luni, 24 octombrie 2011

Fashion Police și nu numai I


Nu știu exact care e situația la alții, dar la mine-n bătătură lucrurile nu sunt tocmai roz când vine vorba de îmbrăcat/haine. La niciunul. Chiar dacă, odată cu trecerea anilor, Matei a devenit mai cooperant, lucrurile au în continuare niște nuanțe mai rar întâlnite.

Ca să înțelegeți: vă povesteam eu la un moment dat că băiatul suferă de bumbofobie(termen inventat, menit sa definească aversiunea profundă pe care o are pentru nasturi). Situația nu s-a remediat, chiar aș putea spune că a căpătat noi valențe. Știți bluzele alea care au un fermoar în față chiar la gât? Le urăște și pe ele cu pasiune.

Când am descoperit noua fobie, mărturisesc(cu rușine) că m-am enervat foarte. Vedeam din nou cum voi pune pe hold niște haine extrem de utile. Nu pricepeam defel ce e cu fixațiile astea. Am ajuns chiar să îl bănuiesc că vrea doar să mă enerveze. (Offf, ce rușine îmi e să spun asta, nici nu știți!)

Da, m-am simțit groaznic pentru că l-am obligat să poarte o dată polarul cu fermoar. Și m-am tot gândit. M-am gândit în primul rând că resentimentul lui nu are nicio legătură cu mine. Era cât se poate de autentică repulsia lui.

Acum probabil că mulți vor spune că exagerez, că joc prea mult după cum cântă el, dar vă spun solemn că voi ocoli de-acum înainte genul ăla de cardiganuri(sau cum s-or numi). Și știți de ce? Pentru că acel fermoar aproape de gât/bărbie îl... sperie. Da. Îl percepe ca pe o amenințare. Sună aiurea probabil, dar eu așa am perceput-o. Și o voi respecta. Știu sigur că, odată ce va crește, va dispărea această nouă fixație și sunt dispusă să aștept.

E un fenomen ciudat ce se petrece cu mine, acum, de când sunt dublu-mamă. Pavel a reușit să îmi ascută antenele compasiunii, a înțelegerii limbajului copiilor, așa cum nu credeam că o voi face vreodată. Mi-e mai ușor acum să văd șarpele boa care-a-nghițit un elefant. Îi mulțumesc enorm. Chiar dacă știam că nimic nu e gratuit, că nici unul nu plânge doar că așa are chef, să mă zgândăre pe mine la melodie, aveam (bine...încă mai am uneori) momente în care îmi venea să mă urc pe pereți, din simplul fapt că mintea mea nu putea să vadă dincolo de logica adultului obosit(scuzați pleonasmul).

Vă gândiți probabil că e inutil pentru Matei, care deja vorbește(oh, da, câte și mai câte) și care își poate expune punctul de vedere. Oare? Păi nu, la trei ani și opt luni nu prea știi să îți analizezi angoasele:) Unii nu știu să facă asta nici la treizeci de ani, darămite la trei. Teoria mea nou dezvoltată e că un copil are nevoie de tot mai multă compasiune și înțelegere pe măsură ce crește, tocmai pentru că suntem tentați să ne oprim la cuvinte. Și facem o mare greșeală... zic eu. Suntem mai puțin dispuși să îi descifrăm comportamentele, să descoperim ce se ascunde sub coajă, tindem să îl chestionăm pe el legat de ele.

Cred că așa mi-am și dat seama că fac ceva profund greșit că îl întreb "De ce ai făcut aia?". Răspunsul (corect) pe care mi l-a oferit de fiecare dată știți care este? "Pentru că așa îmi place mie". Spun că e corect pentru că atât merit să primesc la o întrebare atât de aiuristică.

Voiam să scriu despre cu totul și cu totul altceva, dar văd că asta îmi stătea de fapt pe creierul meu obosit. Revin mâine cu povestea de azi despre copii purtați pe timp de iarnă versus costume de cosmonaut:)

8 comentarii:

MoniQ spunea...

Copiii sunt (inca) autentici si se definesc cu o finete pe care noi, ca adulti, am uitat-o. Sau daca nu am uitat-o de tot sigur ne e frica de ea, de noi de fapt, de cine suntem cu adevarat. De aia copilaria si maturitatea sunt intr-o asa de mare antiteza si ireconciliabila mirare.

magda spunea...

"Teoria mea nou dezvoltată e că un copil are nevoie de tot mai multă compasiune și înțelegere pe măsură ce crește, tocmai pentru că suntem tentați să ne oprim la cuvinte. Și facem o mare greșeală..."
Ma inscriu pe lista celor care au facut aceasta greseala. La 3 ani ai Iarinei m-am simtit ca la majoratul ei, pentru ca vorbea suficient de bine incat sa am iluzia ca ma inteleg cu ea pe baza de cuvinte. Am crezut ca a trecut faza in care trebuia sa "îi descifrez comportamentele, să descopar ce se ascunde sub coajă". M-am dezmeticit dupa mai bine de 2 ani (aproape 3) si avem foarte multe de recuperat, de compensat...

raluca spunea...

@Magda - Matei a vorbit foaarte tarziu, dupa trei ani - acum privind in urma, imi dau seama ca am avut de castigat o gramada din chestia asta, taman la acest capitol:)

gratioasa spunea...

a mea (3 ani si 1 luna) isi verbalizeaza extrem de tintit sentimentele, nevoile.. (cred ca daca ar trebui sa-i gasesc punctele forte, ei, exact aici, in punctul asta, o gasesc campioana- tatalui ei clar ii da lectii, fie vorba intre noi :) )
dar, cand ii gresesc rau, tooot din priviri ma rapune asa, ca pe animal ce trebuie domesticit.....

Mamiţuni spunea...

Raluca,
eu nici acum nu suport bluzele pe gat.
Am si acum amintiri legate de niste senzatii sinistre legate de helancile din vremea copilariei...
Subscriu, pe masura ce creste, are nevoie de mai multa compasiune si intelegere. Daca e autonom nu inseamna ca, gata! se si descurca singur.

mariamirabela spunea...

Subscriu la helanci, nu le pot suporta, am impresia ca ma strang de gat, ca ma sufoca.

Sunt intr-un total acord cu tine, si eu m-am suprins astazi punand o intrebare aiurea rau Degetzicii: de ce nu-ti place, Degetzico, mancarea, spune-mi? Vorbea adultul ranit care se daduse peste cap sa faca ceva bun si proaspat de mancare, iar copila voia pui. Si dupa ce i-am pus de doua ori intrebarea mi-am dat seama ca ea nu poate sa-mi raspunda la o intrebare asa complexa. Si poate nici n-o intereseaza, ea stia una si buna: "nu bun".

Raluca, de cand ai devenit dublu-mama mi se pare ca ma recunosc in tot ce scrii tu aici, chiar daca nu apuc sa comentez in fiecare zi. Te imbratisez, imi este dor de voi!

raluca spunea...

@all - se pare ca iar am descoperit gaura la macaroana, dar simteam nevoia sa va impartasesc si voua asta:)))

@mariamirabela - iti trimit si eu imbratisarile mele. Daca mai veniti in tara, de sarbatori sau ceva, pls da un semn!

Dana spunea...

Frumos spus...si revenind la subiectul initial, si Ioana mea are o problema cu fermoarele trase pana in gat...nu conteaza ca e polar sau geaca, ma atentioneaza de fiecare data sa ii trag fermoarul pana pe la mijloc asa, nu cumva sa urce mai sus ca nu suporta...copiii astia au nevoie de mai multa libertate, inclusiv de cea data de haine :))

LinkWithin

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin