duminică, 31 mai 2009

TIFF - dupa 3 zile

Cum spunea şi consoarta, am revenit în oraşul de unde a început totul, la TIFF. Fugitiv, căci mai am şi-un job de facut aici în festival, trec în revistă ce ni s-a mai întâmplat...

Azi e prima zi cu soare, până acum ne-a plouat bine de tot (iar eu nu mi-am utilizat biţa adusă cu greu de la Bucale, ca să mă exprim în termeni locali). Lumea s-a refugiat în sălile de cinema - şi bine a făcut. Câteva filme de zile mari, din care noi n-am reuşit să vedem decât unul: ultra-sângerosul The Chaser aka Copoiul. Made in Korea, I rest my case. Raluca a suportat cu brio, însă nu mă aştept să-i fi dat mai mult de 3 stele din 5. Eu încântat şi pe alocuri siderat de cât de tare se ţin asiaticii ăştia - 4 cu felicitări.

Altfel, mai multă lume în primul week-end de festival decât am mai văzut până acum în cei 5-6 ani. Parcă au înţeles mesajul: aici îţi aranjezi un sejur de filme şi party-uri pentru 10 zile, nu vii şi te pleci cum şi când poţi. Mă gândesc cu groază la omorul care vine în următorul V-S-D.

Momentul de chill: prânz cu Dragoş Bucurenci, Amalia Enache, Tudor Chirilă şi Adelin Petrişor. It was good fun and good food.

Ratarea maximă de până acum: party-ul de aseară dintr-un club nou-născut, Broadway. Matei a detectat food vibe-ul pe care eu şi maică-sa îl emanam de la distanţă, aşa că a protestat. Rezultatul: două ore de tentative în a-l adormi şi un hard partying lăsat de izbelişte. Maybe next time.

Şi în final, melodia fetiş a week-end-ului ploios, cu dedicaţie pentru Dorin şi Bogdan, băieţii mei de la promovarea filmelor. Mă aştept să o aud şi în barurile următoarelor zile.
\\\ LA ROUX /// IN FOR THE KILL


To be continued... very soon.

miercuri, 27 mai 2009

O nouă ediţie



Cluj Napoca - mai 2005, TIFF. Acolo a început totul.

El - organizator. Eu - voluntar.
El- bucureştean. Eu - clujeancă.
El - ştia filmele. Eu - cunoşteam locurile.

Sunt mai mult ca sigură că NIMENI din cei care au văzut acele începuturi nu s-au gândit măcar o secundă că ea se va concretiza aşa de frumos.

Cât de nebun trebuie să fii ca, după mai puţin de o lună de când cunoşti un om, cu care ai stat practic 10 zile (cât a durat festivalul), să îţi faci bagajele şi să îţi părăseşti familia, prietenii, joburile, oraşul mult iubit? Da, asta sunt eu...putin cam impulsiva.

Mâine vom lua avionul către Cluj. Începe din nou TIFF-ul.

luni, 25 mai 2009

Feţe, feţe



Mă surprinde mereu. Asemeni unui caleidoscop, de câte ori clipesc, dau peste o mutriţă nouă. Pe care, parcă, nu am mai întâlnit-o. Şi care mă încântă.

Uneori, mă mai ciocnesc de întrebarea: "Nu te-ai plictisit să te ocupi mereu de el?..."

Oare cum aş putea să le fac să înţeleagă?

joi, 21 mai 2009

Keep Walking



Pentru ca săndăluţele neastâmpărate să nu se mai simtă singure şi să îşi ia lumea în cap, astăzi am achiziţionat una pereche de tenişi, de care Matei e foaarte încântat.

Cu ultimele puteri, la finalul unei zile mai mult decât pline de drumuri şi evenimente, şi-a scos la plimbare celebrul cocoş (lumea din parc ştie!), prin bucătărie.

La o privire atentă, puteţi observa o mică schimbare. L-am tuns! Eu. Mai mult în spate, recunosc... Dar zic că e suficient, pentru moment.

miercuri, 20 mai 2009

Already A Star

Aceeaşi duminică caniculară, orele prânzului.

În poarta unui NonStop, pe Vasile Lascăr, ceva(cineva) îmi ia ochii şi mă face să frânez brusc. Cu căruciorul. Clipesc des, în timp ce încerc să focalizez mai bine.

Două printzese, cum rar am mai văzut în carne şi oase, fumează plictisite.

Una, de un turcoise ţipător, din cap până-n picioare (da, şi pantofii) cu corset şi voaluri peste voaluri. O tonă de machiaj în coadă de rândunică, gene false suuuper-lungi şi sărmăluţe alambicate în părul blond-platinat.

Cealaltă - înaltă, slabă, cu trăsături masculine. Rochie scurtă-umflată, dar cu trenă lungă în spate, totul de culoarea oului de raţă. Corset semi-transparent cu paiete aurii, tocuri cui, exagerat de înalte.

Printzesa turcoise către printzesa ou-de-raţă:

- Haide fată, să îţi fac o poză (cu telefonul). Te pun pe net, te fac vedetă.

- Haide, fă-mi, da io deja-s vedetă, dragă...

M-au pus deja ăia de la "Pitzipoanca"...Eram călare pe-un Ferrari, noroc că îl ştiam pe tipu a cui era (maşina)!!!

Nu mă-ntrebaţi ce căutau acolo, nu era nicio nuntă în zonă...

duminică, 17 mai 2009

Săndăluţele neastâmpărate

Într-o duminică caniculară, după o plimbare luungă, asezonată cu un somn copios în cărucior, familia Bradea a poposit la ceas de-amiaz, în parcul lor...

Mezinul familiei, plin de energie şi entuziasm a hotărât că, după aşa un somn, se cere o gimnastică de înviorare.


"Unu doi, unu doi, faceţi toţi la fel ca noi...unu doi..."



"Săriţi oameni buni! Mi-au dispărut săndăluţele din picioare! Nu e de mirare că nu reuşesc să îmi fac exerciţiile..."



Şi a pornit în viteză să întrebe lumea dacă nu i-au văzut săndăluţele...


"Nu vă supăraţi, aţi văzut cumva două săndăluţe mici, plimbându-se pe-aici?"


"Vă rog frumos, chemaţi poliţia, sunt două săndăluţe rătăcite, au venit pentru prima oară aici..."


"Să se fi aventurat oare singure, în iarba deasă?"


"Benny, ai văzut tu oare, două săndăluţe speriate, fugind prin iarba-naltă?"


"Ura, mami le-a găsit pe amândouă, tefere şi nevătămate!"



THE END

joi, 14 mai 2009

Prima serbare la nisip

Pentru că am hotărât că întreaga săptămână e ziua mea, vă povestesc abia acum felul în care au decurs lucrurile:

În loc de tort, prăjiturele.
În loc de restaurant cu ştaif, aleile din parcul nostru.
În loc de fustă pană, echipament de împins căruciorul.

Şi aşa am avut parte de cea mai surprinzătoare, spontană, savuroasă aniversare.

La plimbarea de după-masă, fetele m-au întâmpinat cu un platouaş cu prăjituri de multe feluri, în mijlocul cărora trona, bineînţeles o lumânare. S-au evaporat într-o clipită printre lopăţele şi trotinete, fiind înlocuite cu priviri satisfăcute de mămici, tătici şi pitici.

Am desfăcut apoi cadoul Andreei, cu care m-a nimerit la marele FIX.

Surpriza finală a venit din partea Dianei şi a constat, evident într-un sling, pe care mi-l doream demult (deşi mai am unul - poveste lungă).

În concluzie, vă spun sincer că mă simt extrem de norocoasă că am aşa oameni frumoşi în jur. Şi vă mulţumesc.

Iar într-un fel alambicat, e şi "vina" lui Matei aici...

Singurul regret e că nu am avut un aparat foto la mine, fie el cât de mic.



Până una alta, vă invit să identificaţi cadourile din imagine...

marți, 12 mai 2009

Amânăm maturizarea!

Pentru că s-a gândit că metamorfoza în femeie serioasă cu fustă pană şi pantofii cu toc, poate fi amânată deocamdată, Ştefan mi-a făcut cadou o jucărie încântătoare...care nu este chiar o jucărie!

Este vărul mai mare al aparatului meu!

Se numeşte Fisheye No.2 şi arată aşa:



Iată primele rezultate. El poate mai mult, eu sunt doar la început...







Mulţumesc mult tati! Mi-ai făcut cel mai frumos cadou din lume!

duminică, 10 mai 2009

Prefix nou

Mda..mâine schimb prefixul...ar trebui să mă simt bătrână?

Ştiţi voi ceva de vreo criză la treizeci de ani?

Oare ar trebui să iniţiez o acţiune de re-branding: nişte tocuri, nişte fond de ten, ceva fuste pană?...

Dar nu mă vor incomoda ele la mersul cu trotineta prin parc? Sau trebuie să renunţ şi la asta?:(((

Tot mâine vă voi relata cum a decurs week-end-ul nostru de miere...

Mai jos, o imagine recentă, ca la treizeci de ani:

joi, 7 mai 2009

Modestia s-a născut la volan

Cănd am văzut că e tânăr şi că maşina lui miroase a levănţică, m-am gândit că poate totuşi, ziua de azi mai are o şansă. Chiar dacă eu o condamnasem încă de cu seară... Cine se aştepta ca o extracţie dentară nasoală, la ora nouă dimineaţa, poate aduce şi ceva bun?

M-am înfundat încrezătoare în scaunul din dreapta, cu căştile de la I-pod bine înfipte în urechi, convinsă că nu voi avea parte de o conversaţie anostă, total nedorită.

Prima jumătate a drumului ne-am petrecut-o conform planului, fiecare în lumea lui. Linişte în maşină, zgomot în căşti. La un moment dat îi simt privirea aruncată rapid înspre vârful pantofului meu, care se agita discret, pe ritmul muzicii.
După un moment de deliberare, îl văd că porneşte şi el radioul. Ţinând cont de ora fragedă (pentru mine), chiar mă miram că nu ascultă vreun matinal cu glume nesărate şi concursuri tembele.

Ei bine, recunosc că m-a surprins! Din spatele coloanei sonore personale, a răzbătut deodată o conversaţie, purtată pe un ton grav, care s-a încheiat cu un neaşteptat ”Hristos a Înviat!”

Hopa! Taximetristul meu, cam la douăzeci de ani, ochelari, pantaloni trei-sferturi şi sandale, asculta radio Trinitas. Roasă de curiozitate, îmi scot subtil căştile şi încep EU o conversaţie.

Da, este student la teologie. La pastorală. A răsuflat uşurat când i-am spus că nu mă deranjează postul său. Mi-a mărturisit că face facultatea din plăcere iar taximetria din nevoie. Nu, nu vrea să se facă preot.

Când l-am întrebat de ce, că doar nu vrea să facă carieră din taximetrie, mi-a răspuns, cu modestie: „Păi sunt alţii, mai vrednici decât mine...”

Aş fi vrut să aflu mai multe despre nevoie şi plăcere, despre modestie şi alegeri, dar cursa mea a ajuns la final.

Mai rar dai peste taximetrişti care să-şi ştie atât de bine drumul!

marți, 5 mai 2009

Bunica, sau "Sărut mâna, doamnă"

Bunica mea era maestră absolută când venea vorba de murături. Castraveţi. Gogonele. Conopidă. Ardei umpluţi cu varză. Din cămara ei, pe care o consideram sacră, nu lipseau niciodată borcanele cu compoturi şi dulceţuri, cu etichetele lor albe, pe care era notat, cu pixul, felul şi anul producţiei. Toate erau aliniate după dimensiuni, pe rafturile cu hârtie albastră, prinsă în pioneze argintii, care era înlocuită întotdeauna la curăţenia generală de Paşti.

Îmi plăcea la nebunie să cotrobăi în dulapurile ei imense, din lemn de trandafir, în căutarea comorilor îngropate adânc printre hainele aliniate la linie, călcate toate, inclusiv prosoapele şi lenjeria, Învăluite în omniprezentul miros de levănţică. Săpunuri din Germania. Câte o ciocolată, care avea, evident, gust de săpun. Cărţi poştale cu timbre nemaivăzute.

Bunica mea vorbea germana. Ştia să coasă şi să cârpească mai bine ca oricine. Tricota, croşeta, făcea mileuri fine.

La capătul patului, în noptieră, avea un carneţel, în care îşi nota cu sfinţenie cheltuielile zilnice, nu pentru că era zgârcită, ci pentru că iubea Ordinea.

Era perfect aranjată, ori de câte ori ieşea din casă, fie şi până la colţul străzii, să cumpere pâine.

Ultima oară când am văzut-o, cu o săptămână înainte să moară, m-a rugat să o pensez. Pentru că ea nu mai putea. Nu mai putea nici să se plimbe prin casă.

E cea mai concludentă amintire pe care o am despre ea. A fost o Doamnă până în ultima clipă.

De când cutreier parcurile cu Matei, mi se întâmplă ocazional, să fiu numită “doamnă”, de către prichindeii cu care ne împărţim jucăriile, dar mai ales de către bonele lor. Reacţia imediată, cea involuntară, este de respingere a acestui apelativ. Şi asta pentru că, în capul meu, eu sunt tot o adolescentă cu blugii largi şi cercei cu văcuţe,cu tenişi Vans şi Ipod în urechi. Mi mi se pare că doamnele trebuie neapărat să aibă tocuri şi o anumită vârstă (ooops, dar am deja 30 de ani!), să fie coafate şi aranjate.

Mi-am dat seama că e o greşeală de percepţie din partea mea. Că nu ar trebui să atribui această conotaţie negativă termenului.

Vă mărturisesc că mi-ar plăcea să fiu o doamnă adevărată, aşa cum era bunica mea, să fiu întotdeauna aranjată când ies din casă, să inspir seriozitate şi respect, dar mă tem că sunt cam departe de ceea ce ar trebui să fie una.

Şi ştiţi de ce mi-ar plăcea?

Pentru că cred că toate lucrurile alea pe care le admiram la bunica, nu ţin atât de faptul că era o mare gospodină, cât ţin de faptul că era o Doamnă...

Am hotărât că, de astăzi, voi începe să îmi ţin o agendă de cheltuieli!

duminică, 3 mai 2009

Back In Business

S-au dus toate: şi febra, şi diareea şi toate celelalte... a rămas regimul (oof!) şi încă două zile de antibiotic.

Nu aş putea spune că nu are poftă de mâncare, pentru că nu prea îi fac cu ochiul mâncărurile astea de regim... orezul - să nu îl vadă, morcovii nici atât. E o mare provocare să inventez mâncăruri BUNE, zilele astea...

Îmi place de el, a luptat cu boala ca un leu: cu ochiul liber nu pare că a slăbit, nu şi-a pierdut pofta de joacă şi energia, aproape deloc. Doar febra peste 38 juma' îl blegea. Însă de îndată ce scădea, ţup din pat, fuga după camion!

Cel mai înduioşător moment al acestor zile libere (la unii) a fost când, după un episod de febră-indigestie-alea alea, s-a simţit mai bine. Şi ştiţi ce a făcut? A scormonit printre jucării şi mi-a adus, triumfător, papuceii lui şi găleţica pentru nisip. Voia la joacă în parc!

Aşa că de luni, suntem la datorie, în Ioanid. Să sperăm că nu va ploua!

Mulţumim pentru gândurile voastre bune, de-a lungul acestor zile dificile.

LinkWithin

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin