Micul dejun e sfânt pentru noi, toată gaşca se înghesuie în bucătărie în fiecare dimineaţă, pentru a se implica la prepararea lui. Nu vreţi să ştiţi cât ne este de ajutor Matei...la rostogolirea paharelor de iaurt (încă nedesfăcute) pe jos, la verificarea temperaturii din congelator, la inventarul oalelor şi a farfuriilor din dulap şi asta în fiecare zi.
Mărturisesc că, până nu iau cel puţin şase înghiţituri de cafeaua mea cu lapte cotidiană, nu reuşesc să mă trezesc. Pot să mă spăl cu apă rece, pot să ies afară în frig, degeaba. Am nevoie de cafea!
Era puţin după ora nouă, îmi savuram licoarea magică, îndesată în capotul meu pufos de casă, foarte atentă la o discuţie de la radio.
Au trecut câteva minute bune până să îmi dau seama că sunt singură la masă, că nu încearcă nimeni să îmi răstoarne bolul cu cereale. Băieţii dispăruseră misterios. Mi-am făcut repede calculele: e linişte – semn rău, sunt împreună – semn bun, aşa că am dat mai tare radioul şi m-am afundat şi mai adânc în halatul meu. Câteva minute doar pentru mine şi cafeaua mea...ce bine.
Apoi mi-am amintit brusc de o întâlnire pe care o anunţase Ştefan la nouă jumate şi la care nu vedeam cum va ajunge...aşa că mi s-a aprins un beculeţ. M-am reconectat la realitatea înconjurătoare, de data asta cu simţurile mai ascuţite (efectul cafelei), uşor îngrijorată.
M-am liniştit instant, odată cu apariţia juniorului în uşa de la bucătărie, care m-a luat de mână şi m-a tras înspre dormitor. Cumva vinovată pentru momentele mele de reverie, l-am urmat ascultătoare.
Abia atunci au răzbătut până la mine niste bufnituri înfundate. M-am repezit către dormitor, unde...am aflat şi sursa zgomotelor. Era Ştefan, închis pe balcon, zgribulit, aproape desculţ, cu mătura în mână!
Explicaţia am primit-o abia seara, când nervii s-au destins şi am putut să râdem împreună de toată tărăşenia.
Dintr-un avânt aparent inexplicabil, al meu soţ gospodar hotărâse că îndepărtarea mizeriei de pe balcon provocate de instalarea centralei nu necesită amânare. Aşa că, la nouă dimineaţa, a înşfăcat mătura şi a ieşit pe balcon, urmat îndeaproape de Matei,care abia aşteaptă o incursiune în zonele astea rar accesibile.
Ghinionul a făcut ca, în loc să deschidă uşa de la balcon, să tragă în jos de mâner, Mateicelmic l-a blocat pe tati. Degeaba a bătut cu putere în geam după mami, ea era în alte sfere...
A încercat apoi să îl convingă pe M. să vină după mine. Prima încercare a fost nereuşită: copilul a apărut, după o absenţă dătătoare de speranţe...cu făraşul în mână!.. “Sigur de asta are nevoie tati, de asta îmi face semnele alea disperate!”
S-a mirat puţin când a văzut că tati nu e mulţumit la vederea făraşului...aşa că a plecat în căutarea lui mami, să vină şi ea să îl ajute pe tati la curăţenia asta de dimineaţă.
Zi end
8 comentarii:
Foarte foarte tare! Genial! Iar Matei cu farasul... pfffffff! Tati poate rade si el acum? :)))))))))))
Oh, Doamne! Oh, Doamne!
Ma dor falcile de ras. Bietul tati.
Scuze, dar chiar nu ma pot abtine.
:)))) Am ras rau de farasul din mana lui Matei de fapt am ras ca mi-am imaginat figura tatalui:)))
Acum ca chestie asa: sor-mea a ramas inchisa pe balcon si copilul de nici doi ani inchis in casa. N-a putut sa sparga geamul ca s-a panicat copilul, s-a lipit de usa si s-a pus pe urlat.
Pana la urma a strigat la un vecin care a venit si a spart usa de la intrare
nu mai pooooot, parca il si vad p[e Matei si bietul Stefan disperat, vaaaai, scuza-ma , da rad cu lacrimi.
PS si eu la fel, daca nu iau cateva guri de cafea sunt leguma.
Vă daţi seama că eu am fost SINGURA vinovată...Oricum, acum e doar o poveste distractivă rău!
mamele sunt intotdeauna vinovate, STIU :))))))))))))
oh, God :)))))
bietul Stefan ... :))))
sa-i spui ca e vina lui, altdata sa anunte cand mai iese pe balcon neechipat corespunzator si cu Matei in preajma!! :))
how cute!!
Trimiteți un comentariu