sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Mi-am luat pantofii cei roșii


Am făcut-o din nou! Am fugit! După un an extenuant, plin de treabă, de evenimente, de emoții așa cum nu am mai avut demult, am hotărât să ne mai luăm câte o pauză ca să ne tragem sufletul. A fost Istanbul la începutul iernii și acum... Paris.



Oricât de tare încerc să evit clișeele peste tot, trebuie să vă mărturisesc că m-am întors îndrăgostită! E atât de reconfortant să fii într-un loc unde Frumosul(da, ăla cu F mare) te așteaptă la fiecare colț de stradă. Știți mesajul "regarde le ciel" cu povestea lui? Zic și eu că e suficient să te uiți în sus ca să dai de frumos, trebuie doar să;i ridici ochii din pământ și să te uiți în jur - pe lângă faptul că orașul geme de clădiri frumoase , simți poveștile, simți întâlnirile și despărțirile în jur. Și oamenii.


O, da, de oamenii vreau neapărat să zic. Nu e că sunt cu toții frumoși. Nu. Nu toți. Doar că, așteptând să se facă verde la semafor( deși ei nu fac asta - nu prea așteaptă) sigur va apărea de după colț cineva care își va atrage atenția: fie o ea, extraordinar de înaltă, cu un palton lung lung, fie un el zgribulit în sacoul de stofă croit pe măsură, totuși prea subțire pentru ianuarie. I-am studiat la metrou: sunt încălțați frumos, cu pantofi de lac, cu ghete lustruite. Nu cu cizme groase, nu. Și am căutat o explicație: cred că ei prețuiesc mai mult esteticul decât utilul. Sau cel puțin așa i-am perceput eu.



Și am venit acasă cu o colectă impresionantă de amintiri prețioase. Da, am stat doar patru zile. A fost suficient ca să știu cu certitudine că aș putea să trăiesc acolo. Cred că mi-aș găsi ușor locul, m-ar amesteca bine printre ei.Știu, nu sunt tocmai cei mai simpatici când vine vorba de străini. Știu că există locuri mai puțin prietenoase. Poate chiar murdare. Știu că e îngrozitor de scump când vine vorba de chirii. Dar nu mă interesează asta. Pe bune. Balanța plusuri minusuri mă face să spun da, as putea.

La întrebarea dacă e posibil să faci depresie de dor de ceva ce ai gustat doar 3 zile, vă spun că da. Fix asta am pățit. Mi-a fost îngrozitor de greu să mă reîncadrez în tot ce înseamnă București să nu mă rănească pe retină zoaiele de pe jos, cizmele scâlciate pline de noroi și fețele posace din metrou.

Bineînțeles că sunt subiectivă, bineînțeles că sunt incorectă. Sunt intolerantă și cer mult de la ceilalți? Normal. Doar cer enorm și de la mine. E vorba de starea aia de bine pe care mi-a dat-o tot arașul ăla și pe care mi-o doresc. E greșit oare să vrei asta? E exagerat?

Voi reveni la subiect, așa îmi propun.




Niciun comentariu:

LinkWithin

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin