luni, 21 mai 2012

Comoara

Am mai învățat un lucru de la copilul meu minunat(ăla mare). De fapt, nu e ca și cum el mi-a arătat, mai bine spus - el m-a inspirat să descopăr încă o gaură de la macaroană.

Există momente (suficiente, aș adăuga... poate prea multe) când îmi sare țandăra pe Matei-cel-poznaș-frate-de alt-poznaș. Și îl cert. Și îi spun că nu îmi place. Că vreau să se oprească din tropăit, că doarme Pavel. Și altele.
Nu se pune problema că nu înțeleg de unde vin majoritatea acțiunilor lui și care este rostul lor. Nu. Pricep, dar am neuronul terminat. Nu mai vrea scandal. Iar el vede că m-a supărat, vede că sunt exasperată. Și îi pare rău. Îi pare mai rău decât aș vrea eu să îi pară. Intuiesc disperarea lui și atunci îi spun cuvintele magice. Îi spun că da, sunt supărată, dar îl rog să nu uite faptul că îl iubesc. Îl iubesc și când face lucruri frumoase și impresionante, dar îl iubesc la fel și atunci când face tâmpenii.

Îi spun asta. Des. Oricât de des. I-o spun și fără motiv. I-o spun pentru că vreau să-i intre bine în cap că are parte de iubire necondiționată din partea mea, iubire pe care nu trebuie să o câștige sau să o merite. Iubire care este și atât. La fel de mare, la fel de caldă. E acolo și nu are cum să se piardă.

Așa. Și care e gaura? Păi am avut grandioasa revelație că lucrurile stau exact la fel și cu omul de lângă noi.Omul cu care te cerți din te-miri ce motiv, omul pe care te superi și cu care te cenzurezi mai puțin decât cu copilul. Pentru că... e mare. E omul pe care te spijini când ai nevoie, e omul căruia îi verși seara toate frustrările și supărările adunate, toate chestiile negative, toți nervișorii tăi. Bineînțeles că tu îl iubești.Bineînțeles că  toate supărările tale nu au legătură cu această iubire. Care ESTE și nu se împuținează.
Bineînțeles că nu îi spui, de frică să nu te ia la mișto."Cum adică? Mă cerți că nu fac destul, dar îmi spui că mă iubești oricum?".

Ei bine da. Mi-am dat seama că fix de asta e nevoie. E nevoie să ne verbalizăm nu numai frustrările și supărările, ci și sentimentele pozitive, alea pe care considerăm (habar nu am de ce) că sunt subînțelese. Mi-am dat seama că nu sunt. Chiar deloc.
....Și totuși, nu pricep...de ce oare ne e jenă să spunem "te iubesc", chiar și cu ușa închisă și cu perdelele trase?
Sau nu e jenă? Dar ce e?  

Sau sunt doar eu? Noi?


luni, 14 mai 2012

Șah mat

Azi dimineață.

... " Ai țipat la mine aseară. Să nu mai faci așa!"
" Da, iartă-mă, eram obosită. Și Pavel tocmai adormise când te-ai apucat tu să urli după mine... s-a trezit..."
" Și eu eram obosit... "
" Vrei să nu mai țipăm seara?"
" Hai!"

Patru ani și trei luni.

Și lectura de dimineață, oarecum legată de ce am scris mai sus: aici

luni, 7 mai 2012

Luni. Sau marți.

 Se trezește, se dă jos din pat și își începe activitățile de dimineață: scoate hainele din coșul de haine murdare; scoate scutecele din pachetul cumpărat pentru munte( din alea clasice); sus în pat, să mai bea puțin lapte; jos la bântuit prin casă. A găsit un pahar lăsat pe jos în living... Încerc să îmi amintesc dacă e gol...după sunet, nu pare gol... sigur e apă, nu are ce să fie... se usucă, nu m-a convins să mă dau jos din pat. A ajuns la bucătărie... zdrăngăne ceva la mașina de spălat... vine supărat.... nu s-a trezit nimeni, cu toate eforturile lui. Se urcă IARĂȘI în pat. De data asta, îl atacă pe Matei. A reușit. M-a convins. Mă trezesc. Arunc un ochi la ceas - e șapte și cinci. Îl pun în cadă. a făcut și kk.

E bine măcar că nu mă trezesc noaptea. Deloc. Datorită co-sleeping-ului. Altfel aș fi varză. Așa mai merge. Încă o zi. Încă o săptămână. Mă rog să nu fie o vară din aia nașpa, cu canicule.

Ura! A prins pisica musca aia enervantă, care bâzâia de o oră.

Aș vrea... aș vrea o casă de vacanță în Portugalia. Una albă cu albastru, aproape de o plajă.

Nu-am zis nimic în postarea asta... voiam de fapt să vă povestesc cum am ajuns eu să mă abțin să dau sfaturi legate de puericultură. Lasă, poate o să scriu. Miercuri sau joi.

Vă pup. Mersi Dedi(Ta-su) de poză. Îmi place.

vineri, 4 mai 2012

Unu mai-ul nostru












Postare cu multe poze, ca de scris am tot scris. Tati, sper ca esti multumit de data asta:)

joi, 3 mai 2012

Ce ne iese?

Chiar nu ma așteptam ca postarea mea despre cei doi care se plimbă în parc să nască atâtea reacții, dar ma bucur că am provocat reacții.
Reiau așadar puțin tema, că am senzația că nu prea a fost prinsă.
Apropo de povestea spusă deja, vă spun direct: puțin mă interesează dacă cei de care am scris se comportă altfel pe alte alei sau acasă. Bravo lor. Ar fi bine.
Time out? Supra-stimulare? Respiro pentru studierea naturii? Come on... La șase luni? Și repet, nu i-am văzut o dată, un minut și gata. Îi văd mereu la fel de șapte luni. Câte o oră, o oră jumate. Deci e ciudat, vă spun.

În fine. Să lăsăm.

Tot pe subiect, totuși. Când l-am născut pe P., în salon, era a mămică la primul copil, un băiețel. Îl avea lângă patul ei, în pătuțul de bebe. Se uita la el ca la un bibelou. Îi vorbea, când plângea fugea repede după sticla cu lapte praf. Îmi venea să urlu, să îi spun să nu îi mai fie frică, să își ia copilul în brațe că nu se sparge. Garantez eu. El asta vrea, să fie luat din pătuțul ăla și pus la sân. dar nu am spus nimic. Nu m-am băgat.
O spun însă aici: luați-vă copiii în brațe. Cât mai mult. De la-nceput.

Cum? Se obișnuiesc? Nu o să mai vrea să stea singuri în căruț la plimbări romantice? Nu o să mai poți face nimic din cauza lor? Vei ajunge la exasperare? Vei simți că vor sta atârnați de tine până la liceu? Îți faci probleme că nu va putea merge la grădi de dorul tău?

Da. Posibil, oricare din primele scenarii. Dar vă garantez că va veni ziua când se vor desprinde singuri. Fără ca tu să faci nimic. Nu, nu va fi așa până la facultate:)

Am mai auzit păreri anti- atașament, cum că ar fi over-parenting asta, cum că ar fi exagerare, alint șamd.
O fi, deși mie îmi sună a mare bull-shit.

Bine, poate acum vă întrebați care e câștigul vostru din toată afacerea. Băi, nu pot să vă zic. Există șanse ca acest copil să nu vă aducă nici măcar acel pahar de apă la bătrâneți.
Da? Îhî. Nu asta e chestia. O faci din dragoste. Din iubire. O faci pentru că știi, o simți, în fiecare fibră, că e cel mai bine. E cel mai bine pentru EL. Pentru copil.

Și totuși, vouă nu vă iese nimic?
Băi, dacă vreți voi, spuneți-mi mie că faceți asta(sunteți extra-atașați) și vă dau eu un premiu. vă ofer eu aprecierea pe care simțiți că o meritați.

Mda... Sunt cam supărată. Se simte?

miercuri, 2 mai 2012

La teveu

http://totuldespremame.ro/video/afaceri-de-acasa-partea-1

Mi-am dorit mult sa ajung și eu la TV. nu pentru faimă sau să mă vadă vecinu, nici măcar pentru că mă consider deținătoarea secretelor absolute în vreo privință, ci pentru simplu motiv că îmi era groază, mă speria groaznic ideea. Așa că am vrut să mă auto-depășesc. Am luat-o ca pe o provocare și a devenit brusc, ceva obligatoriu de făcut.

Vă mărturisesc că mi-a plăcut să merg. Și să vorbesc în fața camerelor.

Nu știu dacă toți pățesc la fel, dar, când m-am văzut, am avut senzația (tâmpită de altfel) că sunt mai mișto de fapt decât pe sticlă...
Nu am idee care e impresia pe care am lăsat-o altora, dar vă spun sincer că m-am simțit bine acolo.

LinkWithin

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin