O amintire de-atunci

În noaptea de 22 spre 23 decembrie, mă lăfăiam într-un pat prea mare pentru mine. Ca niciodată, de două zile mama insista să dorm la ei în dormitor. Era probabil nevoia ei să mă aibă aproape în zilele acelea atât de altfel.

Eram doar noi două acasă, tata fiind încă la fabrică, unde se tot organizau tot felul ce celule de apărare. Era undeva după miezul nopții, când m-a trezit și m-a scos pe balcon. Buimacă, îmi aduc aminte că am început să cercetez cerul în căutarea unui obiect neidentificat. Nici nu am apucat să îmi manifest dezamăgirea, că mama apare cu un scaun pe care îl poziționează aproape de geamul care separa balconul nostru de cel al vecinilor de palier și mă ajută să trec dincolo. Pe moment nu am priceput chiar nimic din echilibristica în pijama de la etajul trei...Imediat în urma mea a sărit și mama, bineînțeles.

Acum încercați să vă imaginați cam ce-au gândit vecini noștri când ne-au văzut în pijama, în balconul lor. Cum spuneam, erau într-adevăr niște zile speciale, dar eu în locul lor m-aș fi speriat al naibii...
În timp ce li se dădeau explicații, am început să înțeleg și eu cum stau lucrurile. Erau teroriștii. La noi la ușă. Încercau să intre.

Primul lucru pe care l-au făcut vecinii noștri a fost să ne dea niște jersee. Apoi am ieșit cu toții pe casa scării și am mai convocat încă vreo trei familii, să stabilească un plan de bătaie.
Cumva, teama inițială a început să dispară, pe măsură ce adrenalina punea stăpânire pe toate fibrele ființei mele care avea parte de cea mai mare aventură din cei zece ani ai mei.

Până la urmă, șeful de bloc și-a adunat toate puterile și a hotărât că va merge singur să vadă.

Mi s-a părut un act suprem de curaj.

Bineînțeles că nu a găsit nici urmă de terorist. Era doar tata, venit de la fabrică și care, după ce își uitase cheile, încercând din răsputeri să nu mă trezească, a apăsat clanța și apoi a început să bată încet în ușă.

Atunci au aflat și vecinii că mama nu îndrăznise nici măcar să se uite pe vizor, de frică să nu fie împușcată în ochi...

Acum, la douăzeci de ani după, am senzația că nu doar ea a fost păcălită în zilele alea.

Nu aș vrea să transmit un mesaj greșit, știu că au murit mulți oameni nevinovați, știu totodată că era momentul să se întâmple schimbarea, să ieșim din totalitarism, dar sentimentul de farsă nu a dispărut nici acum. Sunt convinsă că vor mai trece niște ani buni până să aflăm adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în acel decembrie...