Aproape un an

...a trecut fulgerător de repede și mi-e dureros de dor de ea. Aș vrea să fie aici, să râdem de năzdrăvăniile lui Matei, să guste din mâncarea pe care am învățat să o fac, deși chiar nu mă vedeam în stare, să mă susțină în proiectul meu foto.

Nu cred că rănile astea se vindecă în timp, atâta doar că ne învățam noi cu ele, deși vă mărturisesc că încă nu pot să mă uit la pozele cu ea fără să mă bușească plânsul.

Noroc că cred în existența Raiului, noroc că o simt mereu aproape și cumva știu că face toate lucrurile de mai sus.

Vă conjur să vă apreciați părinții, să faceți tot posibilul să știe cât de mult îi iubiți și cât de importanți sunt pentru voi!