba despre cum am sa nasc eu complet natural, in apa - dar zau, nu mai pot; nu se poate sa nu iasa, m-am pregatit in atatea feluri pentru nascut natural - dar am incredere in medici si nu cred ca ma trombonesc ca nu merge, numai ca sa scape mai repede de mine.

Si uite asa am ajuns si pe masa de cezariana unde, odata sedata, sotul meu imi povesteste cum repetam intr-una "n-am putut, n-am putut". Si dupa aia l-au adus pe Toma, si era alb si mic si lung si absolut perfect. Si restul nu a mai contat. L-am primit la mai putin de o ora dupa ce l-au scos, si imediat mi l-au pus la san si l-au lasat cu mine in pat vreo patru ore. De a doua zi, de cand m-au mutat inapoi in camera cu sotul meu, l-au adus si pe el, si de-atunci suntem de nedespartit.

Am avut rapid lapte pentru el - a ajutat travaliul aproape complet si reintalnirea foarte rapida. Si de atunci am lapte berechet. E o experienta uluitoare!

Cat am mai stat la Constanta – a durat mai mult certificatul de nastere la primarie decat refacerea mea – am avut parte de un super tratament. De la doctor si pana la infirmierele care ne aduceau masa, toata lumea din clinica partea sincer interesata de noi. Ne e bine, stim ce avem de facut, avem nevoie de ajutor?

Acuma, daca e sa fac o comparatie intre nascutul natural si cezariana, as alege oricand, de data asta in cunostinta de cauza, nasterea naturala. E mai simpla, mai fara dureri si mai ales cu impact zero dupa ce s-a sfarsit. La cezariana am avut dureri in primele zile, nu am voie sa fac multe lucruri si am un mare semn de intrebare privitor la o a doua nastere naturala, mai ales daca bebe va fi la fel de mare.

In plus fata de o nastere normala, nasterea in apa face lucrurile mai usoare, mai putin dureroase si, teoretic, mai rapide. Nasterea in apa relaxeaza si – asta o spun din carti, eu nu am trait-o – face expulzia o joaca de copii, in numai cateva minute. Daca ma gandesc cate beneficii are nasterea in apa, pur si simplu nu reusesc sa inteleg de ce nu au toate spitalele in inventar o cada de nasteri...

Vorbeam cu sotul meu in masina la intoarcerea in Bucuresti - am fost ca intr-un refugiu, un loc sigur, si trebuie sa ne intoarcem in lumea reala. O sa fie probleme, o sa avem griji, Toma o sa se mai imbolnaveasca si o sa planga, eu poate am sa ma plictisesc acasa. Dar important este cum incepi lucrurile, si pentru asta Isis a fost cel mai bun loc la care puteam spera.

Nu scriu ca sa fac reclama clinicii unde am nascut – desi reclama se cheama testimonialul unui client incantat! Poate fi orice clinica unde se practica nasterea in apa. Poate fi orice clinica unde se practica nasterea cu chip uman, nu cea industriala. Important este ca si alte femei sa afle ca se poate si altfel."

marți, 8 iunie 2010

Înapoi în realitatea virtuală

Am făcut o cură sănătoasă de viață departe de taste, de facebook și blog. Nu a fost ceva programat/intenționat, a fost doar perioada crepusculară obligatorie de TIFF, care mi-a intrat atât de tare în sânge, încât nu aș putea concepe sfârșitul de mai în alt mod.

E o experiență atât de mișto, de diversă în coloratura ei, încât mi-e absolut imposibil să vă transmit starea mea de acum. E mai mult decât zece zile de filme, e un cocktail de întâlniri cu mulți oameni pe care îi vezi doar atunci, de party-uri în locuri în care nu aș călca altfel, de șaorme uriașe mâncate la trei dimineața, de furișări departe de copilul lăsat fără regrete în grija mătușii preferate, de trei/patru ore de somn pe noapte.

Și cum spunea o prietenă, întoarcerea în rutina cotidiană e mereu deprimantă, dar o depresie pe care o cunoști atât de bine, care știi precis că va dura puțin, pentru că va fi o nouă ediție la anul, la care deja te gândești cu plăcere.

Mi-e clar că TIFF-ul creează o dependență de care chiar nu vreau să mă vindec niciodată.

Îmi dau seama acum că e o postare despre TIFF dar care nu spune nimic apropos de filme, deși am văzut vreo două duzini. Le-am ocolit din nou pe cele care vor veni în cinematografe și am încercat să văd cât mai multe din cele douăsprezece intrate în competiția festivalului. Bineînțeles că am ratat fix pelicula câștigătoare, filmul tailandez "Poveste anodină", dar ce să-i faci, nu le poți avea pe toate.

Pentru mine, filmul preferat de anul ăsta a fost unul micmic din 2007, "Cu fanfara în vizită", o peliculă la care am râs non-stop și care mi-a adus aminte de hazul stârnit de "A fost sau n-a fost"-ul lui Porumboiu din 2006.

Pentru că aș vrea să vă invit pe toți acolo anul viitor, îl las acum pe Chiri - directorul artistic al festivalului, să vă convingă, prin intermediul unui interviu preluat de pe Hotcity.ro





LE: Dacă doriți, la MȚR începe retrospectiva TIFF 2010,cu o mulțime de filme bune!

LinkWithin

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin