joi, 30 iunie 2011

Tot el

Și azi voi vorbi tot despre Matei, pentru că sunt multe, multe de spus despre el.
Când era micuț, trâmbițam plină de mândrie orice progres, orice realizare: că stă în funduleț, că bea singur din căniță, că a făcut primii pași. Acum, că a crescut, nu-mi vine parcă să înșir realizări, nu vreau nicicum să credeți că mă laud, sau că mi se pare că al meu e cel mai grozav:)

La fel cum nu cred că avem(aveam) o problemă cu suzeta până la 3 ani și, sau cu scutecele peste doi ani ca să nu mai spun de darul vorbirii inteligibile, care a venit abia acum.

Mi-am dat seama că urăsc comparațiile astea bebelușești/ toddlerești. Sunt atât de minunați cu toții și atât de unici în achiziții și în dezvoltare, încât orice încercare(chiar și bine intenționată) de a-i băga în șabloane, în tabele și în norme, nu face deloc bine, din contră.

Așa că, nu știu voi ce frici ați avut când v-ați dat copilul la grădi, dar mie mi-a fost frică de asta: de uniformizare, nivelare, de comparare cu alții de seama lui.

Chiar la început, îmi arătau educatoarele tot soiul de desene/lucrări cu lipiciul, pe care cică le făcuse el. Vedeam de la o poștă că e mână de adult acolo. Le-am spus răspicat să îl lase să facă cât poate, cum poate, chiar nu mă interesează să nu depășească conturul formelor colorate. Dacă combină prea multe culori la pictură și se rupe foaia, eu nu mă supăr:)

Nu-mi dau seama nici acum dacă au percutat fetele de la grădi ce anume vreau eu. Spun asta pentru că am sesizat un lucru la el. Când ne punem să desenăm ceva, orice, tendința lui e să îmi spună că nu poate, să fac eu. Chiar și lucruri simple, de care știu sigur că le poate face. Degeaba îi spuneam asta, el se încăpățâna mai tare. Pentru că nu vreau să încep un conflict aiurea, am găsit și soluția: desenez cu creionul ținut în mânuța lui. Fac așa o dată, de două, chiar de trei ori ca să vadă cât e de simplu. Apoi îl rog să facă el singur și de cele mai multe ori reușește.

Și încă ceva ce cred că v-am mai spus: nu simt nevoia să asimileze acuma, la vârsta asta, tot felul de lucruri de care poate le fac la școală. Acum e vremea pentru joacă: are timp pentru poezii, pentru engleză sau mai știu eu ce.

Da, știe să numere până la doisprezece, recunoaște toate cifrele, oriunde le vede. Îmi identifică marca oricărei mașini, mai bine decât mine. face toate lucrurile astea pentru că lui îi plac cumva nativ, fără să îl împing eu deloc spre matematică (mulțimi, mare, mic, bla bla). Asta îi place lui acuma, asta facem. Nu o să spun că va deveni inginer, sau mai știu eu ce previziune, pentru că știu sigur că e doar o fază. Vor apărea poate alte lucruri pe care le va iubi la fel de pasional, sunt sigură.

De asta îmi doresc atâta să ajungem până la urmă în sistem Waldorf, pentru că sunt total de acord cu felul în care încurajează ei copiii să își descopere pasiunile și să se focuseze pe ele.

miercuri, 29 iunie 2011

Vreau la școala de diplomație


Tocmai îmi suflecam mânecile și mă puneam la scris aici, când am citit postarea Adei cu primul ei comentariu și...mi-a venit brusc să tac.

Dar nu o voi face, pentru că astăzi, de Sfântul Petru și Pavel(apropo, LMA tuturor sărbătoriților!), eu m-am gândit să scriu despre...Matei. Deh, așa sunt eu, mai defazată, mai haotică decât aș vrea:)

După cum spuneam și în titlu, acum e momentul. E nevoie de atâta diplomație, încât mi se pare că am un examen de licență în fiecare zi. Și asta pentru că am descoperit cifrul comportamentului actual mateesc. Mi-am dat seama că, așa cum fiecare plâns a lui Pavel are un motiv clar, la fel și Matei ne spune ceva cu fiecare lucru pe care îl face, chiar dacă multe ne scot din pepeni și ne fac să ne dorim să mergem într-o vacanță doar noi, fără copii.

Da, știu că nu am descoperit gaura de la macaroană: mi-ar putea spune oricine - el vrea multă atenție pentru că are senzația clară că i s-a luat ceva ce era doar a lui - atenția și iubirea lui mami și a lui tati, mai bine spus locul întâi, locul din capul plutonului. Și vă spun sincer, ne dam peste cap să îi demonstrăm contrariul, dar parcă nicicum nu e suficient.

Faza e că, fiind mai mare, comportamentul lui e mai subtil, supărările lui apar de multe ori acolo și în momentele în care nu te aștepți și par uneori chiar absurde.

Să vă dau un exemplu: era sâmbătă și, în timp ce Matei dormea la el în cameră, eu am adormit cu Pavel pe patul nostru. Matei s-a trezit, a apărut în cameră la noi și l-am chemat să se culcușească împreună cu noi. El a început să facă scandal și să mă pună să îl mut pe Pavel, că nu stă bine. L-am rugat frumos să nu facă gălăgie, să îl lase pe ăsta mic să doarmă, dar el nu și nu. Eu proaspăt trezită, am avut tentația să mă supăr groaznic pe el, să îmi cadă foarte rău comportamentul lui. Noroc că am avut inspirația să nu iau în seamă istericalele, ci să îl iau în brațe, să îl mângâi și să îl rog să îmi explice exact ce îl deranjează. Bineînțeles, nu a putut face asta, însă s-a liniștit și atunci am înțeles brusc: de data asta, Pavel și luase la propriu locul lui de la noi din pat. Știu că v-am mai spus cum vine el în fiecare dimineață și se așează între noi doi, pe o perniță mică, galbenă. Nu conta că restul patului era disponibil acum, el voia locul lui, nu voia ca fratele să îi ocupe bucata lui de pat.

Ca să nu o lungesc prea mult, vă pot spune că a devenit extrem de posesiv cu obiectele și cu persoanele și că face tot ce poate să atragă atenția atunci când suntem mai mulți: vorbește tare, cântâ, face toate lucrurile care știe el că provoacă reacții din partea noastră, nu îl interesează ce fel de reacții. Lovește lumea, pișcă, împinge.

Sunt momente când totul pare greu de gestionat, însă dacă iau o gură de aer și îmi aduc aminte că el e de fapt un copil bun, cu un suflet frumos de tot, atunci sunt capabilă să reacționez corect. Nu, nu spun că îi găsesc scuze pentru răutățile pe care le face, însă am văzut că orice urmă de agresivitate apare în atitudinea noastră ca părinți, crește ca o gogoașă în comportamentul lui și face mult mai mult rău decât ne-am aștepta.

El are nevoie de un singur lucru acum - de iubire, multă iubire și nu trebuie judecat la suprafață.

Mă întreb dacă m-am făcut și eu aici înțeleasă puțin...

marți, 28 iunie 2011

O problemă controversată

Un aspect asupra căruia s-au pus parcă de acord cam toate mămicile în zilele astea, în care ne orientăm tot mai mult spre soluții cât mai aproape de natură de creștere a puilor,(mă refer aici la scutece lavabile, co-sleeping, mult babywearing) este statutul suzetei. Se spune că suzeta nu e bună, e preferabil suptul degetului, chiar dacă nici ăsta nu e recomandabil.

Aici vă mărturisesc cu regret că părerea mea e alta. Eu nu văd suzeta ca pe un bau-bau. De stricat dinții, mi se pare că un deget în gură face mult mai mult rău. Chiar știu copii(acum adulți) care au rămas cu un prognatism urât din cauza "infamului deget"(citat din Bogdana).

Da, mă gândesc că se poate și fără niciuna...Dar vă mărturisesc aportul benefic pe care mi l-a adus acest mic obiect în casă - copilul mic urlă(deobicei de oboseală, că de foame nu prea poate fi vorba ținând cont de faptul că e hrănit o grămadă), eu nu am cum să îl iau în brațe fix în momentul ăla pentru că trebuie șă îl conving pe celălalt să își ia chiloții pe el, așa că îi dau suzeta și se liniștește puțin. Atâta cât că îl rezolv pe primul și să mă pot ocupa de el. Pam. Am mai salvat doi neuroni de-ai mei.

Să nu mai zic cât e de util dacă vreau să ies cu căruciorul până în parc(fac aproape 30 de minute până acolo). Fără suzetă, jumătate de distanță mi le petreceam în răcnete și în sunete de neuroni morți. Cam nasol..Unde mai pui că se uita lumea după mine ca după o mamă incapabilă să își aline copilul.

Cam astea sunt momente în care acel mic obiect de silicon îmi e foarte folositor.

Mă puteți acuza de egoism, că mă gândesc doar la neuronii mei, doar la mușchii mei de la spate(care au devenit ca ai unei sportive de performanță datorită multei-purtări a odraslei în diferite mijloace de atârnare). Îmi plec capul, vă dau dreptate, nu e bine, dar e util.

A fost iubire mare și în cazul lui Matei pentru suzetă, aka tzonki-bonki, aka tutu aka tutu-bebe. Abia acum, la 3 ani și aproape jumate am scăpat complet de ea. O mai folosea doar la adormit, nu se putea altfel cât timp erau sub același acoperiș. La grădi de exemplu însă se putea. Acolo nu a avut niciodată nevoie de ea. În schimb acasă, dacă o rătăcea cumva, era sfârșitul lumii, iar reprizele de căutare erau extrem de solicitante, credeți-mă. Ajungeam câteodată pe punctul unui colaps și eu și Ștefan.

Povestea s-ar fi încheiat probabil mai repede, dar eu am fost slabă. Mi se rupea sufletul când îi auzeam jalea și vedeam cum se perpelește, ori de câte ori am mai încercat să o facem pierdută.

Cumva, am așteptat momentul în care să simt că nu mai are atâta nevoie de ea.(Era consolarea lui, era bebelușia lui). Până la urmă ea s-a pierdut prin casă pe bune și am fost nevoiți să dormim fără câteva nopți, în care însă era nevoie de prezența unuia dintre noi la adormire. Adormire care dura câteodată foaarte mult.
erau și câteva lacrimi, dar parcă nu la fel de dramatic și de sfâsietor ca-n alte dăți.

Așa că a plecat de tot. Acum adoarme din nou singur, fără asistență, însă trebuie să lăsăm întredeschisă ușa de la cameră. Fair enough, zic eu.

Și ca un făcut, momentul de renunțare al unuia a coincis cu momentul de acceptare a celuilalt. Parcă s-a transmis, deși e vorba de exemplare diferite, bineînțeles.

luni, 27 iunie 2011

Aberații de luni dimineața

Deși am senzația uneori că vorbesc la pereți aici, pentru că nu mă pot lăuda cu prea multe comentarii la postări, m-am hotărât să încerc ceva: să scriu zilnic câte puțin, timp de o săptămână. Oare se poate?

Dacă m-ar întreba cineva de ce scriu atât de rar în perioada asta aici, aș fi tentată să spun repede că din lipsă de timp. Ar fi o mică minciună pentru că, deși stau prost cu timpul, nu e chiar așa de grav. Aș putea să mai scriu câte o vorbă din timp în timp...

Dar v-am spus că mă enervează tăcerea voastră? Nu e corect, intrați aici tiptil, aruncați o privire și ieșiți fără să spuneți nimic. Niciodată. Mă întâlnesc apoi cu voi și îmi spuneți că știți ce fac, chiar dacă nu ați mai vorbit cu mine de o sută de ani. Pe de altă parte, vă înțeleg - majoritatea sunt postări cu și despre copiii mei - ați intuit corect, nu-mi trebuie neapărat să îmi spuneți că am copii grozavi. Da, sunt grozavi la fel ca toți copiii. Da, sunt speciali pentru mine.

Cred că s-ar impune un mic sondaj, ca să aflu ce ați vrea să găsiți aici, ce anume v-ar făcea să ieșiți din anonimat și să vă faceți auzită vocea. Dar stați! Am uitat. Am uitat că sunt egoistă, că țin blogul ăsta mai ales pentru mine. Și el e așa ca mine - cu toane, cu chefuri, cu lene multă de organizare

Și totuși am o întrebare pentru cei care au blog personal - nu-i așa că vă vine greu să scrieți după o pauză lungă? Sau este doar problema mea?

După cum vedeți, deja bat câmpii dar e voie - aici e locul în care pot face chiar orice. Am spus-o.

Deci o săptămână. Zilnic. Deschid pagina asta și pun ceva pe ea. Ca să nu mă mai acuze soțul că pierd vremea degeaba pe net.

Nu vă îngrijorați, nu am pățit nimic, atâta doar că iarăși am avut parte de o noapte foarte fragmentată, în care Pavel m-a trezit din oră-n oră. Îmi tot promit să nu mă mai laud cu el că doarme bine nopțile și că se trezește rar, că de câte ori o fac, urmează una din asta criminală :)

marți, 21 iunie 2011

Din nou, fețe fețe



Vă spun sincer: postarea asta e pentru mine. Poate vă mai aduceți aminte, am mai colecționat mutrișoare mateești - aici și aici. Retrospectiv, sunt printre preferatele mele de pe blogul ăsta.

Să nu vă speriați! E o julitură superficială, făcută în parc; a căzut de pe leagăn cu botul în nisip. În două zile a trecut. Nu știu cum e la alții, dar în cazul lui Matei, rănile, juliturile apărute în urma unei prostioare pe care a făcut-o chiar dacă a fost avertizat să nu o facă, sunt îndurate pe tăcute. Mai simplu spus, dacă se simte cu musca pe căciulă, înghite în sec și nu zice nici mâc, chiar dacă îl doare. Cred că nu vrea să audă arhi-cunoscuta expresie "ți-am spus eu".

Să revin la fețele-fețe. Eu zic că are stofă de actor. Chiar nu intenționam să îl surprind în atâtea ipostaze, mai ales că era dimineața la prima oră. Dar mi-a cerut-o și m-am conformat. Și a început să pozeze, parcă era pe strapontină.

Clar, a crescut o grămadă. Iar aici e una din metodele lui de a-mi arăta că încă deține rolul principal, el și nu frățiorul drăgălaș care încântă musafirii.

Vă spun, diplomația acum a început cu ei, iar gelozia există, chiar dacă e încă destul de camuflată.

miercuri, 15 iunie 2011

Continuare

subtitlul postării mele în care vă povestesc cum a fost la Cluj ar trebui să fie "deci se poate".

Se poate să mergi cu trenul zece ore cu doi copii mici, unul sugar și altul ștrengar mare. Se poate să schimbi casă, pat, aer, oameni și să nu ți se crizeze bebelușul, din contră. Se poate să mergi cu mașina cam 120 de km și să îi ții trei ore în sala de așteptare, fără să îi exasperezi complet pe ceilalți pacienți.( Am fost la homeopatul meu care s-a mutat în Bistrița).
Se poate chiar să fii la Cluj în timpul TIFF-ului și să nu vezi nici un film, să nu participi la nici o petrecere, fără urmă de regret. Asta chiar nu aș fi spus că e posibil. Iar dacă spun că am fost cu ei chiar și la nuntă, unde am stat câteva ore bune veți crede oare că suntem părinți iresponsabili?

Și în aceeași notă optimistă, se poate să ai peste opt kilograme la trei luni:)

Din păcate, am plecat în această mare aventură fără aparat, așa că va trebui să mă credeți pe cuvânt, nu am nicio imagine de la fața locului...

O imagine caldă caldă cu Pavel, tot vă pun.


marți, 14 iunie 2011

Ne-am întors



Deocamdată doar o poză, așa ca să vedeți cât a crescut:) Presupun că se vede ceva diferență, mie mi-e greu să o percep, fiind mereu cu ochii pe el.

Mâine sper să am cum să vă spun mai multe. Pe scurt, a fost bine.

LinkWithin

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin