miercuri, 8 august 2012

Fără de noimă

Am împins încet cu piciorul ultimele trei bucăți de lego care mă împiedicau să ajung la birou. Am făcut-o încet nu pentru că mi-e frică să nu îl trezesc, el doarme tun, ci pentru că vreau să îmi menajez neuronul propriu, asaltat altfel permanent de tot soiul de sunetele provocate de cele două mici taifunuri din dotare.
Să mai spun că nu am spălat vasele? Sau că nu m-am pieptănat? Păi când să ai vreme de așa ceva, când ai de construit parcări sau de pescuit plastelină din acvariu?
E o combinație dubioasă, vă jur, între"vreau-să-fug-departe-să-stau" și "I-m-the luckiest-girl-in-the world".
La naiba! De ce nu sunt mai puternică, mai zen, mai înțeleaptă? De ce nu mă pot reseta, reinventa, reîmprospăta de câte ori vreau și când vreau?
Totul e fragmentat, iar asta nu îmi place. Ați văzut-o ieri pe Cătălina Ponor ce exerciții cursive a avut? Cum aluneca parcă dintr-o parte în alta a solului, cu o grație și o ușurătate fascinanta? Ei bine, asta îmi doresc și eu! Să leg clipele, să le trăiesc așa cursiv și armonios.
Ca să înțelegeți la ce mă refer: pentru ca să ajung aici cu amărâta asta de postare au trecut vreo trei ceasuri, cred, de nici nu mai știu exact ce voiam să spun. Așa că, de unde lejeritate, armonie, alunecare de condei?

Să vă spun totuși care e treaba: Pavel e genial, jur, face niște chestii de ne lasă mască. E curajos, curios, descurcăreț. Și are la energie... ne bagă pe toți sub masă. N-aș putea însă să spun că e atomic, că e agitat așa haotic. Nu. El e doar o bucurie pe picioare. O bucurie poznașă, crescută frumos de tot. Așa simt eu. Că l-am crescut bine. Liber. Cu spațiu mult.

Matei-înotătorul se face din ce în ce mai frumos. Se rafinează pe zi ce trece. Asta e impresia mea. E greu, al naibii de greu să fii frate mai mare, dar el se descurcă onorabil. Aș vrea să cred că nu suferă prea mult, Pavel e foarte acaparator de atenție.

Mă opresc acum, am stat destul aici. Am trebi. O mie.
Voi mai scrie din astea fără noimă, cel puțin asta îmi doresc. E de împărtășit. Doi e o cifră mult mai frumoasă decât credeam.



3 comentarii:

Ileana spunea...

Ai descris frumos ce trăieşti şi cred că te înţeleg. Şi eu trec prin aşa ceva. E un fel de duş scoţian la nivel existenţial. Când stai şi judeci la rece, ai toate motivele să fii fericită. Dar, uneori, când eşti în focul acţiunii, "pe teren", te trezeşti că te simţi de parcă ai trăi în cea mai rea dintre lumile posibile. "Of, la naiba!" Te enervezi, te cerţi, reproşezi etc. Şi apoi te simţi groaznic. Îţi pare rău. Şi iar gândeşti la rece şi îţi dai seama că eşti foarte norocoasă... Şi tot aşa.
Poate că ar trebui să ieşim pur şi simplu din cercul ăsta. Poate că cercul ăsta se naşte din ideea că, de vreme ce sunt aşa de norocoasă, ar trebui să mă port şi eu perfect. De vreme ce el se poartă aşa de frumos iar fetiţa mea e atât de reuşită, eu ar trebui să fiu perfectă...
Poate că nemulţumirea şi enervarea se nasc din faptul că ne aşteptăm ca noi şi ceilalţi să ne comportăm într-un anumit mod - perfect. Ei pot fi minunaţi, dar nu sunt de fapt perfecţi; şi nici noi nu putem fi perfecte.
De exemplu, tu ai doi băieţi superbi. Sănătoşi, frumoşi, haioşi - se vede asta foarte bine din fotografii. Dar asta nu înseamnă că sunt perfecţi, adică nu sunt... fotografii - imagini perfecte, entităţi nemişcate şi nemuritoare (precum ideile lui Platon). Sunt vii, adică mai fac şi prostii, sunt recalcitranţi, au tot felul de idei (precum combinarea plastilinei cu acvariul), fac explorări care îi pun adesea în situaţii riscante...
Eu m-am surprins contemplând cu încântare pozele cu fetiţa mea şi apoi, la foarte puţin timp, m-am trezit străbătută de un fior de iritare auzind-o plângând, şi plângând, şi plângând. Din fericire, reuşesc deocamdată să sufoc orice semn de enervare faţă de ea.
Asta e, nu putem avea copii (mici, frumoşi, scumpi) fără plâns, fără "nu contează ce ai tu de făcut acum, eu vreau să stai acum cu mine!" (deşi are abia 11 luni, Sofia îmi "spune" deja asta)... şamd. Asta e una dintre acele banalităţi ce nu-şi pierd niciodată actualitatea. Totul e să nu uităm să ni le spunem în momentele cheie. Curaj!

raluca spunea...

Ileana, să nu te enervezi pe ea pentru că plânge, plânsul nu e deloc un lucru rău.
Cât despre taifunurile mele, ador faptul că sunt poznași, că au tot felul de idei năstrușnice, aș fi tare tristă dacă nu ar fi așa.
Despre plâns am scris, mă pregătesc să o fac și despre "nu contează ce ai tu de făcut acum, eu vreau să stai acum cu mine!".

Ilenuş-Învârtecuş spunea...

A, nu, nu mă enervez pe ea, căci nu are nici o vină. În plus, ştiu că plânsul copiilor mici e în primul rând un mijloc de comunicare. Dacă mă mai încearcă enervările este pentru că nu apuc să lucrez atât cât ar trebui (trebuie să-mi termin un doctorat). Miza mea e să nu mă enervez în faţa ei, nu pe ea.

LinkWithin

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin