vineri, 2 octombrie 2015

Vreau ca duşmanii mei să nu devină şi ai lor

Unul din defectele mele majore e că sunt inconsecventă, las un lucru imediat ce mă plictisesc de el. Urăsc rutina, monotonia. Bine, sunt convinsă că nu sunt mulţi care să le iubească pe astea două. Atâta doar că sunt oameni care au o rezistenţă mai mare la ele şi care pot să vadă puţin mai departe, dincolo de ele. Ei bine, eu nu din păcate. Şi văd fix acelaşi lucru şi la Matei.

Să exemplific puţin, ca să înţelegeţi; când eram în clasele primare, am vrut să merg la multe: la pian, la balet, la tenis. La primele două am mers doar de câteva ori şi apoi am spus stop. Am făcut asta pentru că nu era la fel cum mă gândeam că o să fie: mă gândeam că o să mă duc acolo şi în scurt, extrem de scurt timp, o să devin expertă.

Iar mama mi-a respectat mereu deciziile, asta poate şi pentru că eram foarte categorică (a se citi încăpăţânată), vocală, mereu cu toate cuvintele la mine. Nu vrea copilul, nu îi place, nu mai merge. Şi uite aşa am ajuns la arte, acolo mi-a plăcut să exersez, mi se părea depaarte de rutină şi chiar era, nu? Desenam/pictam de fiecare dată, dar era mereu altceva.

Eu zic că am avut noroc atunci. Am avut noroc pentru că mi-am găsit felia unde să performez fără să pun prea mult osul, fără să mă expun la ore de transpiraţie pentru un rezultat cât de cât acceptabil.

Stau acum să mă întreb dacă a fost bine aşa. Pentru că modelul mi-a intrat în sânge. Abandonez mereu când simt că mă paşte rutina, plictiseala. Problema e că acum, ''la bătrâneţe", nu mai îmi convine modelul ăsta. M-am apucat de înot acum câteva luni bune. Ajunsesem la 60 de bazine, dar... am început să mă plictisesc. Şi să merg tot mai rar. Acum sunt la reabilitare, acum mă duc indiferent de chef şi văd că partea grea e pănă ajung acolo. Odată intrată în apă, bazinele curg.

Vă spun doar că e greu, e greu să ieşi din nişte scheme vechi. E greu să înveţi răbdarea după ce ţi-a intrat în cap că tu eşti groaznic de inconsecventă.

Da, pare că tot ce am scris până acum este despre mine, dar de fapt este despre Matei. Despre Mateiul meu, care pare şi mai puţin dispus să pună osul dacă nu vede rezultate imediate. Este de fapt, despre tendinţa noastră de a ne băga copiii în schemele proprii.

Cum se face? Cum îl învăţ eu răbdarea, atâta timp cât mine mi-a lipsit cu desăvârşire? Sper din inimă că faptul că am ales Waldorful îmi/îi va fi de ajutor.








marți, 29 septembrie 2015

"A se folosi cu atentie!"

Pornita sa fie azi ziua aia cu startul la care visez de ceva vreme( da, visezi sa imi incep ziua cu ceva micmic scris pe blog), imi ridic capacul de la laptop... si imi apare pagina de feisbuc. Arunc o privire rapida si ma impiedic de un share a unei prietene virtuale, caruia i-a fost publicata o recenzie pe un site destept la care scriu oameni destepti. Intru acolo, o citesc, ma umplu de bucurie si de admiratie. Dau apoi de un filmulet in care cineva gasise o metoda ingenioasa de a ajuta homlessi.

Din nou ma simt scaldata de sentimente de compasiune, de bine, imi trece prin cap gandul ca astia sunt oamenii care fac lumea mai buna, din nou admiratie. 
O doamna din alt colt de lume face ce mi-ar placea si mie sa fac, isi creste afacerea asa cum mi-ar placea si mie sa imi creasca proiectele(nu, inca nu le pot numi afacere, ci doar idei bune de tot la care trebuie sa muncesti ca sa le ajuti sa treaca de stadiul de idei).

Si inca cateva din astea. 

A, mai am o prietena(tot virtuala), care isi gestioneaza gospodaria perfect. Mancare, curat, copii, totul organizat, asa cum stiu ca un taur ca mine nu va putea niciodata sa o faca, desi mi-ar placea.

E bine sa te inconjuri de lucruri pozitive. De povesti, mai mari sau mai mici, care sa te inspire. Te simti parca mai bine, chiar daca nu ai facut altceva decat sa ridici capacul de la laptop.

Daca totul se termina insa la ora 11.00, cand ti-ai dat seama ca ai trecut de la o poveste la alta pe parcursul a doua ore, te-ai incarcat cu diverse "voi face si eu asa candva", e cam nasol. Seamana putin cu cei care isi traiesc viata in fata televizorului urmarind cum altii isi traiesc viata.

Daca insa, dupa ce dai o tura scurta acolo, pui mana si scrii si tu doua randuri, parca e mai bine.

Hai, gata. Va las. Fug la bazin putin, inainte de treaba.

ps Nu am gasit diacriticele la laptopul asta. Scuze. Nu se va mai repeta.

miercuri, 16 septembrie 2015

Doar un gând

Despre locul ăsta virtual aș vrea să vă spun puțin. De fapt, nu chiar despre el, mai mult despre mine. Căci nu, asta facem mereu? Ne proiectăm în tot, ne oglindim în fiecare ciob pe care îl întâlnim, oricât ar fi el de mic?

Mi-e teribil de greu să scriu aici, deși îmi doresc tare mult să o fac. Într-un fel mi se pare că nu mai am dreptul să o fac, că l-am jignit atât de tare (pe el, blogul ăsta) prin neglijența, abandonul meu, încât ar trebui să nu mi se mai potriveasca parola, pur și simplu. La fel cum mi s-ar părea normal să nu mai îmi mearga cheia de la apartamentul alor mei. Apartamentul pe care îl iubesc la nebunie, dar care îmi provoacă încă atâta durere din aia feroce, nu domolită, suavă, așa cum se întâmplă cu durerile după ce trece timpul peste ele.

Când îmi făceam veacul pe aici erau timpuri diferite. Eram în epoca mămiciei intensive, eram în perioada în care totul era mult prea fierbinte încât să pot să privesc, să mă privesc fără vreo lentilă ajutătoare, care, invariabil, modifica puțin lucrurile. Acum le văd de la distanță. Le văd mai bine. Atâta doar că nu mai joc în liga aia. Mă simt mai mult ca și cum am trecut în rândul antrenorilor și e tare bine acolo. Mă pricep și îmi place. Mii de satisfacții. Uite, despre asta vreau să scriu, dar nu acum.

Acum vreau să mă apropii din nou, doar că acum știu cum să o fac.... stăteam aseară la culcare lângă Pavel(da, încă îl acompaniez în lumea viselor, deși e mai mult pentru mine decât pentru el) și mă gândeam cât e de vorbăreț. Era ca și cum nu putea să își trimită mintea la culcare înainte să mai îmi povestească câteva lucrușoare nu neapărat întâmplări de peste zi cât gânduri, idei care îi trec lui prin cap. De fapt era, pur și simplu, pentru că îi plăcea intimitatea noastră,  Era duios, era curat, era... foarte copil.

Iar eu, simțeam, ca și în prima zi, că mor de dragul lui. La fel de feroce.



sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Mi-am luat pantofii cei roșii


Am făcut-o din nou! Am fugit! După un an extenuant, plin de treabă, de evenimente, de emoții așa cum nu am mai avut demult, am hotărât să ne mai luăm câte o pauză ca să ne tragem sufletul. A fost Istanbul la începutul iernii și acum... Paris.



Oricât de tare încerc să evit clișeele peste tot, trebuie să vă mărturisesc că m-am întors îndrăgostită! E atât de reconfortant să fii într-un loc unde Frumosul(da, ăla cu F mare) te așteaptă la fiecare colț de stradă. Știți mesajul "regarde le ciel" cu povestea lui? Zic și eu că e suficient să te uiți în sus ca să dai de frumos, trebuie doar să;i ridici ochii din pământ și să te uiți în jur - pe lângă faptul că orașul geme de clădiri frumoase , simți poveștile, simți întâlnirile și despărțirile în jur. Și oamenii.


O, da, de oamenii vreau neapărat să zic. Nu e că sunt cu toții frumoși. Nu. Nu toți. Doar că, așteptând să se facă verde la semafor( deși ei nu fac asta - nu prea așteaptă) sigur va apărea de după colț cineva care își va atrage atenția: fie o ea, extraordinar de înaltă, cu un palton lung lung, fie un el zgribulit în sacoul de stofă croit pe măsură, totuși prea subțire pentru ianuarie. I-am studiat la metrou: sunt încălțați frumos, cu pantofi de lac, cu ghete lustruite. Nu cu cizme groase, nu. Și am căutat o explicație: cred că ei prețuiesc mai mult esteticul decât utilul. Sau cel puțin așa i-am perceput eu.



Și am venit acasă cu o colectă impresionantă de amintiri prețioase. Da, am stat doar patru zile. A fost suficient ca să știu cu certitudine că aș putea să trăiesc acolo. Cred că mi-aș găsi ușor locul, m-ar amesteca bine printre ei.Știu, nu sunt tocmai cei mai simpatici când vine vorba de străini. Știu că există locuri mai puțin prietenoase. Poate chiar murdare. Știu că e îngrozitor de scump când vine vorba de chirii. Dar nu mă interesează asta. Pe bune. Balanța plusuri minusuri mă face să spun da, as putea.

La întrebarea dacă e posibil să faci depresie de dor de ceva ce ai gustat doar 3 zile, vă spun că da. Fix asta am pățit. Mi-a fost îngrozitor de greu să mă reîncadrez în tot ce înseamnă București să nu mă rănească pe retină zoaiele de pe jos, cizmele scâlciate pline de noroi și fețele posace din metrou.

Bineînțeles că sunt subiectivă, bineînțeles că sunt incorectă. Sunt intolerantă și cer mult de la ceilalți? Normal. Doar cer enorm și de la mine. E vorba de starea aia de bine pe care mi-a dat-o tot arașul ăla și pe care mi-o doresc. E greșit oare să vrei asta? E exagerat?

Voi reveni la subiect, așa îmi propun.




vineri, 9 ianuarie 2015

În ordine crescătoare

Mă întrebam deunăzi dacă e așa la toți. Dacă sunteți cu toții într-un șantier continuu. Oi fi doar eu atât de înapoiată încât la vârsta mea (oare am 34 sau 35 de ani?) să simt că mă apuc din nou de construit, că demolez și pun sub semn de întrebare tot ce am crezut până acum... Sau e doar felul meu de a împacheta frumos (asta cu creșterea, cu lucrul la mine) o trăsătură de caracter nu tocmai lăudabilă? Mda... I'm restless! Adică nu pot sta locului. Mă plictisesc de cunoscut, îmi trebuie provocări. Sunt taur și noi nu stăm foarte bine cu energia vitală. Metabolismul nostru e lent. Adică dacă ajungem să ne rutinăm am pus-o! Clar rutina aduce depresia.

Ca să înțelegeți ce se întâmplă aici, vă spun că am început postarea asta acum ceva vreme și am abandonat-o că mi se părea prea greu să explic ce vreau să zic. Așa că am lăsat-o baltă, în speranța că va veni și vremea ei. Dar nu a venit. Și îmi bloca inspirația cumva. Mă tot întorceam să scriu pe blog dar dădeam de primele rânduri de mai sus. Și plecam. Dar acum m-am enervat și mi-am propus să scriu ce-mi vine. Mi-am propus să termin cumva. Oricum. De ciudă.

Că rezoluții și rezumate de final de an nu am avut. Că erau rândurile astea amărâte care mă blocau. Așa că acum pot să scriu! Pentru că a trecut suficient timp încât să se deschidă și aici o provocare! Deci e interesant!

Offf, cât sunt de ușurată - pentru că nu mi-e frică să o spun: sunt varză câteodată! Am frici, am probleme cu felul în care sunt percepută, cu ceea ce cred alții despre mine. Sunt inegală, foarte subiectivă, superficială pe alocuri. Așa, și?Nu vreau să mă pretind un guru, un expert în nimic. Îmi urăsc perfecționismul din toți rărunchii.

Vedeți, nu?

E mare șantier la mine :)


luni, 22 decembrie 2014

Despre aripi



Bănuiam că se pot deschide. De fapt, nici măcar nu aveam habar cât sunt de puternice. Cât de sus mă pot ridica. încercasem eu timid și în alte rânduri să fac exerciții de zbor, dar eram mult prea precaută, mă uitam prea repede în jos și mă apuca amețeala. Îi vedeam pe alții și vedeam că și ei fac la fel. Erau doar vreo doi, puțini, care treceau pe lângă mine atât de repede că nici nu apucam să conștientizez zborul lor. Erau mai mult ca o nălucă.

Mă gândeam că eu nu am ce îmi trebuie să fac la fel. Că nu sunt eu croită să să mă avânt așa. Că rostul meu e aici pe jos, că poate sufăr chiar de vertij.

Și apoi soarta mi-a surâs. Am găsit un lift deloc atrăgător, poate chiar înspăimântător prin lipsa butonului de avarie și am urcat. M-a dus sus, pe acoperișul celei mai înalte clădiri pe care am fost vreodată.

Ei bine și acolo s-a întâmplat ceva. Acolo am putut să îi văd mai bine. Pe ei, pe cei care treceau în viteză, pe cei pentru care blocul meu înalt era doar un bloc.  Și am deschis aripile atunci. Și le-am folosit pentru prima dată.

Și de-atunci nu mai pot să nu le folosesc.  Nu pot să mă fac că nu le am. Sau că nu știu să zbor.

- Păi și care e problema? -  veți spune.

Nici una. Doar că, dacă vreodată mă voi uita în jos, s-ar putea să mă apuce frica. Și nu ai cum să cazi. Poți doar să te pierzi cu totul.

joi, 11 decembrie 2014

Good morning! Sau când se pornesc motoarele

Dacă în prima parte a vieții mele declaram sus și tare câ seara e momentul în care funcționez cel mai bine, acum pot să spun cu mîna pe inimă că sunt o morning person. Chiar dacă nu pot efectiv să leg două capete de gând pînă nu îmi beau cafeaua, după aia... se pune rapid mecanismul în funcțiune. Cu entuziasmul și energia orcărui început!

De fapt cam asta e ideea. Sunt persoana de început de drum! Dar mi-e o ciudă de mor că nu reușesc să mențin turația decât cam juma de zi... restul o cam târâi, rar mă pot remonta odată ce am lăsat-o mai moale... Am o situație și nu știu încă cum să o rezolv: dimineața, cu elanul de care vă spuneam mai sus, îmi propun să fac un număr de lucruri mărețe. Lucruri de curaj, de creativitate... lucruri excepționale, să spunem. Și pornesc să le fac, dar... obosesc... mă desumflu și rămân pe listă, reportate pentru următoarea zi. Și tot așa...

Nu am descoperit încă soluția... pentru mai multă energie... oare am îmbătrânit? Oare așa arată?

Vreo idee?


LinkWithin

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin