Ce se întâmplă dacă părăsești autostrada

Și acum o scriitură în strânsă legătură cu precedenta, poate însă că doar de mine văzută(legătura). E despre direcții și nu numai, e, dacă vreți, rețeta mea pentru întâlnirea magicului, e secretul meu pe care vi-l împărtășesc cu drag, pentru că știu că l-ați experimentat și voi, măcar o dată în viață. Istorisirea mea va fi poate puțin prea concretă, poate cu nume, cu realitate, dar rețeta.. ei bine, rețeta, dacă o puteți aplica și la un alt nivel, chiar și dacă nu vreți vă părăsiți cei patru pereți ai casei, aduce rezultate mereu surprinzătoare.

Eram deja pe drum de câteva ore bune (pe dincolo, nu pe Valea Prahovei - cea atât de aglomerată și bine-știută) și mai aveam încă o mulțime de kilometri în fața noastră. Ușor enervată de mișcările ritmice ale ștergătoarelor de parbriz (da, începuse o mocănească molcomă de nicăieri) care îmi întrerupeau totuși brutal reveria, încercam să mă focusez pe jumătatea plină a paharului. De data asta, jumătatea plină conținea o ciorbă în pâine de casă, pe care plănuiam să o servesc în Sibiul cel atât de aproape.

Cum spuneam, poate tocmai datorită mișcărilor enervante ale ștergătoarelor, am fost mai atentă la filmul de afară, film peste care, fiind la revizionare(mai făcusem drumul și cu alte ocazii), treceam altfel cu mare superficialitate. Și atunci mi-a atras atenția: era un semn la dreapta, ce spunea "Mănăstirea Cisterciană Cârța".

A sunat atât de ciudat în mintea mea, părea un loc cu zâne, căpcăuni, zmei și iele încât l-am deturnat urgent pe Ștefan. Abia după ce am ieșit de pe drumul mare, i-am spus și lui cuvântul "cistercian" și nu a fost nevoie de explicații.

Încă puțin, ploaia a stat și noi am ajuns la destinație. Și ce mai destinație! Atât de frumos totul, atât de surprinzător, de neașteptat, încât locul și-a păstrat aura magică chiar și în clipa în care am înțeles că el nu găzduiește oficial niciun zmeu. Sunt sigură însă că nu e subiectivă părerea mea cum că am descoperit un loc ireal de frumos; Chiar dacă abația de la Cârța e deschisă vizitatorilor, are chiar și un semn la intrare cu taxa pe care trebuie să o dai ca să intri (3 lei), ea nu trăiește pentru asta, pentru a fi văzută/vizitată.

Sper din tot sufletul să nu vină ziua în care, poate datorită unui eficient program de valorificare a comorilor turistice pe care le are țara, vizitatorii să intre acolo fără să se simtă niște intruși, fără să le vină să-și dezvelească creștetul când îi trec pragul. Nu știu dacă doar eu am senzația asta de pierdere, de gol, atunci când ajung să vizitez, în tropot de turiști și click de aparate foto, locuri care au fost odată surprinzătoare, dar care au rămas, la fel ca o scoică goală, frumoasă dealtfel, dar fără de viață.

Text înscris în concursul “Călare în Carpați” – un eveniment organizat de Foto Union, Dacia Plant și Asociația Descoperă Natura.