vineri, 30 decembrie 2011

Secretul anului

Am învățat multe anul ăsta: am învățat că borcanul cu iubire e magic, la fel ca și stocul de lapte - cu cât iei mai mult, cu atâta se produce mai mult. Am mai învățat că a doua oară e tot ca prima dată și totuși altfel. Amnezia funcționează atât cât e nevoie ca lucrurile să-și păstreze savoarea primului sărut, dar nu-ntr-atât încât să-ți faci probleme că îți împarte nopțile-n bucăți de somn ce nu pot fi nicicum legate.

A fost un an în care am înțeles că expresia lui Steinhardt "Dăruind vei dobândi" funcționează altfel decât după o matematică meschină: mulți cred că dacă oferă o pară vor primi o alta în schimb, poate chiar mai mare; alții se gândesc poate că, dacă nu primesc o pară, atunci se vor alege măcar cu un măr. Eu am descoperit că nu așa merg lucrurile - orice, dar chiar orice act de dăruire e urmat instantaneu de o îmbogățire - o îmbogățire pe dinăuntru, de mii de ori mai prețioasă decât orice pară sau orice măr. Nu crede niciodată că ai prea puține ca să dai și altora, nu e deloc adevărat. Crezi că ești prea obosită ca să le mai oferi timp și energie puilor tăi? Crezi că vei secătui complet dacă o faci? Îți spun că nu, din contră.

Pentru mine chiar a fost o mare descoperire, atât pe plan afectiv, cât și la modul cel mai concret și materialist, să zicem. Am vrut mult să ajut pe cineva, dar inițial mă gândeam cu tristețe că nu am cum să o fac, nu am nici bani, nici influență încât să îi conving pe alții să o facă. Și atunci am rămas uimită de felul în care lucrează El. A aranjat în așa fel lucrurile, încât s-a folosit de mine, mi-a arătat ce trebuie să fac ca să obțin ce îmi doream. Ideea s-a născut pe nesimțite, fără ca măcar să o percep ca pe o idee, decât după ce ea și-a făcut treaba.

Oh și ce bună, ce valoroasă a fost lecția asta, cât de bogată mă simt acum, când am înțeles cum funcționează treaba cu dăruirea, cu dăruirea de SINE!

Și v-am spus că iubesc decembrie, luna dăruirii? Pentru că despre asta e vorba în fabulă: nu despre câte cadouri mai mult sau mai puțin utile primești, ci despre ce, dar mai ales CUM dăruiești. Faceți-o total, fără frică, fără rezerve.

Să ne-auzim cu bine mâine. În noul an.

O noapte liniștită vă doresc.

marți, 20 decembrie 2011

Prima apariție

... în public s-a desfășurat așa cum mă gândeam: fără emoții, fără mare caz, nu foarte prezent dar nici absent, cu costumul acceptat pe jumătate și dat jos aproape de final.
Chiar dacă eu nu sunt foarte mulțumită de grădiniță, se pare că Matei s-a adaptat acolo și o tratează în cel mai corect mod: cu lejeritate (nu le prea bagă în seamă pe "doamnele", care nici nu îi plac, dar nici nu îi displac). Răspunde la cererile lor, dar nu se strofoacă...

În continuare mi se pare că nu e stimulat suficient, că nu încearcă nimeni să-l descopere și să-i încurajeze calitățile native. Sistemul(cel vechi și de demult) merge pe uniformizare, pe aliniere, de răspunsuri previzibile. The safest way... Toți pitici, toți cu costume roșii cu verde. Toți același cadou - fetele o păpușă, băieții o mașină roșie.


duminică, 11 decembrie 2011

Work In Progress!



Se construiește, fiecare după puterile lui. Dacă se țin de plan, băieții mei vor crea ceva frumos:) Vă țin la curent, cu siguranță. La noi începe deja să miroasă a Crăciun, a cadouri și... a muncă în echipă:)

vineri, 9 decembrie 2011

848. O săptămână pentru o viață.

Vă spun pe șleau, fără multe introduceri: De mâine începe o săptămână foarte importantă. E SĂPTĂMÂNA lui Bibi. Și asta pentru că din 10 până in 16 decembrie puteți să trimiteți SMS la 848 (număr valabil în rețelele Vodafone, Orange și Cosmote)- se donează 2 euro sau puteți suna pentru a dona la Romtelecom, așa:
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.


Bibi are nevoie de bani. Ca să trăiască. Pe mine mă zgârie rău fraza asta. Nu ar trebui să fie așa niciodată. În lumea mea, dreptul la viață nu ar trebui să aibă legătură cu banii. Deloc. Mai ales când e vorba de un copil de nici doi ani! Dar lumea mea nu se suprapune prea bine cu lumea reală... unde lucrurile stau altfel și unde banii fac diferența. Deci vă conjur! De mâine, puneți mâna pe telefoane și faceți un gest mic-mic. Spuneți sincer acum. Câți dintre voi nu ați făcut același gest ca să vă votați concurentul favorit la vreo emisiune gen "Românii au talent" sau "Dansez pentru tine"? Faceți-o și acum, când gestul are o greutate mult mai mare.
Trebuie să reușească această campanie! Trebuie să îl ajutăm pe Bibi să strângă banii!

Dacă încă stați pe gânduri, au spus-o poate mai bine decât mine alte zâne bune din blogosferă. Bogdana, Moni, MariaMirabela, Raluca.

Vă mai rețin un moment: Sper să nu exagerez dacă vă cer și să spuneți mai departe. La toată lumea. Pe toate canalele de comunicare. Bannere puteți lua pe ce dimensiuni vreți de la CriticoMamica.

Haideți să ne adunăm puterile! Putem să o facem, sunt sigură!

marți, 6 decembrie 2011

Testing Testing. Boba Testing

Faptul că sunt o împătimită mamă cangur, sau mamă purtătoare nu mai e nicio noutate. You name it, le-am testat pe toate. Wrap elastic, sling, pouch, Marsupi Plus, Manduca... în toate mi-am atârnat copii. Motive - o mie și una, am mai povestit despre asta aici . Repet însă un singur lucru - Da, chiar creează dependență purtatul!

Deci ce e Boba? E un alt SSC (Soft Structured Carrier) )creat pentru copilași având greutatea între 6.8 kg și 20.4 kg , adus de o doamnă tare dragă și a ei prăvălie virtuală. Mi l-am dorit nu pentru că nu aș fi mulțumită cu ce am, chiar nici nu aș vrea vreun premiu, dar pur și simplu nu mă pot abține! Îmi place atât de mult să îl am lipit de mine, încât e o bucurie orice ocazie, pretext, de-a o face. Și nu sunt singura. E și Ștefan un mare purtător, poate nu chiar ca mine, dar pe acolo.:)

Așa că l-am cerut. Și l-am primit la testat. Două săptămâni mi-am pus Manduca în cui și am luat Boba. M-am înțeles bine cu ea, așa cum presimțeam de altfel. Cum am primit-o hopa-sus. Ușor de montat, ușor de reglat, ușor de de-montat. Și-n față dar și în spate. Eu îl port mai mult în față din motive de alăptat. Și aici unul dintre marile ei plusuri, părerea mea: alăptatul în Boba e extrem de discret și de comod. Nimeni nu bănuiește măcar ce se întâmplă acolo:)
Și încă ceva care mi-a plăcut mult la ea - poziția copilului per ansamblu - aceeași poziție în M fiziologic, lipit de tine, nici prea jos dar nici prea sus, numai bun de pupat pe creștet și de mirosit. Face asta datorită spatele ei înalt.
Și să mai zic un lucru care mi-a plăcut mult la ea: faptul că acea glugă pentru somn e detașabilă. Eu nu prea o folosesc în general și m-am bucurat când am văzut că o pot lăsa acasă. În plus, mi se pare că are rol doar de creare a intimității, nefiind deloc nevoie de susținere a capului în timpul somnului. Și asta e integral meritul Bobei și a poziției pe care i-o oferă.
Să mergem mai departe, la ceea ce deosebește Boba de alte SSC: curelușele suport pentru picioare(detașabile și ele). O găselniță simpatică, utilă însă pentru copilași mai mari. Mărturisesc că nouă nu ne-au fost prea de folos, dar pot să văd utilitatea lor în cazul puilor mai mărișori.
Să zic ceva și de aspect: Boba e frumoasă, destul de minimalistă, fără briz-briz-uri inutile. Are chiar și un sistem șmecher de strângere a resturilor de curelușe care altfel s-ar bălăngăni aiurea.

Să vă zic însă și ce m-a dezorientat la început: faptul că, bretelele fiind late iar eu foarte îngustă, aveau tendința să îmi alunece de pe umeri. A trebuit însă o a doua reglare a curelușei care leagă cele bretele așa încât să nu mai aibă cum să-mi fugă de pe umeri.

Concluzii de final: Boba e un SSC grozav, mi-a plăcut felul în care stă copilul în el, felul în care îi susține spatele și îl aduce mai aproape de persoana purtătoare.
Cureaua din talie lată așa cum trebuie, își face bine treaba la repartizarea greutății. Părerea mea e că el e ideal pentru copilași mai mari, când intră în schemă și suporții pentru picioare. e bun, chiar foarte bun și până atunci, dar mi se pare că mai târziu intră în deplinătatea funcționabilității.(Asta cred că sună puțin ciudat... oops)

Pentru că sunt mândra posesoare a unei Manduci frumoase de tot, normal că toată lumea m-a întrebat care mi se pare mai bună... chiar nu știu ce să spun... mi-au plăcut amândouă, sunt frumoase și foarte practice și pe distanțe lungi. Manduca cred că merge de la vârste mai mici, având și un reductor atașat special pentru asta. Și încă un plus al Manducăi în fața Bobei - faptul că o poți purta cu bretelele încrucișate. Știu multe mămici care au adoptat metoda asta, eu nu sunt însă una dintre ele.








luni, 5 decembrie 2011

Bolnavi rău (II, sau partea soţului)

Mda, nu cred că s-a prea pomenit ca o leapşă de blog să meargă mai departe la acelaşi blog, către co-proprietarul aflat mai mereu în silentio stampa. Dar cum nevasta m-a stârnit cu filmele şi cum de multă vreme n-am mai scris nimic, de ce să nu fac şi eu nişte "recomandări" de (ne)vizionări în familie?

Mai întâi câteva explicaţii. Ca-n orice copilărie optzecistă, educaţia cinematografică mi s-a realizat pe două filoane: Telecinemateca, respectiv casetele video aduse de unchiul sau colegii de serviciu ai părinţilor (noi aveam Telecolorul, ei veneau cu recorderul împachetat discret în pătură). De la filme "de dragoste", unde fiecare scenă mai fierbinte era prompt semnalizată cu o pernă pe faţă - 'n-ai voie să te uiţi!', la cele super-super-acţiune cu Stallone si Norris (cel din urmă mi s-a părut mereu cel mai cool, dovezi supreme peste ani fiind bancurile cu EL, nu cu restul ageamiilor belgieni, austrieci...). Bineînţeles, aveam şi partea mea de filme "de groază", care mi-au lăsat pe alocuri şi o amprentă adâncă în psihicul impresionabil. Asta ca să nu ezitaţi când puştiul îşi face de treabă pe lângă TV unde se dă Saw în reluare!
Aşa că-mi încep cronologic lista cu ce m-a dereglat rău vizual şi ocazional visceral, într-atât încât să nu revăd...

Încep cu un film care m-a ţinut treaz câteva nopţi după vizionare, s-ar zice un clasic al genului, însă pe care cu siguranţă îl voi sări oricând dintr-un meniu cinematic. Era 1987 si John Carpenter s-a gândit să-mi spună o poveste despre un cilindru descoperit într-o biserică, în care se afla un lichid verde, în esenţă Satana. Flashback-uri cu topoare şi oameni posedaţi, plus oglinzi dubioase încă mi se învârt în sinapse. Asadar, cu un punctaj de 5 cranii de ne-vizionare din 5(şi un pachet de şedinţe cu electroşocuri), Prince of Darkness!



Alte orori ale copilăriei au lăsat treptat, în urma anilor, urme tot mai line, până la punctul la care am ajuns să le preţuiesc: naziştii descărnaţi din Raiders of the Lost Ark, vânătoarea în junglă din Predator, atmosfera apăsătoare din Păsările sau ţipetele mute la vederea Alien-ului. Acum sunt de-a dreptul simpatice.

Trece vremea, liceu, studenţie şi iată-mă-s mai întâi la Cinemateca Eforie, la Elvira Popescu, la Studio, iar pentru titluri vechi şi mai rare, fireşte acasă în faţa computerului (cunoaştem cu toţii istoria). Dintre filmele mai vechi, se detaşează cu trei clase în abominabil filmul lui Pasolini, Salo sau cele 120 zile ale Gomorrei. Mesajul e înţeles în maximum 5 minute de vizionare, iar senzaţia de repulsie, depresie şi disperare faţă de specia umană şi limitele cruzimii este suficientă cât pentru 5 vieţi. Tot atâtea puncte, pardon cranii, îi dau cu largheţe. De văzut o singură dată, pe repede-înainte, cu Forrest Gump şi Amelie la îndemână pentru o porţie rapidă de optimism şi culori mai vesele.



Alt titlu hiper-deprimant (nu pronunţăm uber-, că e verboten şi mega-fumat :) ), văzut tot prin studenţie, dar care mi-a exploatat mânia, neputinţa, mila, furia şi-apoi fireşte dorinţa de-a ieşi din sală a fost Boys Don't Cry. Eram cu două fete la cinema şi ţin minte că vreo 30 minute după film nu ne-am mai spus nimic. Deprimant la superlativ, motiv principal pentru senzaţia automată de milă la vederea lui Hillary Swank, în orice a mai făcut ea după. Trei cranii de ne-văzubilitate, toate trei hohotind de plâns.



Că tot suntem pe linia melo, nu pot lăsa deoparte şi Dancer in the Dark. Mi se pare o capodoperă a lui von Trier, la câţiva paşi de Breaking the Waves, însă mă scuzaţi, nu mai pot vedea sau auzi cântecele de jale ale lui Bjork sau privirea ei mioapă, nevinovată, secunde înainte de... well, ştiti voi. Cred că am plâns sau am luat la pumni uşa, nu mai ştiu. Dar m-a chinuit mult filmul ăsta, într-atât încât să-i dau şi lui două boabe jumătate. De văzut cu o găleată de îngheţată lângă.



Ajungem şi la perioada descoperirii TIFF-ului, unde mulţumită geniului întunecat al lui Chiri (aka Mihai Chirilov, selecţionerul festivalului, de la origini şi până-n prezent, să-i dea zeul cinema-ului sănătate, La Multi Ani maestre!:P ) am fost expus la nenumărate dubioşaguri şi seducătoare monstruozităţi. Între primele a fost un exemplar asiatic, al prolificului Takashi Miike. Audition are ceva blând în el şi-n expresivitatea reţinută a protagonistei, până ce te trozneşte cu capul de pereţi cu nişte scene de o cruzime inimaginabilă. Vizionabil după o sesiune de pregătire pe cinema asiatic, sau dacă vreţi să aflaţi ce se poate face cu o coardă de pian. Patru cranii mici cu ochi migdalaţi, de la mine pentru Miike.



Sigur, aici m-aş putea băga până la umeri în tot ce înseamna cinema-ul asiatic, în special cel coreean, care a avansat extraordinar ca resurse şi inventivitate. Fără să exagerez, cele mai stranii şi reuşite scenarii se nasc acolo, iar violenţa este parte din limbaj şi din cultura lor, trebuie luată la pachet. Însă dincolo de ce a spus şi Raluca, mă rezum la o singură recomandare, cu avertismentele de rigoare: I Saw the Devil, poate cel mai reuşit film despre răzbunare (şi despre tenacitatea unui ucigaş) făcut vreodată.



Ne apropiem de final, însă nu pot uita doi autori şi două titluri care sunt acolo în lista de bântuiri.
Mai întâi Lukas Moodysson, cu Lylia 4 Ever, opera sa de căpătâi (de atunci, a dat rateuri mari cu Mammoth şi Container), în care vedem distruse, one by one, toate visele unei vieţi. Abuzuri, sărăcie, disperare, trafic de carne vie, sclavie sexuală, totul se amestecă şi se duce la vale pe tobogan. Ii dau 2 cranii şi un sfert (un femur), nu-i neapărat de neprivit, însă deprimant cât cuprinde.



Ei, si nu se putea să-l amintesc şi pe amicul meu Gaspar Noé. Fiu de pictor, argentinian, omul a venit în 2002 la Cannes cu Irréversible. With a bang! Pentru că este probabil cel mai agresiv vizual film din meniul meu recent. Nu este de neglijat violenţa extremă, sunt cel puţin două scene care vor rămâne în istorie, una cu Monica Bellucci într-un gang (puteţi ghici ce i se întâmplă), şi alta cu Vincent Cassel, mânuind un extinctor. Scratch that, nu e cel mai agresiv vizual film, number 1 aici e Enter the Void, a doua zămislire a lui Noé, despre viaţa şi after-viaţa unui tânăr traficant în Tokio-ul nocturn, de plastic şi neon. Word of advice, NU consumaţi materiale adiţionale şi verificaţi dacă aveţi sensibilităţi vizuale de ordin epileptic. Pentru ambele, dau cate trei cranii şi-un tango.





Cu asta am finalizat lista, însă tare mă tem că au mai rămas câteva filme de ne-privit ascunse prin debara. Dacă le găsesc, vă anunţ. Altfel, sper să vă fi provocat nişte curiozităţi, sau cel puţin să vă fi indignat un pic ("Ăsta-i film greu de digerat? Phuah, e joacă de copii aici!"), aşa că aştept reacţii.

Bolnavi rău (I)

Că demult nu am mai prins o leapşă, dar pe asta nu o voi lăsa să treacă. Pentru că e una incomodă, cinefilă şi interpretabilă. Fiecare persoană care a răspuns la ea a văzut-o altfel, ceea ce e cool - zic eu.

Să purcedem deci. MoniQ, eşti pe recepție?:)

Mi-am scormonit amintirile (deşi nu prea tare, că am vrut să prind de-o ureche tocmai filmele uşor memorabile şi puternic impresionabile) pe care le-am văzut odată, pe care mi-aş fi dorit să nu le fi văzut. Filme bolnave şi disturbante, periculoase pentru buna dispoziţie.

Şi brusc mi-am dat seama că am o doză mare de masochism, că aş revedea multe din peliculele care s-ar încadra în categoria "sick", dacă nu chiar am făcut-o deja. Mă gândesc aici la câteva din titlurile deja vehiculate cu ocazia acestui joc virtual - Tideland-ul lui Gilliam? - mi-a plăcut de l-am revizionat. Filmele lui Von Trier? - la fel. 3 Extremes? Oh, da! Mi-a plăcut mult, deşi nu aveam copii încă. Cumva, orice violență care vine din partea asiaticilor (coreeni) este scuzabilă în ochii mei. Sunt filme visceral de frumoase, aşa îşi spun ei lucrurile: te pocnesc în moalele capului, dar o fac după o estetică pe care europenii nu o prea pot egala.



Şi uite cum am ajuns la no 1 pe lista mea - Kim Ki-duk şi a lui The Island. Îl iubesc pe Kim Ki-duk pentru Bin-jip-ul lui, dar Insula... mă bântuie încă, deşi au trecut ani buuuni de când am văzut-o la unul din primele TIFF-uri.
De filmele lui Park Chan-Wook chiar nu zic nimic de rău, cred că le-am revăzut pe toate şi aş face-o again and again.



Să vă zic acum două filme care m-au enervat la maxim şi pe care mi-ar fi plăcut să nu le văd deloc. "Pianista" lui Haneke și "Requiem For A Dream"... de fapt cu Aronofsky nu am rezonat eu deloc, nici cu Lebăda Neagră și nici măcar cu Fântâna. Deci nu. Nu e pentru mine.



Din lista lui Haneke aş mai menţiona un titlu pe care clar nu l-aş revedea: Das weiße Band. De văzut o dată şi gata. Dar de văzut. Pianista în schimb? Nope, nu!



Plinul de filme sick mi l-am făcut bineînţeles la TIFF, cu multe filme pe care însă le-am uitat şi nu reuşesc acum să le inventariez. Mă gândesc la filme ca O Fantasma sau Eli, Eli, lema sabachthani?... a! Mi-am mai amintit unul pe care nu l-aş revedea: Carandiru, de Hector Babenco, altminteri un regizor brazilian de toată lauda.



Las tastatura soţului mult mai priceput, am eu o presimţire că îi va plăcea să se zbenguie în amintiri uşor bolnăvicioase :)

Ștefane, leapșa merge mai departe la tine!:) Si la Răzvan sau Bee sau ambii dacă aveți chef!

miercuri, 30 noiembrie 2011

Nu sunt un exemplu

Întrebarea la care trebui să răspund tot mai des în ultima vreme e următoarea "Nu ți-e greu cu doi?". O întrebare legitimă, pusă oricărei persoane aflate în situația mea.

Vă spun sincer: Pe mine întrebarea asta mă încurcă, pentru că nu știu exact de unde să o apuc. Dacă spun că nu mi-e greu, clar spun o minciună. Dacă spun în schimb că e greu, vă induc puțin în eroare și așa, în sensul că vă provoc probabil niște sentimente de compasiune sau milă și iarăși nu e corect.

Lumea se gândește probabil că acum, a doua oară, știu să îmi rezolv unele lucruri în așa fel încât să îmi fac viața mai ușoară, însă eu... eu fac altceva - merg pe mâna instinctelor mai mult ca prima oară și aleg mereu variantele care mi se par cele mai bune pentru el, nu pentru mine.

Tocmai din cauza asta îmi dau seama că nu aș putea să îndemn pe nimeni să facă la fel ca mine. Sunt alegeri pe care mulți le văd greșite poate, pentru că se gândesc că îți complică viața. Mă gândesc acum la alăptare la cerere, la alăptare prelungită pe care o prevăd, la diversificare majoritar BLW, la scutece textile și purtarea bebelușului sută la sută din timp, fără cărucior în zonă. Lista aș putea-o prelungi, desigur.

Nu știu alții cum sunt, dar eu, după ce am găsit o metodă de a face ceva mai bine, pur și simplu nu mai pot să nu o aplic. Și da, cred că e mai bine pentru Pavel că am adoptat toate lucrurile înșirate mai sus. Pentru mine? Hmm... da, e mai bine și pentru mine prin ricoșeu, fericirea puiului meu înseamnă clar și fericirea mea.

Felul în care se dezvoltă, felul în care îmbrățișează lumea și lucrurile din jur, curiozitatea și curajul lui, toate adunate îmi confirmă faptul că e bine pe unde am luat-o.

Sunt mai mulți cei care nu gândesc la fel ca mine în multe privinţe, am înţeles-o destul de târziu, am văzut-o în privirea multora , dar faptul că mă încadrez cred într-o minoritate nu mă face deloc să mă îndoiesc de justeţea hotărârilor mele. Mi-ar plăcea însă poate, puţin mai multă încredere în skill-urile mele de mamă...

joi, 24 noiembrie 2011

Parole, parole

Adică vorbe, nu altceva:)

Sunt într-o perioadă aglomerată, înghesuită, cu energii bune și planuri, cu treabă cu lumina și recalibrări de tot soiul. Aș zice multe, despre nou versus vechi, despre greu versus ușor. O voi face, îmi tot promit, nu știu exact când.

E. Și care sunt totuși vorbele alea?

"Azi am făcut multe prostioare. Dar tu ești o mamă bună. Ești ca o prințesă."
Am rămas mută. Era după ziua de ieri, când din cauza unor deranjamente la burtică, l-am ținut acasă. Și s-a auto-analizat corect: a făcut multe năzbâtîi. Dar nu a fost cu supărare:)

Și pe cealaltă voce: "Ma-ma ma-ma ma-ma-ma-ma" Toată ziua bună ziua, dar mai ales când dispăream o secundă din peisaj. Nu ca un apelativ, mai mult ca o dojană.

Vreau să vă mai spun. Și să vă arăt.

Și știți care e gândul săptămânii? "Maternitatea asta e de departe cel mai mișto lucru ce mi s-a întâmplat." Pe ăsta chiar vreau să îl dezvolt într-un post separat:)

Hai, vă las acum. Am fugit la treabă. Să aveți o zi frumoasă.

vineri, 18 noiembrie 2011

Home Alone

E ultima plantare din toamna asta iar eu mă bucur. Nu mai vreau week-end-uri singură. Mă tot gândesc la soțiile alea de marinari și nu pricep defel cum rezistă.

În fine. Sunt ruptă în paișpe de oboseală, tocmai mi-a adormit și prințul moștenitor. Ar trebui să sar direct în pat, dar parcă nu mi se pare corect față de mine să închei așa ziua, fără măcar acolo cinci minute ale mele cu mine.

Mi-am adus aminte de o treabă din copilărie. O treabă pe care ne învățaseră la cateheză (da, am făcut așa ceva la greco-catolici deși sunt botezată cât se poate de ortodox). Ne-au învățat ca în fiecare seară, când ne punem în pat, să ne analizăm ziua care tocmai s-a scurs. Să îi dăm un rewind și să vedem exact care sunt vârfurile, care sunt chestiile care ies din peisaj. Să ne oprim asupra lor și să vedem ce se poate face cu ele.

Mi se pare un exercițiu extrem de util și de dătător de vise frumoase, iar eu țin foarte mult la calitatea somnului meu, indiferent cât e el de fragmentat și de înghesuit.

Astăzi m-am văzut cu niște fete frumoase. Îmi venea să nu mai plec de la Sala Dalles. Am stat vreo patru ceasuri. Îmi dau seama că iubesc să stau cu oameni la care le place sincer de noi.

Aveam niște ingrediente faine pentru bucătărit, făcusem piața de dimineață, dar evident că nu am ajuns acolo(în bucatărie). Poate mâine.

Uneori, Pavel mi se pare atât de special, încât rămân fără respirație. De Matei nu vă mai zic - cu el descopăr niște nuanțe noi fix acolo unde credeam că le știu deja de toate.

luni, 14 noiembrie 2011

Încă un mini-prag

Sâmbătă, cu ocazia Talciocului, a trecut și Pavel pragul de opt spre nouă luni. Nici nu mi-aș fi dat seama, dacă nu îmi spunea altcineva (o triplu-mamă frumoasă cu care am fost colegă de naștere:))

Lunile zboară, distanța dintre cei doi prinți din dotare pare că se micșiorează pe zi ce trece. Asta pentru că Pavel insistă din răsputeri să fie exact ca fratele mare. Se ridică în picioare mereu, în doi timpi ți trei mișcări, chiar merge de-a lungul patului, îl surprind rămas așa, ținându-se doar cu o mână.

Mega-expresiv, foarte vesel, foarte guraliv, ne umple casa și viețile 24 din 24 de ore, fără drept de apel

Creștem împreună, ne simțim indestructibili în cuibul nostru de vibrații bune și mulțumim în fiecare clipă pentru cadourile astea minunate pe care ni le-a făcut destinul.




din nou, credit foto - talentatul Dedi

luni, 7 noiembrie 2011

Vă place?



E discretă și e tot pentru Bibi. Doar 10 lei, dacă vreți și voi una (sau mai multe:)), veniți sâmbătă la talcioc, sau... îmi spuneți și vă pun deoparte:)

Le-a donat Andreea Popescu, colega lui Ștefan de la MaiMultVerde, care se recuperează după operație.

Haideți să ne unim forțele și să îl ajutăm pe Bibi! Nu știu de ce, dar am un feeling bun legat de asta...

Sâmbătă suntem aici!



Pe 12 noiembrie revine în forță Talciocul Urban păstorit de mama-de-geamăn-a-lui-Pavel. De data asta el se ține într-o altă locație, la Casa Margarit. Și, ce e cel mai important, în acest an, Talciocul îl susține pe Bibi. Taxele de la expozanți, plus o parte din vânzări vor fi donate către el. Va fi chiar o zona special dedicată, unde nu numai ca se vor putea face donații, dar se vor și putea cumpăra hăinuțe și altele, banii intrând tot în contul lui Bibi.

Va rog și eu frumos, frumos să spuneți mai departe, să audă cât mai multă lume, să se strângă câți mai mulți bani pentru Bibi.

vineri, 4 noiembrie 2011

Încă un conducător auto

Îl mai știți pe primul? Era mai mare cu vreo doua luni, dar folosea același volan.



Dacă erați curioși cu ce ne mai distrăm noi, iată și răspunsul:)

7 luni și trei săptămâni, șase dinți, capacități îmbunătățite cu fiecare zi de mers în patru labe ÎNAINTE.

luni, 31 octombrie 2011

Acordare contagioasă

Pentru că lucrurile se complică puțin câte puțin cu fiecare nouă zi, Pavel devenind tot mai curios, tot mai dornic să facă lucruri pe care, bineînțeles, nu le prea poate face, eu îmi dau seama cât de diferit e totul acum, a doua oară.

Chiar dacă poate seamănă fizic, ca și evoluție lucrurile stau destul de diferit, am senzația uneori că vrea să ardă cât mai multe etape, să devină cât mai rapid un partener serios de joacă. Existența lui Matei îl stimulează enorm. Să vrea să cunoască tot felul de lucruri cu care tocmai a umblat fratele cel mare, să poată să ajungă acolo unde e el, să guste din mâncare lui. E înduioșător de-a dreptul să văd cum i se luminează fața când apare Matei de la grădi. La rândul lui, fratele cel mare îmi oferă niște surprize de-li-cioa-se: mai deunăzi, înainte de-a pleca dimineața, a venit într-o goană să îl pupe de fratele-mic pe care l-a alintat așa cum noi nu am făcut-o niciodată: "bombonică" și "piciule". De unde a agățat el apelativele astea, jur că nu știu, tot ce știu e că i se potrivesc de minune lui Pavel, spuse de Matei.

Asta una, dar cred că mai e ceva care face ca totul să fie puțin altfel acum. E vorba de raportarea mea la întreaga situațiune. E una mai fără stres, mai calmă, mai cu urechile ciulite la nevoile lui, mai capabilă să mă acordez urgent la ele. Și asta pentru că am înțeles un lucru: am priceput că nu există rețete, că fiecare e altfel, iar asta nu e doar o vorbă. Am înțeles că este totuși un secret la mijloc: să te dai cu totul nu e lucru ușor de făcut, ai senzația că te-ai legat cu totul... doar așa îți câștigi libertatea aia interioară pe care ți-o dă certitudinea că faci BINE. Și o simți cu fiecare por, ajungi să comunici atât de bine cu omulețul tău, încât descoperi cu mirare că soluțiile la orice problemă ți le dă cumva tot el, pe nevorbite, prin atingere, prin corpul lui lipit de-al tău.

Iar cel mai frumos lucru mi se pare că e felul cum aceste noi descoperiri și senzații care au venit odată cu Pavel, îmi îmbogățesc și simplifică chiar, relația cu Matei, pe care l-am absorbit automat în sfera asta de BINE. Același acord de care vorbeam mai sus, aceeași comunicare de nevorbite, chiar dacă, în cazul lui, mă mai derutează uneori cuvintele spuse.


sâmbătă, 29 octombrie 2011

Din nou e vorba de Thomas



Dacă observați ceva neregulă la un ochișor, nu vă ingrijorați - și-a zgâriat corneea la grădi(nu știu exact cum, nu mi-a spus nimeni nimik) dar deja s-a vindecat aproape de tot.

Și versurile, dacă cumva nu înțelegeți ce spune el acolo!:)

Peste dealuri si razoare,
Peste sine lucitoare,
Thomas si ai sai amici
Ii bucura pe cei mici!
Rosi, verzi, albastri, toti
Sunt prietenii pe roti.
Mici sau mari, sunt toti draguti
Iar pe sine, cei mai iuti!
....
Cu rosu si verde si maro si albastru
ei sunt un echipaj maiastru!
Interpreteaza tot felul de roluri pe rand,
Cu joc, voie buna si cant!
Pe dealuri prin vai si hai-hui
Sunt Thomas si prietenii lui!

vineri, 28 octombrie 2011

Fashion Police II

Așa. Să scriu acum ce voiam să zic data trecută când m-am lăsat purtată haotic de firul gândurilor ce mă bântuiau și am ajuns la exprimarea feelingurilor la copii...

Cu toții ați observat că de câteva zile, deși e frumos, e un frig de crapă pietrele. Au fost chiar și câteva zile de început de iarnă parcă, cu un vânt urât de tot.

Ca și în fiecare an, odată cu apariția frigului, am observat și dispariția copiilor de pe traseu, din parc sau de aiurea. Singurii pe care îi mai vezi sunt atât de încotoșmănați/înfofoliți, că ai mici șanse să ghicești dacă e băiat sau fată altfel decât după culorile vestimentare afișate.

Cum spuneam și în postarea precedentă, ambii mei copii sunt extrem de ostili când vine vorba de îmbrăcat. În timp ce pe Matei îl mai fac din vorbe, cu Pavel nu am nicio șansă, se răsucește ca un tirbușon sau devine ca o scândură urlătoare...n-am îndrăznit nici măcar o dată să îi dau o combinație de dresuri plus pantaloni plus pulover plus canadiană plus căciulă plus fular peste gură plus... mai puneți voi. Cred că mi-ar lua pe puțin juma de oră, ne-am super-nevroza amândoi, a-m transpira și sigur mi-ar piere tot cheful de ieșit la aer.

Să vă spun cum arată ieșitul la noi, vașnici purtători de copii. Îi trag o pereche de jambiere groase peste orice pantalon se nimerește să aibă pe el, un polar/jerseu în partea de sus, căciula și...gata! Hopa sus în Manduca, lipit de mine, dacă e chiar frig pun și protecția peste, dacă îmi trag eventual fermoarul polarului meu peste( sper să se înțeleagă cum).
Durează cinci minute, niciun nerv și suntem în stradă. Unde mai pui că nici eu nu trebuie să mă îmbrac prea gros, bagajul vesel îmi ține foarte bine de cald și mie.

Sper să nu supăr pe nimeni, dar vă spun sincer că mi-e milă de copiii super-îndesați în costume de cosmonaut, care abia mai încap în cărucior de atâtea haine și pături, mi se pare că, oricâte straturi ar avea, nu-i poți proteja de vânt și frig ca-n brațe.

Mulțumesc pe această cale sorții că mi-a scos în cale babywearing-ul, ar fi putut să o facă chiar puțin mai repede:) Aș vrea să povestesc asta la cât mai multe mămici, să le împărtășesc cât e de reconfortant să știi exact cât îi e de cald sau frig copilului tău pentru simplul fapt că e lipit de tine. E cumva, la fel ca și cu alăptatul: eu nu am știut niciodată câți mililitrii de lapte mănâncă la o masă, nu m-a interesat, eu am știut doar că s-a săturat și e bine. E aiurea comparația? Poate, dar așa cântăresc eu lucrurile, cu sufletul:)

luni, 24 octombrie 2011

Fashion Police și nu numai I


Nu știu exact care e situația la alții, dar la mine-n bătătură lucrurile nu sunt tocmai roz când vine vorba de îmbrăcat/haine. La niciunul. Chiar dacă, odată cu trecerea anilor, Matei a devenit mai cooperant, lucrurile au în continuare niște nuanțe mai rar întâlnite.

Ca să înțelegeți: vă povesteam eu la un moment dat că băiatul suferă de bumbofobie(termen inventat, menit sa definească aversiunea profundă pe care o are pentru nasturi). Situația nu s-a remediat, chiar aș putea spune că a căpătat noi valențe. Știți bluzele alea care au un fermoar în față chiar la gât? Le urăște și pe ele cu pasiune.

Când am descoperit noua fobie, mărturisesc(cu rușine) că m-am enervat foarte. Vedeam din nou cum voi pune pe hold niște haine extrem de utile. Nu pricepeam defel ce e cu fixațiile astea. Am ajuns chiar să îl bănuiesc că vrea doar să mă enerveze. (Offf, ce rușine îmi e să spun asta, nici nu știți!)

Da, m-am simțit groaznic pentru că l-am obligat să poarte o dată polarul cu fermoar. Și m-am tot gândit. M-am gândit în primul rând că resentimentul lui nu are nicio legătură cu mine. Era cât se poate de autentică repulsia lui.

Acum probabil că mulți vor spune că exagerez, că joc prea mult după cum cântă el, dar vă spun solemn că voi ocoli de-acum înainte genul ăla de cardiganuri(sau cum s-or numi). Și știți de ce? Pentru că acel fermoar aproape de gât/bărbie îl... sperie. Da. Îl percepe ca pe o amenințare. Sună aiurea probabil, dar eu așa am perceput-o. Și o voi respecta. Știu sigur că, odată ce va crește, va dispărea această nouă fixație și sunt dispusă să aștept.

E un fenomen ciudat ce se petrece cu mine, acum, de când sunt dublu-mamă. Pavel a reușit să îmi ascută antenele compasiunii, a înțelegerii limbajului copiilor, așa cum nu credeam că o voi face vreodată. Mi-e mai ușor acum să văd șarpele boa care-a-nghițit un elefant. Îi mulțumesc enorm. Chiar dacă știam că nimic nu e gratuit, că nici unul nu plânge doar că așa are chef, să mă zgândăre pe mine la melodie, aveam (bine...încă mai am uneori) momente în care îmi venea să mă urc pe pereți, din simplul fapt că mintea mea nu putea să vadă dincolo de logica adultului obosit(scuzați pleonasmul).

Vă gândiți probabil că e inutil pentru Matei, care deja vorbește(oh, da, câte și mai câte) și care își poate expune punctul de vedere. Oare? Păi nu, la trei ani și opt luni nu prea știi să îți analizezi angoasele:) Unii nu știu să facă asta nici la treizeci de ani, darămite la trei. Teoria mea nou dezvoltată e că un copil are nevoie de tot mai multă compasiune și înțelegere pe măsură ce crește, tocmai pentru că suntem tentați să ne oprim la cuvinte. Și facem o mare greșeală... zic eu. Suntem mai puțin dispuși să îi descifrăm comportamentele, să descoperim ce se ascunde sub coajă, tindem să îl chestionăm pe el legat de ele.

Cred că așa mi-am și dat seama că fac ceva profund greșit că îl întreb "De ce ai făcut aia?". Răspunsul (corect) pe care mi l-a oferit de fiecare dată știți care este? "Pentru că așa îmi place mie". Spun că e corect pentru că atât merit să primesc la o întrebare atât de aiuristică.

Voiam să scriu despre cu totul și cu totul altceva, dar văd că asta îmi stătea de fapt pe creierul meu obosit. Revin mâine cu povestea de azi despre copii purtați pe timp de iarnă versus costume de cosmonaut:)

luni, 17 octombrie 2011

Proudly Presenting...

Asta ca să o citez pe Corina, una din piesele de bază în organizarea acestui frumos flash-mob la care am participat:)

A fost în mall, a fost vineri seara, am dansat salsa. Promitem că altădată o să o facem și mai lată:)



Chiar dacă nu suntem f vizibili, garantez că am fost și noi acolo și ne-a plăcut la nebunie! :)

duminică, 16 octombrie 2011

Imaginile săptămânii

După cum probabil știți, săptămâna asta ne-am sărbătorit. Cu slinguri, marsupii, wrap-uri, am fost în mijlocul tuturor evenimentelor organizate cu ocazia Săptămânii Internaționale a Bebelușilor Purtați.

Obosiți după o săptămână plină, am adunat acum toate pozele cu noi de la evenimente și am revăzut, pas cu pas, fiecare zi. A fost frumos tare, a fost chiar o sărbătoare.

Ne-am simțit între prieteni, între oameni dragi, între oameni frumoși.

Mulțumim mult organizatorilor, ați făcut o treabă foarte bună!

La marșul de luni, pe străzile Bucureștiului








Și adunarea de după





În mall, la flash-mob







Și nu în ultimul rând, la tombola cu premii, unde AM CÂȘTIGAT un premiu frumos, de la Kiddyshop!





luni, 10 octombrie 2011

Atenție! Purtatul creează dependență

E Săptămâna Internațională a Bebelușilor Purtați și eu vreau să vă povestesc despre o dependență. O dependență care apare la... mămicile care aleg să își poarte copiii.

Vorbesc serios, devii dependentă. Dependentă de liniște pentru că brusc copilul tău nu mai plânge de oboseală înainte să doarmă. (Pățeam asta la Matei când eram cu căruciorul la plimbare că plângea până să adoarmă preț de vrei trei străzi; foarte nesănătos pentru creierii mei.)Devii dependentă de mobilitatea/libertatea pe care brusc ai câștigat-o - poți să ajungi oriunde, în orice parc sau la orice întâlnire, doar poți să iei orice: metrou, tramvai, taxi.Să vă mai spun și că devii dependentă de mirosul lui care ți se imprimă atât de puternic în nări?
Știți cu ce nu m-am obișnuit însă? Nu m-am obișnuit cu sfaturile "binevoitoare" primite în tramvai, cum că îi stric coloana, sau că îl sufoc acolo când doarme cu nasul îngropat la pieptul meu. Cu asta nu m-am obișnuit, încă îmi strică zen-ul...

Evident, dependența apare și la copil. Probabil că nu va mai vrea să stea în cărucior ca o plăcintă, cu roțile în sus, departe de mirosul atât de drag lui. Vorbesc aici de bebelușii mici mici.

Și căruciorul? Cum e cu căruciorul? Am cărucior, l-am luat cred de vreo trei ori cu mine, dar pentru că prințului îi place atât de mult călare, am sfârși de fiecare dată cu el în Manduca, împingând căruciorul plin cu sacoșele cu cumpărături. Bun și așa, zic eu, chiar dacă mi-am promis de fiecare dată ca îl las acasă de acum înainte. Acum se pune problema - eu "am stricat" copilul învățându-l în brațe( a se citi Marsupi Plus, Manduca, sling), sau era așa din fabricație, născut puțin cam dependent de mine?

Tind să cred că eu sunt de vină, l-am învățat la bine, la căldura mea, aproape de bătăile inimii mele. De regretat nu regret nicio secundă că mi-am "stricat" copilul. Știu însă sigur că nu i-am deformat coloana purtându-l de la trei săptămâni, din contră. Așa cum spunea și Degețica, nici eu nu cred în răsfăț și nici în manipularea de către bebeluș.

Mi se pare că e momentul să vă povestesc cum m-am descurcat șase zile, singură cu doi copii. Eram moartă fără Manduca - am putut să îl duc pe Matei la grădi every day cu tramvaiul, să stau cu ei după-masa în parc și încă multe multe altele. Găndiți-vă puțin: credeți că aș fi putut trece peste zilele astea făcând slalom cu un bebe care plânge în cărucior și cu fratele mai mare fugind în toate direcțiile?

Sunt atât de cucerită de ideea purtării bebelușilor, încât nu înțeleg cum nu o îmbrățisează toată lumea:) Am înțeles însă(cu greu, că așa sunt eu mai căpoasă) că, la fel ca orice altă alegere mămicească și asta nu e pentru toată lumea. De asta am vrut să vă scriu de riscurile care apar, ca să fiți în cunoștință de cauză.

Deci atenție, s-ar putea să îi placă atât de mult puiului tău, încât să nu mai vrea altfel. E oare așa grav?

vineri, 30 septembrie 2011

Despre nimik

Sau despre... bucuria descoperirii prietenei cea cu nouă vieți, despre antrenamentele pentru mersul de-a bușilea sau pur și simplu, despre bucuriile mele cotidiene, care mă fac să mă consider cea mai norocoasă mamă din lume...





Noul meu super-aparat foto, mă lasă să și filmez - așa se explică abundența asta de imagini filmate. Sper să nu vă obosesc:)

luni, 26 septembrie 2011

Diversificarea - Our Way, The Hard Way

Cu riscul de a plictisi, voi detalia puțin subiectul "murdar" al diversificării. La fel ca și în cazul dormitului și când e vorba de mâncat/mâncare, îmi vine să spun că singura regulă...e că nu sunt reguli. Vă veți gândi probabil că am luat-o pe ulei, că exagerez ca de obicei. Da, probabil că exagerez puțin - doar există atâtea și atâtea articole și tabele cu ordinea în care trebuie date alimentele, cu vârsta de la care ele pot fi introduse, cantități, nevoile copiilor, etc. Sunt informații utile, pe care e bine să le știm însă nimic nu ne poate pregăti cu adevărat pentru realitatea atât de personală a fiecărui copil.

Pentru că pe mine m-a pălit rău amnezia legat de acest subiect, m-am trezit că trebuie să îi dau de mâncare lui Pavel fără să mai țin minte nimic de la Matei, nimic mai mult decât faptul că nu am avut nicio problemă și că a mâncat orice i-am dat. Un pic cam vag, nu? Mda, așa mi s-a părut și mie, așa că m-am pus pe citit, am mers chiar și la un curs pe tema asta.

Înainte însă, am descoperit conceptul de "auto-diversificare" și am fost extrem de încântată. Mi s-a părut grozavă ideea de a merge pe instinctul copilului și pe ideea că ne auto-diversificăm nu atât ca să creștem în greutate sau să dormim legat noaptea, cât să ajungem la un an să mâncăm alături de familie, mâncarea comună.

Semne că alimentele vor fi bine primite am avut destule, Pavel chiuia ori de câte ori îi întindeam o bucățică de pepene sau de piersică și îl lăsam să le soarbă puțin. Mă gândeam că va fi ușor, poate mai ușor ca prima oară.

Cursul acela mi-a prins foarte bine, nu atât pentru că am învățat ce să îi dau de mâncare, ci pentru că mi-a confirmat niște gânduri pe care le-am avut, mai bine spus niște presimțiri legate de subiect. Nu intru în prea multe detalii, pot spune că cel mai important e să fi maleabilă și relaxată. Cumva, imaginea pe care o am eu în minte când mă gândesc la un copil care mânâncă are mai multe în comun cu ulița bunicilor decât cu laboratorul de biologie în care a lucrat mama mea în spital. It makes any sense?

Iar Pavel( of cât îl iubesc, ce minune mi-a dat Dumnezeu!) mi-a trântit(din nou) cea mai bună lecție. Pentru că, pe cât de mișto mi se părea mie treaba cu auto-diversificarea, pe atât de complicat și messy mi se părea. Iar pentru că viașîța mea domestică e oricum super-complicată, am zis că voi combina puțin treaba, îi voi da și fructe în mână, dar și pireuri combinate cu tot soiul de legume, păstrate la congelator cu etichiete, ca să nu trebuiască "să gătesc" în fiecare zi.

Însă planurile mele au eșuat lamentabil, Pavel trăgea niște răgnete care nu lăsau loc de interpretări, imediat după primele trei lingurițe din "delicioasele" amestecuri. Nici m[car fructe blenduite nu voia să vadă - deci pere, pepene, banane, piersici etc - le mânca sub formă de felii adevărate, dar când le combinam și le amestecam îmi dădea peste mână și se apuca de plâns.

Mă gândesc că altcineva în locul meu s-ar fi gândit că trebuie întârziată introducerea alimentelor, că probabil că nu e încă momentul. M-am gândit și eu așa, dar a trebuit urgent să îmi revizuiesc părerea când l-am văzut cum salivează la mâncarea noastră. Și nu numai că saliva, dar se arăta profund jignit că lui nu îi dau nimic. Era o mare problemă, ținând cont că el a participat pasiv la mesele noastre, încă de la începutul vieții lui. Chiar nu aveam ce face, nu aveam unde să îl las nici când mâncam și nici când găteam.

Și am decis că e momentul să fiu curajoasă; i-am dat să guste o linguriță din supa noastră de fasole verde. Încântare maximă. I-am dat o păstaie în mână, a molfăit-o cu entuziasm. A doua zi, legume la wok cu condimente. Multe condimente. Pavel a primit și el, aceeași încântare.

Evident, cantitățile pe care le mănâncă el sunt mici, e vorba de câteva bucăți sau lingurițe. Ideea e că mâncarea are gust de mâncare gătită, cu ulei de măsline, cu chimen, curry, cardamon, piper. să nu uităm de ceapă și de usturoi, care ne plac la nebunie(nouă adulților + Matei). Așa că mesele lui seamănă deja foarte bine cu ale noastre, nu a trebuit să modific prea mult, noi oricum mâncăm destul de light, a trebuit doar să reduc drastic din cantitatea de sare pe care o cam puneam eu.

Fructele zilnice le mănâncă în continuare în stil propriu, cu mâna lui, ne-mixate, ne-combinate, cu multă mizerie în jur.

Singura noastră problemă e cu Matei, care nu suportă să îl vadă pe Pavel murdar-murdărindu-se cu mâncare. Începe să protesteze și să mă pună să îl șterg. Nu mă întrebați de unde a apărut asta, nu am idee.

În concluzie, metoda noastră e una complicată dar și simplă, e cu instinctul lui dar și al meu, e cu mâncat cu mâna(a lui sau a mea) fără linguriță, care mai mult ne încurcă.

Postarea asta nu se vrea o recomandare pentru nimeni, e doar povestea noastră, deși ar mai fi multe de spus.

Și un filmuleț cu deja celebra piersicuță. E printre puținele chestii care îmi permite și să fac altceva în timpul festinurilor pavelești...

vineri, 23 septembrie 2011

Cum stă treaba deocamdată

Atenție la toate trei finalurile:)

Enjoy!









Dar altfel, sunt promițătoare, zic eu - Pavel e fascinat de Matei, Matei îl tratează pe Pavel cu o oarecare îngăduință...nu?

Rețete

Am tot citit în sus și-n jos despre o carte minune de 457 de pagini parcă, ce îți spune care e secretul somnului la bebeluși. Of, dar ce mi-ar plăcea sa îl aflu, nici nu știți. Păcat că nu cred că există așa ceva(un secret sau mai multe).

Și mai știu un lucru: că mie nu îmi ies deloc chestiile astea cu dresajul, fie și el unul soft, tot dresaj îl consider.

Să vă spun cum stă treaba la Pavel ziua: doarme de mai multe ori, somnuri scurte, de jumătate de oră. Cam una la două ore de veghe. Dacă e să mă iau după ce zice cartea aia, astea nu s-ar pune deloc , nu ar fi complete. Cam nasol atunci. Hmm. Cred că, cel mult, poți spune că e nasol pentru mine, că nu am timp deloc să fac nimic, abia adoarme că hop se și trezește.

Da, ăsta e lucrul care mi se pare ok la cartea aia, că înainte de toate te pune să te gândești la motivele tale reale pentru care vrei să dresezi copilul: ca să-i fie lui mai bine sau ca să îți fie ție mai simplu. Te poți gândi că e același lucru, că dacă ți-e ție mai bine, atunci îi e și lui, că te are veselă și mulțumită pe tine. Asta nu ar fi neapărat un lucru rău, să dorești să îți faci ție viața mai ușoară. Problema zic eu că e alta - ce te faci dacă aplici regulile și nu îți iese? Nu ajungi cumva să crezi că e ceva în neregulă cu puiul tău? Nu o să ai tendința să spui că e rău că nu doarme la program? Nu te vei enerva că eforturile tale nu au dat roade? Ba eu cred că da.

Eu zic așa - în loc să căutăm rețete, mai bine să ne "ascultăm" puii. Sunt de acord, să nu îi supra-stimulăm, să nu îi hârșâim când sunt obosiți. Dar de aici și până la "a-i pune la somn" numai pentru că e ora "n", mi se pare cale lungă. Oricum, eu nu înțeleg cum vine treaba asta cu "pusul la somn" pe timpul zilei. Ce ar trebui exact să fac?

Cred sincer că nu numai că fiecare copil e altfel, dar și că fiecare zi e diferită, așa că chiar nu pricep ce anume vrem noi să nivelăm aici.

Și chiar dacă îmi asum întru-totul acest fel de a vedea lucrurile, permiteți-mi din când în când să mă plâng de oboseală, nu înseamnă că țin morțiș să scap de ea. E exact ca și faza cu durerile nașterii - eu una am țipat destul de tare atunci, dar zău dacă nu m-ar fi enervat amarnic să vină cineva să îmi facă o peridurală, așa ca să nu simt ce se întâmplă cu mine.

Mda. Iar mi-a ieșit o postare dezlânată, care cuprinde numai jumate din ce aveam de zis. Promit însă că o să mă fac mai coerentă și mai deșteaptă imediat ce o să o ia mai încet Pavel cu trezirile nocturne! :)

Later edit: Parcă pentru că vrea să îmi dea dreptate, Pavel doarme de vreo oră jumate, chiar de când m-am apucat de scris aici...mersi puiul meu!

Second day edit : Recomand articolul unei alte Raluci, care atinge exact aspectele care m-au intrigat și pe mine și m-au determinat să scriu postarea asta.

marți, 20 septembrie 2011

Amnezia

Nu știu exact cum funcționează treaba asta cu amnezia, dar pot să spun doar că mi se pare extrem de utilă. Auzeam spunându-se că voi uita cât de tare doare. Imediat după ce am născut prima oară, mă gândeam că nu voi uita așa ceva. Ei bine, am făcut-o, că altfel nu îmi explic cumde m-am apucat să repet experiența. Evident, am uitat și de data asta.

Am uitat și cum e să te trezești de n ori pe noapte, am uitat și cum e să nu ai timp nici să mergi să faci un pipi.

Știți însă ce nu am uitat? Nu am uitat lucrurile care țin mai mult de instinct decât de memorie: nu am uitat cum să îl pun la piept, nu am uitat cum să îi înțeleg plânsurile, nu am uitat cum să îl fac să râdă.

Iar dacă m-aș fi gândit vreodată că expresia "Been There, Done That" are vreo legătură cu repetarea maternității, ei bine, m-am înșelat groaznic. Uiți și ajungi din nou să te minunezi ce mânuțe mici are, cât poate fi de simpatic când reușește să își bage piciorul în gură... ți se pare din nou cel mai tare lucru din lume faptul că se întoarce de pe o parte pe alta. Din nou ai senzația că trăiești ceva magic, chiar dacă ești mai hârșâită ca prima oară.

Când mă gândesc acum că există mame la care le e frică să îl facă pe al doilea, pentru că au impresia că nu mai au resurse de iubire le-aș spune să stea liniștite că așa ceva nu există. Cumva, îmi imaginez iubirea asta la fel cum văd eu problema laptelui matern - cu cât dai mai mult, cu atâta ai mai mult. Și nu e ca și cum ai reduce rația celui dintâi ca să îi dai celui de-al doilea. Deloc. aș îndrăzni chiar să spun că, de când cu al doilea, a crescut calitatea sentimentelor mele pentru primul: le-am golit complet de egoism. Poți să iubești atât de frumos dacă ajungi să nu îl mai consideri buricul pământului. Cumva, sună ciudat asta, dar nu o pot spune altfel.

Revenind la amnezia din titlu, nu aș spune chiar că a fost totul degeaba și că nu am învățat nimic prima oară. Am învățat ceva extrem de important: am învățat că, dacă eu sunt liniștită și relaxată, totul poate fi muuult mai ușor. Și ăsta chiar e un lucru cam imposibil de atins din prima încercare.

luni, 19 septembrie 2011

La fermă

Deși e o activitate răsuflată pentru mulți posesori de copii bucureșteni, am ajuns și noi pentru prima oară la "Ferma animalelor", un loc bun de dus copilul, dacă vrei să îl înveți că vacile nu sunt mov ca în reclamele de la tv.

Dintr-o dorință excesivă poate, de a oferi cât mai multe motive de distracție pentru copii, ferma cu multe animale a fost dotată cu un țup-țup imens și cu un bazin cu bile uriașe...Ca urmare, abia l-am convins pe Matei să lase țopăitul și să facă o plimbare în șaua poneiului, activitate pe care nu ar fi găsit-o în celelalte locuri de joacă frecventate on daily basis.

Înainte de plecare și mie mi-a fost spulberată o imagine idilică cu văcuțe păscând pe pajiști verzi la o fermă de lapte( bine - aici era o stațiune zootehnică). Așa credeam eu că sunt crescute vacile care dau laptele-bio mult lăudat, pe care poți să îl cumperi de la dozator... Ei bine, nici măcar un fir de iarbă nu am văzut, iar vacile mâncau mulțumite un nutreț ce mirosea sinistru pentru nasul meu fin de orășeancă crescută la bloc.

M-a liniștit soțul când mi-a spus că pajiști verzi găsești doar la munte, iar vacile văzute sunt niște norocoase, doar trăiesc în aer liber.

Una peste alta, vizita a fost un succes, Matei s-a distrat pe cinste, chiar dacă a plecat de acolo cu imaginea saltelei țupăitoare și nu a căprițelor, iar eu am mai spulberat puțin din vălul ignoranței proprii...

Și niște poze:










LinkWithin

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin