joi, 30 iunie 2011

Tot el

Și azi voi vorbi tot despre Matei, pentru că sunt multe, multe de spus despre el.
Când era micuț, trâmbițam plină de mândrie orice progres, orice realizare: că stă în funduleț, că bea singur din căniță, că a făcut primii pași. Acum, că a crescut, nu-mi vine parcă să înșir realizări, nu vreau nicicum să credeți că mă laud, sau că mi se pare că al meu e cel mai grozav:)

La fel cum nu cred că avem(aveam) o problemă cu suzeta până la 3 ani și, sau cu scutecele peste doi ani ca să nu mai spun de darul vorbirii inteligibile, care a venit abia acum.

Mi-am dat seama că urăsc comparațiile astea bebelușești/ toddlerești. Sunt atât de minunați cu toții și atât de unici în achiziții și în dezvoltare, încât orice încercare(chiar și bine intenționată) de a-i băga în șabloane, în tabele și în norme, nu face deloc bine, din contră.

Așa că, nu știu voi ce frici ați avut când v-ați dat copilul la grădi, dar mie mi-a fost frică de asta: de uniformizare, nivelare, de comparare cu alții de seama lui.

Chiar la început, îmi arătau educatoarele tot soiul de desene/lucrări cu lipiciul, pe care cică le făcuse el. Vedeam de la o poștă că e mână de adult acolo. Le-am spus răspicat să îl lase să facă cât poate, cum poate, chiar nu mă interesează să nu depășească conturul formelor colorate. Dacă combină prea multe culori la pictură și se rupe foaia, eu nu mă supăr:)

Nu-mi dau seama nici acum dacă au percutat fetele de la grădi ce anume vreau eu. Spun asta pentru că am sesizat un lucru la el. Când ne punem să desenăm ceva, orice, tendința lui e să îmi spună că nu poate, să fac eu. Chiar și lucruri simple, de care știu sigur că le poate face. Degeaba îi spuneam asta, el se încăpățâna mai tare. Pentru că nu vreau să încep un conflict aiurea, am găsit și soluția: desenez cu creionul ținut în mânuța lui. Fac așa o dată, de două, chiar de trei ori ca să vadă cât e de simplu. Apoi îl rog să facă el singur și de cele mai multe ori reușește.

Și încă ceva ce cred că v-am mai spus: nu simt nevoia să asimileze acuma, la vârsta asta, tot felul de lucruri de care poate le fac la școală. Acum e vremea pentru joacă: are timp pentru poezii, pentru engleză sau mai știu eu ce.

Da, știe să numere până la doisprezece, recunoaște toate cifrele, oriunde le vede. Îmi identifică marca oricărei mașini, mai bine decât mine. face toate lucrurile astea pentru că lui îi plac cumva nativ, fără să îl împing eu deloc spre matematică (mulțimi, mare, mic, bla bla). Asta îi place lui acuma, asta facem. Nu o să spun că va deveni inginer, sau mai știu eu ce previziune, pentru că știu sigur că e doar o fază. Vor apărea poate alte lucruri pe care le va iubi la fel de pasional, sunt sigură.

De asta îmi doresc atâta să ajungem până la urmă în sistem Waldorf, pentru că sunt total de acord cu felul în care încurajează ei copiii să își descopere pasiunile și să se focuseze pe ele.

6 comentarii:

Anca spunea...

Chiar despre asta scriam și eu. Dar eu neavând experiența grădiniței particulare am o imagine idealizată tocmai pentru că îmi închipui că acolo copilul nu e forțat să facă mult și bine. Spui că nici acolo nu e chiar roz situația. Păcat... Nici pe mine nu mă interesează să știe copilul țâșpe mii de cântece și poezii, să deseneze corect (ce-o fi însemnând aia...) și să numere până la un milion în română, engleză și coreeană. Eu cred în învățarea prin imitație (unul dintre principiile educației Waldorf): de exemplu eu i-am cântat copilului de când s-a născut și m-a uimit că acum cântă singur (fără să-i cer!) și mult mai bine decât mine :)) (eu falsez la greu). Dar nu l-am pus să repete. Așa cum nu l-am învățat nici o poezie. Așa cum nu l-am învățat să facă un puzzle (făceam eu, el se uita, mă ajuta dacă vroia, iar după un timp a început să facă singur și din proprie inițitivă). Și noi ne-am înscris din toamnă la Waldorf și sper să fie bine, deși și ei depind de sistemul de învățământ de stat (chiar dacă e alternativă educațională) unde se cer rezultate CONCRETE. Sper ca asta să nu-i facă să-și încalce principiile...
(Uite că m-ai făcut și pe mine să comentez prima oară deși te citesc de mult timp. De pe la începuturi... La multi ani lui Pavel!)

raluca spunea...

Anca, gradi chiar e una misto, nu ii forteaza sa faca mult sau ceva, dar cred nu viziunea e oricum una traditionala, se fac comparatii. Ma gandesc cu groaza cum va fi de la toamna la stat...ca din pacate nu mai putem la privat...

Anca spunea...

Mergeți la Waldorf din toamnă?

raluca spunea...

nu, din pacate nu am reusit sa prindem un loc anul asta, insa la anul nu mai ratam!

tasha spunea...

Pfoooa, m-ai nimerit la fix cu articolul asta! De vreo trei zile citesc disperata despre sistemele alternative de invatamint de la noi, pentru ca am senzatia ca sistemul nostru scolar este creat parca anume pentru a le infringe spiritul, pentru a-i face sa stea cuminti in banci cu miinile la spate si pentru a invata pe de rost comentarii la romana.
Problema este ca din ce am inteles eu sistemul Waldorf aplicat la noi nu prea e ce ar trebui sa fie, si astept cu mare interes sa ma vad miine cu matusi-mea sa imi povesteasca mai pe larg de ce a ales sa il scoata pe Vlad de la Waldorf si sa il duca la o scoala normala in clasa a doua. E adevarat, se intimpla acum vreo 5 ani faza asta, dar tot as vrea sa-i stiu motivele, ca sincer acum 5 ani nu prea ma interesa problema.

Ema spunea...

Sunt absolut de acord cu ce spui aici vizavi de inutilitatea comparatiilor intre copii si a faptului de a-i forta sa faca anumite achizitii care oricum vor veni cu varsta, asta doar ca sa ne putem noi, adultii, lauda ca al meu spune poezii la doi ani, sau recunoaste si numeste animale la un an, sau vorbeste engleza la trei etc., etc. Si pe mine ma tenteaza sistemul Waldorf, dar am o singura dilema: cum se va integra ulterior in mediul social, daca nu va fi privit ca un outsider. E adevarat ca nu stiu foarte multe despre ce-nseamna Waldorf si mai ales nu stiu cat sau cum a prins in Romania metoda asta de scolarizare.

LinkWithin

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin