Și evident că am descoperit că nu am fost singurii care s-au gândit așa, drept urmare ne-am întâlnit acolo cu prieteni dragi din blogosferă. Am stat mai mult de întuneric decât la lumina lumânărilor, pentru că ăștia micii sărbătoreau Ziua Pământului așa cum se cuvine, suflând în lumânări.
Vă spun sincer, chiar cred în acțiunea asta. Nu pentru că, vezi Doamne, s-ar face nu știu ce ecomonie într-o oră. Nu. O văd mai mult ca pe un semnal de alarmă tras, un răspuns la apel de solidarizare când este nevoie. Cred mult în gesturile astea mici, individuale, care singure nu înseamnă nimic, dar care, adunate, pot mișca ceva. Chiar dacă numai un centimetru.
Și mai cred în puterea exemplului. Sunt mulți cei care nu își petrec nici măcar cinci minute pe an gândindu-se la starea de sănătare a planetei. Așa că dacă ar face lucrul ăsta timp de o oră, ar fi cu adevărat o realizare.
Închei, acordându-i credit foto lui Dedi, pe acordurile unei melodii frumoase, care ar răspunde la leapșa Sabinei referitoare la cum primăvara mea:
3 comentarii:
ce-mi plac pozele si melodia;)
Ultima foto e chiar faina rau de tot.
si noua ne-a placut! tre sa mai facem, nu?
cam trebuie, nu?:)
Trimiteți un comentariu