Sărumâna de masă!

... sau cum se hrănește el adică, la un an și vreo trei luni ale sale.

Voi începe cu laptele. Cu laptele meu. Că altul nu vede. E alăptat cu spor, mult încă, atât cât vrea și când vrea. Deja au început să apară întrebările pe temă dată, dar vă jur că nu mă supăr. Și nici nu mă rușinez sau ceva. Și chiar nu mint când spun că nu știu până când. Chiar nu intenționez să schimb ceva.

Nu vreți să știți cam cât timp am alocat alăptării pe plajă, când m-a prins în costum de baie:)Că v-am zis că am fost trei zile la mare, nu? Da sigur nu v-am zis cât de plină de bebeluși e plaja la 2Mai. Gene, nu alta. Parcă nu te lasă la plajă fără un urlător la purtător.

Așa, mă așteptam ca măcar acolo să văd mai mulți copii alăptați, fie ei cât de mici. Dar nu. Eu și Delia. În schimb am văzut multe multe biberoane. Cu lapte, ceai sau alte licori. Și am auzit multe orori de genul "nu o mai lăsa dragă cu mâinile în găletușa cu apă, că deseară face iarăși febră... " Deci îmi place să cred că le era rușine să alăpteze pe plajă. Că o făceau discret, atunci când nimeni nu se uita, departe de ochii curioșilor ca mine.

Să merg mai departe cu mesele lui Pavel. Parcă vă mai spusesem eu că e hrănit cam sută la sută BLW. Adică îl las să se descurce singur - cu linguriță/furculiță (de metal, de-ale noastre, alea de plastic nu-i plac defel). Sau direct cu mâna, deși preferă cu furculița. Dacă ar putea, chiar și apa ar lua-o tot cu furculița(aia înspăimântătoare, de metal).

Iar acum (de vreo lună) pot să spun că mănâncă. Adică am văzut chiar că îmi cere chestii.
Vă mărturisesc că am trecut printr-un moment de dubiu, că nu fac bine că îi stau atâta la dispoziție cu tzâtza, că nu va ajunge să mănânce și el ca oamenii. Noroc că mi-a trecut. Dubiul. Că am văzut că mă înșel. Că el are ritmurile lui, timpii lui, agenda lui. Una bună de tot. Poate puțin diferită de a mea, dar, cu siguranță, una mai bună.

Iubesc felul în care mănâncă, felul în care mânuiește instrumentele mai sus menționate. Da, se murdărește încă, dar se descurcă remarcabil.

Printre preferințele lui culinare se numără semințele de cânepă, castraveții cu tot cu coajă, ridichile, untul, merele, salata verde, germenii, nucile de orice fel, stafidele, somonul. Și dintre găteli: supele, orezul și pastele. Iubește ciorba de fasole boabe cu afumătură:)

Sunt atât de încântată că am ajuns aici fără nicio impunere, fără nicio zdroabă.
Cât despre el: adoră să mănânce - e joacă dar și lucru serios.

Deocamdată atât, mă duc să pregătesc ceva pentru prânz.

Adunare generală

Pentru că ieri am primit o săpuneală total meritată pentru că nu mă hrănesc suficient, astăzi am purces cu Pavel în Manduca-cea-frumoasă la piață, de unde mi-am luat multe multe, dar în cantități mici: morcovi, dovlecei, roșii, ceapă, un ardei, plus cireșe și zmeură pentru desert. Cumpărături haotice, că altfel nu știu, fără să am un plan clar de utilizare.

Când le-am văzut pe toate, m-a lovit brusc inspirația, mai ales cum Pavel și-a manifestat clar dorința de a părăsi cât mai rapid bucătăria.

Așa că am făcut...adunare generală: ceapă, usturoi, ardei, dovlecei, morcovi, toate au fost învârtite cu ulei de măsline în wok și aruncate într-un castron. Am stors puțină lămâie peste, am tăiat și o roșie, niște pătrunjel...și parcă mai trebuia ceva. Niște cușcuș. Bineînțeles că nu aveam din ăla bun care se umflă rapid, așa că am fiert niște cușcuș-paste, bune și ele.

Rezultatul - delicios. Vă recomand, mai ales dacă aveți chef/timp de gătit la fel ca mine.

Ștefan, am mâncat tot castronul, dar dacă vrei, facem altul când vii.

Aproape în fiecare zi

This is the culinary obsession of the month!

Muffins.

De toate felurile. Nu știu dacă ați băgat de seamă. dar lista mea de bloguri culinare a crescut considerabil. Asta deodată cu dorința mea de a afla lucruri noi în domeniu.

Muffins cu cocos. Muffins cu portocale. Muffins pannetone. Muffins de ciocolată(foto).
Și lista rămâne deschisă.

A devenit deja un obicei ca Matei să plece la grădi cu un muffin în mână și tati cu unul în buzunar.

Nu are rost să vă povestesc cât de mult îmi plac mie.

Sunt ușor de făcut și al naibii de bune. Recomand celor care nu au încă tavă specială și hârtiuțe colorate să își cumpere!

Așa. Și cu asta am eliminat și biscuiții și dulciurile de pe lista noastră de cumpărături (despre care mă tot pregătesc să vă scriu, pentru că a suferit niște schimbări drastice în ultimul timp, de când am descoperit săpunurile handmade și nucile de săpun).

Later edit: iată și linkurile cu muffins-urile testate:
- muffins cu portocale
- muffins cu cocos
-muffins de cioco(fără wisky)
- muffins panetonne - cele mai bune, zic eu

Pofte

În cazul meu, poftele de gravidă se manifestă ciudat. E ceva vizual, aș spune. Nu pot nicicum să ignor rețetele de mâncăruri care îmi ies în cale. Și o fac des, ținănd cont de faptul că în blogroll-ul meu se găsesc mai mult de o duzină de link-uri de experte absolute în ale bucătăritului.

E momentul să fac o precizare, pe care cred că am mai făcut-o și cu alte ocazii: nu sunt o expertă, nici măcar în liga a doua nu m-aș putea înscrie la bucătărie. Dar acum nu mă pot abține. Nu să mănânc, să gătesc. Sunt de-a dreptul fascinată. Parcă șoricelul din Ratatoille pune stăpânire pe mine și mă arunc plină de curaj printre cratițe.

Simt că-mi lipsește experiența, dar beneficiarii mei sunt foarte îngăduitori cu mine și îmi încurajează încercările ciudate.

Două isprăvi care au ieșit binișor voi menționa acum: cheesecake cu vișine de care am citit aici și o rețetă de paste cu pesto făcut cu alune de pădure pe care nici nu mai știu pe care blog al găsit-o. Mulțumesc Bogdana pentru inspirație!

Tarta mi-a ieșit de nota opt, mi-ar fi plăcut ca brânza să fie mai fina, mai omogenă..

Sper că până la sfârșitul acestor nouă luni să ajung și eu măcar în liga-ntâi cea mică.

Undeva la prima oră

Micul dejun e sfânt pentru noi, toată gaşca se înghesuie în bucătărie în fiecare dimineaţă, pentru a se implica la prepararea lui. Nu vreţi să ştiţi cât ne este de ajutor Matei...la rostogolirea paharelor de iaurt (încă nedesfăcute) pe jos, la verificarea temperaturii din congelator, la inventarul oalelor şi a farfuriilor din dulap şi asta în fiecare zi.

Mărturisesc că, până nu iau cel puţin şase înghiţituri de cafeaua mea cu lapte cotidiană, nu reuşesc să mă trezesc. Pot să mă spăl cu apă rece, pot să ies afară în frig, degeaba. Am nevoie de cafea!

Era puţin după ora nouă, îmi savuram licoarea magică, îndesată în capotul meu pufos de casă, foarte atentă la o discuţie de la radio.

Au trecut câteva minute bune până să îmi dau seama că sunt singură la masă, că nu încearcă nimeni să îmi răstoarne bolul cu cereale. Băieţii dispăruseră misterios. Mi-am făcut repede calculele: e linişte – semn rău, sunt împreună – semn bun, aşa că am dat mai tare radioul şi m-am afundat şi mai adânc în halatul meu. Câteva minute doar pentru mine şi cafeaua mea...ce bine.

Apoi mi-am amintit brusc de o întâlnire pe care o anunţase Ştefan la nouă jumate şi la care nu vedeam cum va ajunge...aşa că mi s-a aprins un beculeţ. M-am reconectat la realitatea înconjurătoare, de data asta cu simţurile mai ascuţite (efectul cafelei), uşor îngrijorată.

M-am liniştit instant, odată cu apariţia juniorului în uşa de la bucătărie, care m-a luat de mână şi m-a tras înspre dormitor. Cumva vinovată pentru momentele mele de reverie, l-am urmat ascultătoare.

Abia atunci au răzbătut până la mine niste bufnituri înfundate. M-am repezit către dormitor, unde...am aflat şi sursa zgomotelor. Era Ştefan, închis pe balcon, zgribulit, aproape desculţ, cu mătura în mână!

Explicaţia am primit-o abia seara, când nervii s-au destins şi am putut să râdem împreună de toată tărăşenia.

Dintr-un avânt aparent inexplicabil, al meu soţ gospodar hotărâse că îndepărtarea mizeriei de pe balcon provocate de instalarea centralei nu necesită amânare. Aşa că, la nouă dimineaţa, a înşfăcat mătura şi a ieşit pe balcon, urmat îndeaproape de Matei,care abia aşteaptă o incursiune în zonele astea rar accesibile.

Ghinionul a făcut ca, în loc să deschidă uşa de la balcon, să tragă în jos de mâner, Mateicelmic l-a blocat pe tati. Degeaba a bătut cu putere în geam după mami, ea era în alte sfere...

A încercat apoi să îl convingă pe M. să vină după mine. Prima încercare a fost nereuşită: copilul a apărut, după o absenţă dătătoare de speranţe...cu făraşul în mână!.. “Sigur de asta are nevoie tati, de asta îmi face semnele alea disperate!”

S-a mirat puţin când a văzut că tati nu e mulţumit la vederea făraşului...aşa că a plecat în căutarea lui mami, să vină şi ea să îl ajute pe tati la curăţenia asta de dimineaţă.

Zi end

Dovleci şi inimioare

Pentru că o gândesc mulţi, sunt sigură, dar se feresc să o verbalizeze, mă încumet eu să o zic: Urăsc Halloween-ul. Nu chiar aşa de mult ca St. Valentine, cu inimioarele ei penibile.
Ambele nu mi se par altceva decât nişte importuri total nejustificate de la prietenii noştri, americanii. Şi muuult, muuult marketing.

Simţiţi că avem nevoie de noi sărbători, de noi prilejuri de a cumpăra obiecte total nefolositoare? De ce nu ne costumăm pentru noaptea sfântului Andrei? Sau de ce să nu le dăruim măcar un pupic iubiţilor cu ocazia Dragobetelui? Dacă astea vi se par deplasate, atunci care e treaba cu Halloween-ul ăsta?

Aştept cu nerăbdare ziua în care vom sărbători şi noi sărbătoarea aia cu curcanul. Nu cred că e satât de îndepărtată cum vi se pare acum.

Da ştiu, nu aveţi ce face, dacă la grădiniţă se doresc dovleci sculptaţi şi costume de vampiri, nu puteţi să vă extrageţi, e pentru fericirea copilului...Sunt sigură că asta mă aşteaptă şi pe mine, dar lăsaţi-mă puţin măcar acum, să protestez, să-ncerc să zgândăresc puţin spoiala asta consumeristă cu care ne vopsesc ăştia valorile..

Iubita mea prietenă, ai dreptate, sunt puţine lucruri legate de vremurile astea de plastic şi nylon care să îmi placă. Ştiu, sunt cam cârcotaşă, dar încerc să amân cât pot de tare momentul când îmi voi face o poză lipită într-o inimioară, împreună cu alesul meu.

Later edit: Tocmai am intrat pe blogul unei prietene din Cluj şi mi-am adus aminte de o sărbătoare dragă pe care o avem noi, în Ardeal. Nu aţi vrea mai bine să o sărbătorim şi aici, în locul Halloween-ului?



Dovleci făcuţi de Ştefan, după o reţetă specială, cu miere şi nucă. O bunătate!