vineri, 30 octombrie 2009

Furtuna mea


Acum câteva zile, după ce tocmai publicasem post-ul despre stereotipuri, m-a interpelat o prietenă pe mess, ca să îmi spună, că îi place muuult blogul ăsta, dar că sunt cam negativistă, că mereu mă plâng de ceva, că nimic nu îmi place...

Şi am căzut puţin pe gânduri. Probabil că are dreptate, sunt cam cârcotaşă, dar nu aş vrea ca locul ăsta să fie unul cu tonuri prea închise.

O spun cu convingere, deşi mă gândesc la o sumedenie de lucruri întunecate, probabil din cauza ploii şi a frigului. Mi-ar plăcea să nu fiu meteo-dependentă, mi-ar plăcea să am energia şi nebunia de la douăzeci de ani.

După ce am citit despre o pauză de suflet, mi-am dat seama că îmi este groaznic de teamă să nu fi căzut în mediocritate, asta în cazul fericit în care nu am fost întotdeauna acolo.

Poate mă judec prea aspru, dar am senzaţia că am pierdut ceva pe drum, o sclipire, şi că am ieşit puţin şifonată din bătălia asta mută pentru ziua de măine.

Aştept cu nerăbdare să iasă iarăşi soarele şi pe strada mea.

Şi am o întrebare, aşa, de final: E voie ca mamele să aibă momente din astea?

joi, 29 octombrie 2009

Oameni simpli



Şi melodia originală, cu dedicaţie pentru tata, mare fan Pulp:



via Radio Guerilla, cu multumiri.

marți, 27 octombrie 2009

Stereotipuri sau viaţa în roz


“Ai grijă, să nu o loveşti pe fetiţă...” sau „Dăi şi fetiţei camionul tău puţin”. Mă lovesc de frazele de genul ăsta ori de câte ori îndraznesc să îl echipez pe Matei cu orice altceva decât cu hainuţe-albastre-de –băiat.

Chiar aşa? Au pus fetele monopol pe roşu? Îl feminizează atât de puternic o bluză albă cu dungi vişinii? Oare de unde au pornit stereotipurile astea vestimentare?

Când era bebe mic şi avea încă trăsături incerte, înţelegeam cumva confuzia. Însă acum, chiar are aer şi mai ales, apucături de băieţel.

Am văzut acum câteva zile în parc, un batalion de şapte-opt fetiţe care se jucau împreună, toate în roz. Îndiferent de vârstă. Să nu îmi spuneţi că asta e dorinţa lor, pentru că unele erau prea mici încât să-şi manifeste preferinţele vestimentare.

Îmi aduc aminte senzaţia de libertate pe care am trăit-o în clasa a patra, când a venit revoluţia şi am renunţat la uniforme. Sunt sigură că mamele care îşi îmbracă fetiţele doar în roz au uitat, deşi majoritatea au vârsta mea.

Mi-am dat seama că urăsc toate aceste convenţii şi prejudecăţi! De ce mi se spune mereu „domnişoară” , chiar dacă sunt cu căruciorul? Ce ar trebui să fac ca să îmi spună „doamnă” necunoscuţii? Ar trebui să renunţ la tenişi şi să îmi trag o tunsoare de om serios?

Nu mă înţelegeţi greşit, nu mă deranjează defel statutul de domnişoară. Mă supără însă faptul că vânzătoarele se trag de şireturi cu mine...

Da, am instalat centrala şi da, încă ne spălăm la lighean în aşteptarea contorului de gaz...

joi, 22 octombrie 2009

Alta ca mine...nu găsești

Cât se poate de neadevărat!

Înainte de căsătorie, știam sigur că TOȚI cei care aveau același nume de familie, îmi erau cu siguranță rude. Iar dacă mă căutai pe internet, dădeai de mine din prima. Și doar de mine.

Ei bine, acum lucrurile s-au schimbat puțin. Spun puțin, pentru că "Bradea" nu e un nume foarte răspândit, chiar dacă e mai întâlnit decât vechiul meu nume...

M-am gugălit din nou și am găsit alte trei(TREI) tize: una din Focșani, 24 ani, cu activitate intensă pe hi5, care mărturisește că e "o carte închisă" în ceea ce privește preferințele ei sexuale, o alta(poate aceeași), mare admiratoare a Danei Rogoz (aka. Abramburica).
Mai am o tiză ce cochetează cu fotografia la un nivel cam amatoricesc, de 28 de ani, culmea, tot din Cluj și ultima, o bunăciune de Galați...
Așa că, dacă mă gugălește cineva, în căutarea unor informații, va fi indus groaznic în eroare și nu prea am ce să fac.

L-am căutat și pe Matei, nu am găsit nimic și am răsuflat ușurată. Are un loc doar pentru el în realitatea asta virtuală.

miercuri, 21 octombrie 2009

Jucăm în deplasare

Știți reportajele alea care apar invariabil an de an, pe toate posturile de tv, cu diverse "autorități" care declara că, venirea bruscă a iernii, "i-a luat pe nepregătite", fără de materiale de dezăpezire, etc.

Ei bine, trebuie să spun că și eu pățesc cam același lucru apropos de fiul meu, cam de fiecare dată când se schimbă anotimpul. Mă trezesc că nu am șosete groase, să nu mai vorbim de căciuli...la fel am pățit-o și când a venit vara...îmi lipseau pantalonii scurți.

Nicicum nu reușesc să "fac vara sanie și iarna car"...Ei bine, de data asta am pățit-o și mai rău...a venit frigul și noi nu reușisem încă să ne punem centrală. Așa că am avut parte de niște zile, dar mai ales nopți, foaarte "creponate".

Situația e în curs de rezolvare, am luat copilul cu toate efectele lui și ne-am mutat temporar la buni, unde e cald și bine. Trei pisici și un cățel, în loc de una simgură - fericire maximă.

În altă ordine de idei: LA MULȚI ANI, TATI! Știi că te iubim mult.

sâmbătă, 17 octombrie 2009

Tata şi fiul

Pentru că tocmai a împlinit un an, opt luni şi fix o săptămână, am hotărât că a sosit momentul să vă împărtăşesc un pic din experienţele mele cu Matei. Şi o fac acum, pentru că astăzi a fost întâia oară când am fost doar noi doi, la un loc de joacă in-doors (deh, vremea de toamna-iarnă nu ne-a dat prea multe opţiuni).
Pe scurt, la invitaţia unor dragi prieteni-tineri părinţi, am mers până la Băneasa Shopping City, unde planul era ca "fetele" să meargă să găsească ceva de îmbrăcat pentru prichindei, iar "stimabilii domni" să aibă grijă de cei mici, în spaţiul specializat şi profesionist amenajat pentru ei.

Zis şi făcut, ne împărţim pe grupuri câte doi şi mergem la intrarea locului de joacă. Acolo prima chestie care pe mine m-a siderat este că am primit brăţări cu nume. Cam ca la concerte. Sau ca la spital. Ma rog, o combinaţie cam nefericită, care pe Matei l-a enervat ingrozitor vreo 5 minute, timp în care a încercat cu disperare să şi-o dea jos de pe mână.

A doua chestie care m-a lovit e cât de mulţi copii erau acolo, alergând în toate direcţiile posibile. În fine, cert e că după mai puţin de o oră, atât eu cât şi Matei am început să căscăm şi să ne ia cu ameţeli de la caleidoscopul ăla de culori şi mişcări browniene. Singurul mod în care am reuşit să ne revenim a fost să ieşim la o plimbare printre magazine, unde era sensibil mai puţină lume. De ce? Probabil pentru că toţi erau la vreun loc de joacă...

Oricum ar fi, astăzi am învăţat amândoi ceea ce mami se chinuia de mult să ne înveţe: window-shopping-ul aduce confort psihic! :-)

vineri, 16 octombrie 2009

Antrenamente intensive

Mai jos, aveţi dovada faptului că Mateicelmic ia cât se poate de în serios pregătirile pentru cariera viitoare (de alpinist urban)!



Urcuşul, din trei mişcări



"Mami, vrei să vezi şi cum cobor?"
"??????"



Zi end...

Ana. Ce nume simplu...


Cuvintele unui copil de 9 ani, care a aflat că are cancer: "Doamne, mami, câte am mai putut să trec şi eu prin viaţa asta!"
Anamaria mai are 9 (NOUA) zile in care să strângă 25.000 de euro. Cancerul osos al fetiţei galopează spre metastază.


Mai multe, aici.

via Păpădie

joi, 15 octombrie 2009

Copilul cuminte există!

Am fost complexată total. Umilită până în măduva oaselor. Şi nu de o femeie bine îmbrăcată, nici de un fotograf cu mega-scule, ci de o mămică perfectă.
Am cunoscut-o ieri şi mi-am pierdut somnul. Şi ea are un Matei, cu cinci zile mai mic decât Mateicelmic...dar să vezi diferenţă!

Matei (pe care îl voi numi în continuare Mateicelperfect) îşi spune numele întreg, fără greşeală: Matei Pop. Mateicelmic ignoră total întrebarea.

Mateicelperfect nu mănâncă, dar cel mai surprinzător, nu pofteşte nimic de la nimeni, nici măcar dacă i se oferă. Mateicelmic face omor pentru o mână de pufuleţi Gusto, după care scormoneşte cu aviditate în orice pungă străină.

Mateicelperfect mănâncă în bucătărie, stând frumos pe scaunul de oameni mari, ignorând total zgomotele incitante de maşinuţe fabuloase ce răzbat din camera vecină.
Mateicelmic stă şi el pe scaun în bucătărie. Preţ de două linguriţe. După care se plictiseşte de peisaj şi o ia din loc, luând şi castronul de mâncare.

Lui Mateicelperfect îi plac amestecurile de legume fără sare, dar cu multe vitamine. Pe lista preferinţelor lui Mateicelmic, tronează castraveţii muraţi puţin iuţi şi brânza cu ceapă verde.

Mateicelperfect manevrează corect cuvinte ca „maron”, „portocaliu”, „bleu”. Mateicelmic nu ştie din astea, evident.

Mateicelperfect îşi strânge jucăriile după ce termină joaca, Mateicelmic le aruncă în cadă, în cel mai bun caz.

Gata! M-am consolat...Mateicelperfect va ajunge cercetător la institutul de fizică atomică, în timp ce Mateicelmic va îmbrăţişa probabil cariera de alpinist utilitar...

Rămâne să mai găsesc baba frumoasă...

Toate faptele prezentate sunt cât se poate de reale.

miercuri, 14 octombrie 2009

Pe la terase

Îmi veţi spune că nu mai e de actualitate. Că de ieri de pe la cinci-şi-unpic, a venit şi frigul, că au ieşit deja "pinguinii" la plimbare.

Ei bine, poate chiar din aceste motive, am ţinut să mai prelungesc puţin atmosfera aproape estivală, care mai domnea încă săptămâna trecută.

Mateicelmic e un animăluţ social ce adoră HORECA, deşi are o viziune proprie asupra lor.
Stilul lui e unul de gherilă, adică loveşte fulgerător şi apoi fuge în toate părţile, urmat de o mamă frustrată, care nu a reuşit nici de data asta, să ia mai mult de două înghiţituri, din cappucino-ul la care visa de atâta vreme...





marți, 13 octombrie 2009

Din preistorie

Poate pentru că plouă afară, poate pentru că am tot văzut prin alte părţi, astăzi am răsfoit albumul cu începutul lui Matei şi m-am mirat puţin.

Parcă a trecut un secol de atunci, chiar nu îmi aduc aminte să fi fost vreodată atât de mic...
Mă uit la trăsăturile lui şi mă gândesc că ar fi trebuit să intuiesc cumva imaginea lui de acum.
La fel, uitându-mă la fotografiile lui de azi, aş putea să văd băieţelul ce va fi...dar nu prea reuşesc, mărturisesc. Aşa că, aştept cu interes!





Sunt poze din prima săptămână

joi, 8 octombrie 2009

Pietricica



Urmăriţi cu atenţie drumul unei pietricele... nu e ceva spectaculos, va previn însă. E doar Mateicelmic in acţiune. După ce o toarnă din păhărel, o recuperează şi încearcă să o ducă pe tobogan, dar... o scapă, în ultima clipă. Şi coboră după ea.

- va urma -

marți, 6 octombrie 2009

Unde s-au dus cei şapte ani?

Unu: O poştă neîncăpătoare, într-o zi foarte ploioasă de octombrie. Bineînţeles, doar un ghişeu din trei este deschis. În consecinţă, o coadă stufoasă şi multă înghesuială. Mă postez cuminte şi eu, cu căruciorul, ultima sosită, la capătul cozii, fix în balta de la intrare.
Pentru că nu i se găsea pensia unei cucoane, situaţia staţionează. Spre deosebire de mine, lui M. îi place la nebunie aglomeraţia, umezeala şi faptul că îl aprovizionez cu formulare verzi de expediere.
Îşi exprimă încântarea pe limba lui, la un volum cam ridicat, ce-i drept... Unica funcţionară îşi ridică privirea din maldărul de cupoane de pensie şi mă priveşte mustrător.

„Aţi face bine să mai aşteptaţi puţin afară, va mai dura puţin până vă vine rândul.”

Nu m-am obosit să-i reamintesc faptul că afară ploua cu găleata, aşa că am plecat, cu coada între picioare.

Încă una: A doua zi, aceeaşi situaţie: o funcţionară – un ghişeu – o coadă. Păşesc încrezătoare, de data asta fără cărucior, cu M. de mânuţă. Pentru că îşi aduce aminte de formularele verzi, se agaţă de mine să-l iau în braţe. În faţa mea, încă patru persoane. M. se întinde după formularele verzi, însă observă altele muult mai interesante, roz. Încearcă să se lanseze din braţele mele, direct pe tejghea, sprijinindu-se în domnul din faţa noastră. Reuşesc să-l potolesc... pentru aproximativ douăzeci de secunde.
Din nou, priviri mustrătoare. Din nou, nu se gândeşte nimeni că m-ar putea lăsa în faţă.

Ultima: În sala de aşteptare a medicului de familie, o incintă de un metru pe cinci, ticsită cu scaune. Reuşesc să mă inserez cu căruciorul înauntru. Acolo, încă trei persoane îşi aşteaptă rândul în tăcere.
Apare asistenta după un sfert de oră şi mă întrabă cum mă numesc, ca să îmi pregătească fişa. Apuc să îi spun că am venit pentru o simplă trimitere. Îmi spune că nu contează şi dispare. Bineînţeles că tantile paciente au respectat cu stricteţe ordinea sosirii, ignorând cu eleganţă copilul, care se urca pe pereţi, în spaţiul acela strâmt şi fără urmă de geam de-aerisire.

Vă jur, nu îmi trebuie statuie pentru faptul că sunt mamă cu normă întreagă, aş vrea doar puţină înţelegere şi omenie în jurul meu.

Îmi vine să le pun piedică atunci când trec pe lângă mine ca şi cum n-aş exista, în timp ce eu mă chinui să urc scările de la ieşirea din metrou cu căruciorul.

Probabil ăsta e principalul motiv pentru care am ţinut morţiş să stau aceşti doi ani acasă cu M. Dacă şapte nu se poate, măcar doi ani să-i ofer şi voi lupta cu toate forţele să nu devină un nesimţit indiferent, aşa cum văd la fiecare pas.

sâmbătă, 3 octombrie 2009

Vorbeşte, vorbeşte...



Da, am mai făcut asta şi încă nu demult...

Şi totuşi, fascinaţia mea continuă.

În fiecare zi, mutriţele lui devin tot mai elaborate, tot mai expresive. Reuşeşte să comunice atâtea aşa, încât sunt tentată să răspund afirmativ atunci când sunt întrebată dacă vorbeşte deja.

vineri, 2 octombrie 2009

Aţi văzut un pichineţ?


Nu mi-au plăcut niciodată comediile cu tonţi, tăntălăi şi situaţiile tâmpite create de ei (Ex.Idiocracy, Dumb&Dumber...listă lungă). Sunt haioase, mă fac să râd, dar îmi lasă un gust amar, nu ştiu exact de ce.

Acelaşi gust mi-a însoţit zâmbetul, când am găsit anunţul de mai sus, lipit pe clădirea din vecini.

Poate judec greşit şi e un anunţ scris de un copil, care abia acum învaţă să scrie...

LinkWithin

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin