luni, 22 iulie 2013

Pe-o gură de Rai

A trecut o săptămână de când m-am întors... parcă din alte vremuri, din altă dimensiune, una în care se șade în jurul focului, se spun povești cu oameni curajoși și se merge în sunet de potcoave.

Mi-a trebuit ceva până să mă apuc de scris aici, pentru simplul motiv că n-am știut ce vorbe să potrivesc... Simțeam că oricum aș alege, îmi va fi tare greu să împărtășesc starea acelor zile petrecute într-un loc tare frumos, cu oameni frumoși... și cu aparatul de fotografiat. A fost o cură intensivă de bine, de încărcat baterii, de mers la origini, acolo unde clipele se-aștern întotdeauna după bunul lor plac, fără grabă, fără vreo noimă de-a noastră, a puilor lui mâine cel atât de îngrijorător. A fost o cură de AZI, chiar dacă am vorbit și ne-am uitat mult la cum a fost IERI pentru ei...

Ați simțit vreodată gustul istoriei ieșită din manualele atât de anoste și neiubite pe care le-am cărat zi de zi la școală? E fix gustul pe care îl simte Pavel când vede pentru prima dată cum se formează curcubeul în ciobul aruncat neglijent pe marginea drumului. E visul cu vrăjitori buni și animale rare pe care-l are Matei la cinci dimineața și pe care mi-l desenează apoi pe prima foaie întâlnită, de frică să nu se piardă în vuietul  .

Știți că am întâlnit un dac? Unul adevărat, pe care l-am recunoscut după povești, nu după straie, un dac ce știe mersul lucrurilor, și mai mult decât atât, știe să citească urma timpului. Am călătorit împreună, la Blidaru, Costești și Sarmisegetuza, am ascultat, am văzut lucruri care nu mai sunt, dar care am lăsat urme - în mine, în tine, în noi cei de aici... Vă spun cum se numește - Mugur Pop - și vă doresc sincer să aveți ocazia să-l ascultați vreodată.

... Vorbe scrise după Tabăra de Fotografie și Legende Dacice "Călare în Carpați" - un eveniment organizat de Foto Union, Dacia Plant și Asociația Descoperă Natura.




















vineri, 19 iulie 2013

Pentru Sakura







Cuvinte nu prea am... doar multe multe gânduri bune pentru tine, acum... Am plâns mult zilele astea, aș vrea să îți dau puțină putere. Ți-aș spune vorbele, dar știu că tu le știi. Nu e încă momentul pentru ele, acum sunt doar lacrimile și rugăciunile.

marți, 9 iulie 2013

Ce se întâmplă dacă părăsești autostrada


Și acum o scriitură în strânsă legătură cu precedenta, poate însă că doar de mine văzută(legătura). E despre direcții și nu numai, e, dacă vreți, rețeta mea pentru întâlnirea magicului, e secretul meu pe care vi-l împărtășesc cu drag, pentru că știu că l-ați experimentat și voi, măcar o dată în viață. Istorisirea mea va fi poate puțin prea concretă, poate cu nume, cu realitate, dar rețeta.. ei bine, rețeta, dacă o puteți aplica și la un alt nivel, chiar și dacă nu vreți vă părăsiți cei patru pereți ai casei, aduce rezultate mereu surprinzătoare.

Eram deja pe drum de câteva ore bune (pe dincolo, nu pe Valea Prahovei - cea atât de aglomerată și bine-știută) și mai aveam încă o mulțime de kilometri în fața noastră. Ușor enervată de mișcările ritmice ale ștergătoarelor de parbriz (da, începuse o mocănească molcomă de nicăieri) care îmi întrerupeau totuși brutal reveria, încercam să mă focusez pe jumătatea plină a paharului. De data asta, jumătatea plină conținea o ciorbă în pâine de casă, pe care plănuiam să o servesc în Sibiul cel atât de aproape.

Cum spuneam, poate tocmai datorită mișcărilor enervante ale ștergătoarelor, am fost mai atentă la filmul de afară, film peste care, fiind la revizionare(mai făcusem drumul și cu alte ocazii), treceam altfel cu mare superficialitate. Și atunci mi-a atras atenția: era un semn la dreapta, ce spunea "Mănăstirea Cisterciană Cârța".

A sunat atât de ciudat în mintea mea, părea un loc cu zâne, căpcăuni, zmei și iele încât l-am deturnat urgent pe Ștefan. Abia după ce am ieșit de pe drumul mare, i-am spus și lui cuvântul "cistercian" și nu a fost nevoie de explicații.

Încă puțin, ploaia a stat și noi am ajuns la destinație. Și ce mai destinație! Atât de frumos totul, atât de surprinzător, de neașteptat, încât locul și-a păstrat aura magică chiar și în clipa în care am înțeles că el nu găzduiește oficial niciun zmeu. Sunt sigură însă că nu e subiectivă părerea mea cum că am descoperit un loc ireal de frumos; Chiar dacă abația de la Cârța e deschisă vizitatorilor, are chiar și un semn la intrare cu taxa pe care trebuie să o dai ca să intri (3 lei), ea nu trăiește pentru asta, pentru a fi văzută/vizitată.

Sper din tot sufletul să nu vină ziua în care, poate datorită unui eficient program de valorificare a comorilor turistice pe care le are țara, vizitatorii să intre acolo fără să se simtă niște intruși, fără să le vină să-și dezvelească creștetul când îi trec pragul. Nu știu dacă doar eu am senzația asta de pierdere, de gol, atunci când ajung să vizitez, în tropot de turiști și click de aparate foto, locuri care au fost odată surprinzătoare, dar care au rămas, la fel ca o scoică goală, frumoasă dealtfel, dar fără de viață.

Text înscris în concursul “Călare în Carpați” – un eveniment organizat de Foto Union, Dacia Plant și Asociația Descoperă Natura.


luni, 8 iulie 2013

Direcţii

Habar nu am cum e prin alte ogărzi, dar eu mă trezesc destul de des ajunsă la o intersecţie. Nu e niciodată aceeaşi şi asta e bine, dar nu prea mi-e dat să călătoresc pe porţiuni întinse, drepte, de autostradă. Drumul meu pare a fi unul de munte, cu serpentine, cu schimbări bruşte de direcţie, care mă iau prin surprindere adesea tocmai pentru că sunt nesemnalizate şi de asta periculoase. Sunt multe amestecate: e adrenalină, e nevoia de creştere, e curiozitate, e testare de limite...

 De fapt, nu. E doar o cursă nebună după fericire. Aş fi nedreaptă cred dacă aş afirma că nu sunt fericită cu ceea ce am. Aş fi tare nasoală. Deci nu, nu aşa trebuie luată afirmaţia mea: sunt fericită şi necunoscătoare pentru tot, dar pentru ca viaţa nu e făcută din o acumulare de cadre statice (frame-uri) frumoase, ci dintr-o curgere, o prăvălire de evenimente ce trezesc trăiri în noi toţi, e muncă multă, e ajustare fină, clipă de clipă.

E vorba despre creştere, e despre cizelare poate, iar rezultatul... păi nu e unul. De fapt avem rezultat, sigur că da, doar că el se modifică atat de repede, încat nu are timp să ajungă să conteze. Bine, rămane de stabilit ce fel de matematică vrei să aplici. Normal, dacă te interesează atât de mult rezultatul, atunci poţi să te focusezi pe el, doar că rişti să rămai înţepenit în proiect, într-un azi care s-a transformat demult în ieri pentru toţi ceilalţi înafară de tine.

Se presupune că la treizecisipatru de ani ar trebui să pot răspunde fără să clipesc la întrebarea "Cum te vezi peste un an de zile?", dar nu pot şi nici nu îmi doresc să o pot face.

Mereu m-au scos din sărite formularele care, pe lângă adresă, numele părinţilor, datele din buletin, te mai întreabă şi ce "funcţie" ai şi care iţi e "ocupaţia". Mă scoate din sărite nevoia asta a sistemului să iţi distribuie un sertar fix, o pătrăţică bine-ştiută, la fel cu a cîtorva alţi indivizi.

Da ştiu, la niciun formular completat nu se aşteaptă nimeni să te spui cu-adevărat pe tine. Nu, e vorba doar de sertăraşe.

Bine bine, dar atunci, oare cine vrea să mă audă cum cânt? Si oare o pot face doar în intimitatea cea atât de aducătoare de siguranţă?




marți, 2 iulie 2013

Unele bagaje

... sau pietre de moară, cam despre ele e vorba. Știți mailul ăla lung pe care trebuia să îl scrii dar nu ai chef, mai bine nu răspunzi la telefon când te sună să te întrebe dacă mai te interesează? Știi măseaua aia care te tot doare câte un pic de ceva vreme, dar care se liniștește după vreo două calmante? Dar sertarul ăla în care trebuiau să fie doar articole de lenjerie, dar care a devenit surprinzător de greu de închis și eclectic în componența lui? Vouă nu vi s-au adunat în cămară borcane de care nu vă atingeți de ceva ani pentru că nu mai știți ce conțin?

E un feeling pe care îl caut aici, de fapt nu îl caut, eu îl știu exact, dar încerc să vă fac să îl găsiți și voi. Și nu pentru că sunt sadică(el nu e deloc unul plăcut), ci pentru că vreau să vă fac să înțelegeți starea de maximă ușurătate și împlinire, pe care am trăit-o azi, când după 13 ANI, mi-am refăcut carnetul de conducere. Da, am avut și eu odată carnet, însă mi-a fost  furat cu ocazia primei mele vizite în capitală, o vizită fulgerătoare, ce a durat doar câteva ore.

Degeaba mi-am zis atunci că nu mai pun piciorul în București, destinul avea alte planuri cu mine.
Bine, nu are rost să mă întrebați ce vreau exact să fac cu el (cu carnetul adică), e posibil ca rolul lui în viața mea să se fi încheiat aici:)


LinkWithin

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin