Aberații de luni dimineața

Deși am senzația uneori că vorbesc la pereți aici, pentru că nu mă pot lăuda cu prea multe comentarii la postări, m-am hotărât să încerc ceva: să scriu zilnic câte puțin, timp de o săptămână. Oare se poate?

Dacă m-ar întreba cineva de ce scriu atât de rar în perioada asta aici, aș fi tentată să spun repede că din lipsă de timp. Ar fi o mică minciună pentru că, deși stau prost cu timpul, nu e chiar așa de grav. Aș putea să mai scriu câte o vorbă din timp în timp...

Dar v-am spus că mă enervează tăcerea voastră? Nu e corect, intrați aici tiptil, aruncați o privire și ieșiți fără să spuneți nimic. Niciodată. Mă întâlnesc apoi cu voi și îmi spuneți că știți ce fac, chiar dacă nu ați mai vorbit cu mine de o sută de ani. Pe de altă parte, vă înțeleg - majoritatea sunt postări cu și despre copiii mei - ați intuit corect, nu-mi trebuie neapărat să îmi spuneți că am copii grozavi. Da, sunt grozavi la fel ca toți copiii. Da, sunt speciali pentru mine.

Cred că s-ar impune un mic sondaj, ca să aflu ce ați vrea să găsiți aici, ce anume v-ar făcea să ieșiți din anonimat și să vă faceți auzită vocea. Dar stați! Am uitat. Am uitat că sunt egoistă, că țin blogul ăsta mai ales pentru mine. Și el e așa ca mine - cu toane, cu chefuri, cu lene multă de organizare

Și totuși am o întrebare pentru cei care au blog personal - nu-i așa că vă vine greu să scrieți după o pauză lungă? Sau este doar problema mea?

După cum vedeți, deja bat câmpii dar e voie - aici e locul în care pot face chiar orice. Am spus-o.

Deci o săptămână. Zilnic. Deschid pagina asta și pun ceva pe ea. Ca să nu mă mai acuze soțul că pierd vremea degeaba pe net.

Nu vă îngrijorați, nu am pățit nimic, atâta doar că iarăși am avut parte de o noapte foarte fragmentată, în care Pavel m-a trezit din oră-n oră. Îmi tot promit să nu mă mai laud cu el că doarme bine nopțile și că se trezește rar, că de câte ori o fac, urmează una din asta criminală :)

O amintire de-atunci

În noaptea de 22 spre 23 decembrie, mă lăfăiam într-un pat prea mare pentru mine. Ca niciodată, de două zile mama insista să dorm la ei în dormitor. Era probabil nevoia ei să mă aibă aproape în zilele acelea atât de altfel.

Eram doar noi două acasă, tata fiind încă la fabrică, unde se tot organizau tot felul ce celule de apărare. Era undeva după miezul nopții, când m-a trezit și m-a scos pe balcon. Buimacă, îmi aduc aminte că am început să cercetez cerul în căutarea unui obiect neidentificat. Nici nu am apucat să îmi manifest dezamăgirea, că mama apare cu un scaun pe care îl poziționează aproape de geamul care separa balconul nostru de cel al vecinilor de palier și mă ajută să trec dincolo. Pe moment nu am priceput chiar nimic din echilibristica în pijama de la etajul trei...Imediat în urma mea a sărit și mama, bineînțeles.

Acum încercați să vă imaginați cam ce-au gândit vecini noștri când ne-au văzut în pijama, în balconul lor. Cum spuneam, erau într-adevăr niște zile speciale, dar eu în locul lor m-aș fi speriat al naibii...
În timp ce li se dădeau explicații, am început să înțeleg și eu cum stau lucrurile. Erau teroriștii. La noi la ușă. Încercau să intre.

Primul lucru pe care l-au făcut vecinii noștri a fost să ne dea niște jersee. Apoi am ieșit cu toții pe casa scării și am mai convocat încă vreo trei familii, să stabilească un plan de bătaie.
Cumva, teama inițială a început să dispară, pe măsură ce adrenalina punea stăpânire pe toate fibrele ființei mele care avea parte de cea mai mare aventură din cei zece ani ai mei.

Până la urmă, șeful de bloc și-a adunat toate puterile și a hotărât că va merge singur să vadă.

Mi s-a părut un act suprem de curaj.

Bineînțeles că nu a găsit nici urmă de terorist. Era doar tata, venit de la fabrică și care, după ce își uitase cheile, încercând din răsputeri să nu mă trezească, a apăsat clanța și apoi a început să bată încet în ușă.

Atunci au aflat și vecinii că mama nu îndrăznise nici măcar să se uite pe vizor, de frică să nu fie împușcată în ochi...

Acum, la douăzeci de ani după, am senzația că nu doar ea a fost păcălită în zilele alea.

Nu aș vrea să transmit un mesaj greșit, știu că au murit mulți oameni nevinovați, știu totodată că era momentul să se întâmple schimbarea, să ieșim din totalitarism, dar sentimentul de farsă nu a dispărut nici acum. Sunt convinsă că vor mai trece niște ani buni până să aflăm adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în acel decembrie...

Un taxi la linia trei

Ora douăzeci şi treizeci de minute. Trenul va pleca în câteva minute. A venit cu întârziere, trebuia deja să fi plecat. Ne înghesuim copil, cărucior şi alte sarsanale în compartimentul vagonului de dormit. În sfârşit, putem şi noi să ne relaxăm puţin...

Din bezna de peste linii, se apropie un necunoscut şi ne face semne grăbite să lăsăm jos geamul.

“Dumneavoastră sunteţi cei care au venit cu taxiul din Zorilor?”
Dăm afirmativ din cap, puţin cam suspicioşi, vizibil iritaţi de intruziune...

„V-aţi uitat asta la mine în maşină” spune el şi se ridică pe vârfuri, să ne dea pe fereastră, suzeta lui Matei!

„M-am gândit că aveţi nevoie de ea, la drum de noapte".

Îi face cu mâna lui Matei şi se îndepărtează grăbit.

Cred că nu are rost să vă spun că am rămas înmărmuriţi, de parca ne călcase trenul, uitându-ne la suzeta a cărei lipsă mărturisesc că nici nu o sesizasem...e la ordinea zilei ca ele să dispară misterios. Nu s-a mai întâmplat însă să şi apară...

Am stat apoi să ne gândim. Oare cum ne-a găsit? Doar în maşină nu am pomenit nimic de destinaţia noastră. Iar trenul era taman pe linia trei, primele două fiind şi ele ocupate de-alte trenuri, care se pregăteau şi ele să plece.

Da, am plecat de la Cluj cu zâmbetul pe buze şi cu convingerea întărită că acolo e ceva magic.

Such A Busy Guy

"De ce trebuie să mă sunaţi întotdeauna când apare o problemă? Chiar nu sunteţi capabil să luaţi şi voi singuri o decizie?"


"…mi-am luat şi eu o zi liberă, special pentru tine...speram să mergem şi noi liniştiţi în Herăstău, am auzit că au adus leagăne noi...da, din alea cu chiloţel..."


"Sigur că poţi să vii cu mine-n cărucior...venim noi să te luăm...pune-ţi rochiţa roşie cu buline...am o surpriză pentru tine..."


"Să le trimit un mesaj înainte să plec, nu cumva să se atingă de rezervele mele speciale de pufuleţi..."

/>"E un exemplar superb, într-adevăr...sunt chiar lângă el...nu, nu muşcă...va fi o surpriză perfectă pentru Micuţă..."


"Cum? Nu aţi mai găsit? Au cumpărat tot stocul?... Să nu cumva să vă atingeţi de rezervele mele!"


“Cred că ar trebui să –mi mai las telefonul acasă, altfel nu reuşesc nicicum să mă distrez şi eu puţin...”

Intim

Domnul Nechita Neculai este proprietar. Pentru că nu a auzit de noţiunea de “hair stylist” îşi spune, în continuare, frizer. Şi pentru că rezistenţa la schimbare e destul de puternică la vârsta lui, locul pe care îl deţine se numeşte simplu: frizeria„Intim”.

Îmbrăcat într-un halat scurt alb, impecabil, îşi aşteaptă zi de zi, puţinii clienţi( probabil extrem de fideli), citind imperturbabil, ziarul “România Liberă”.Niciodată altceva.

Deşi conform programului, la orele 16 fix, locul se închidea, plăcuţa ce atârna pe geamul de la intrare, arăta mereu “DESCHIS”. De fiecare dată când treceam pe acolo, îmi aruncam privirea înăuntru, în dorinţa de a mai fura încă un amănunt din universul încremenit parcă în timp, “Intim”. Era ca şi cum aş fi făcut o călătorie într-un trecut puţin familiar, într-o vreme în care bărbaţii purtau ceasuri de buzunar şi jobenuri negre, din fetru. Cel puţin asta vedeam eu.

Mi-ar fi plăcut să intru, să mă prezint politicoasă, să-l rog să-mi povestească povestea vieţii lui. Dar mi-a lipsit curajul, cred.

De două săptămâni, plăcuţa ce arăta mereu “DESCHIS”, a fost întoarsă, iar domnul Nechita Neculai nu a mai apărut. De câte ori ajung la colţul străzii, grăbesc pasul şi mă uit, plină de speranţă, la plăcuţa de la intrare, în speranţa că domnul frizer-proprietar s-a întors, că şi-a luat o mică vacanţă binemeritată...

M-ar durea tare dacă l-aş pierde din universul meu, dacă frizeria “Intim” ar dispărea. Este credinţa mea, că locurile astea magice cu oamenii lor speciali, ascunse parcă pe străzi înguste, sunt cele care păstrează sufletul oraşului.

Iar eu am nevoie de ele, ca de aer.

Alunecare de seară

Pe aleile din parcul meu, miroase a tartă de migdale tocmai ieşită din cuptor.
Pe aleile din parcul meu e murmur de fete, care-abia au devenit femei.
Pe aleile din parcul meu sunt urme colorate, facute de condurii prinţeselor de vată, care nu plâng niciodată.
Sunt şi baloane imense de vise şi speranţe care au fost şi care vor veni pe-aici. Pe aleile din parcul meu e mereu lumină nevopsită, iar leul cocoţat pe-un arc nu reuşeşte nicicum să îl ajungă pe mânzul cel mai tânăr.
Aici, dacă ai suficientă răbdare, poţi chiar să vezi cum răsare un vis proaspăt micuţului, lăsat parcă la întâmplare, pe-un capăt de alee.

Iar la intrarea principală, uitată părcă intenţionat mereu deschisă, au pus o tăbliţă pe care scrie maare: "Tu, cel ce păşeşti pentru prima oară pe-aceste cărări, deschide-ţi larg ferestrele sufletului! În caz contrar, rişti să te-alegi cu o intoxicaţie cu râsete de pui de om şi şoapte de zâne."

Mă rog s-ajung să înţeleg, poveştile lui Matei cu elfi şi alte vietăţi delicate, care se-ascund de ochii mei de-adult ce-a cunoscut deja tristeţea şi a uitat că drumul e mai frumos ca punctul de sosire.

The Ultimate Trendsetter

Pentru că ieri a fost o zi cu adevărat frumoasă, chiar dacă destul de friguroasă, am decis sa devansăm puţin plimbarea. Aşa că la ora 12 punct, echipaţi totuşi conform anotimpului în care ne aflăm( blugi, bocanci, căciulă rusească, geacă grosuţă), ne-am făcut apariţia cu entuziasm şi voie bună la groapa cu nisip din parcul Grădina Icoanei.

Grăbit să facă cunoştinţă cu o preafrumoasă domnişoară, Matei a făcut un pas greşit şi a nimerit într-un kk de cuţu! Da, eram la nisipar, într-un parc unde se presupune că e interzis accesul câinilor...S-ar fi putut într-adevăr să fie opera unui câine vagabond...În fine.

Pentru că nu am fost destul de vigilentă încât să observ instantaneu prezenţa "norocului" pe pantofior, el a ajuns evident atât pe reverul pantalonaşului, cât şi pe adidasul personal...Ei şi atunci m-a lovit. Mirosul.

Şi am trecut urgent la acţiune.

Descalţă copilul. Dă-i jos pantalonii. Pune-l în cărucior, aşa, în ştrampi. Du-te la apă. (pentru cei care nu cunosc parcul, prin el trece un firav râuşor total artificial). Spală în albie papuceii lui şi adidaşii tăi.

Pasul următor ar fi fost în mod normal, să mergem acasă, doar copilul rămăsese fără pantaloni. Ei bine, nu! Era prea frumos, dacă tot bătusem drumul, am decis să mai stăm.
Aşa că l-am încălţat la loc, i-am îndesat în cap căciula rusească, şi am rămas să ne plimbăm/jucăm în continuare.

Oare ce-or fi gândit celelalte mămici prezente când l-au văzut pe Matei în strampii lui portocalii cu roboţei, ghetuţe şi căciulă rusească?

Era o apariţie inedită, o pată de culoare pe alei.

Şi totuşi, mă întreb, de ce sunt atâţia oamenii cu câini în parc, atâta timp cât la marginea lui chiar EXISTĂ un loc special amenajat pentru ei?

Frustrări rutiere

Mica noastră familie este una neposesoare a unui animal cu patru roţi. Adică a unui autovehicul. În posesia noastră se găsesc în schimb două obiecte înzestrate cu roţi: bicicleta cicloteque pe care o încalecă în fiecare dimineaţă tati şi căruciorul cu trei roţi purtător de băiat-gogoaşă-Matei-cel-mic. Ei bine, despre dorinţa mea de împingătoare de cărucior de a include în familia sporturilor extreme, alături de paraşutism sau kyte-boarding vreau să vorbesc aici. Ştiu că nu este posibil să se facă piste speciale pentru cărucioare. Nici măcar în preajma marilor parcuri. Nu le-a prea ieşit nici treaba cu pistele de biciclete. Dar nu mi se pare normal să fiu nevoită să ocolesc aproape 100 de metri o amărâtă de trecere de pietori, din cauză că locul e blindat cu maşini parcate atât de aproape încât nici cu copilul în braţe nu aş fi reuşit să mă strecor printre ele. Ca să nu mai spun de grămada de străduţe atât de încărcate încât singura modalitate de parcurgere sa lor, chiar şi pentru amărâţii de pietoni, e pe carosabil, în pas alergător, ca nu cumva să se dea drumul la maşinile care aşteaptă cu motoarele turate la semafor, în capul străzii. Nu vreau să-i menţionez aici nici pe şoferii grăbiţi care se fac că nu mă observă pe trecerile de pietoni şi trec vâjâind prin faţa căruciorului. Culmea culmilor a fost şoferul care tocmai venea la frumosul lui Audi A6(sau ce o fi fost, că nu mă pricep)parcat 85% pe trotuar şi care m-a surprins în flagrant, încercând să mă strecor prin faţa lui, cu caruciorul ridicat pe roata din faţă, printr-o manevră de care sunt chiar mândră. S-a postat în faţa mea şi ridicând o spânceană, mi-a sugerat că data viitoare ar fi mai indicat să încerc ocolirea prin exterior, adică prin mijlocul străzii.
Mă simt astfel întru totul îndreptăţită să cer autorităţilor un spor de pericol la alocaţia de preşcolar, măcar până când se face dovada mersului pe două picioruţe a tinerilor participanţi la trafic. Şi ca să vadă că ne pregătim pentru acel memorabil moment, prezint aici prima pereche de pantofiori din piele, lucraţi manual, intraţi în posesia lui Matei.

când numărătoarea inversă a luat sfârşit!

Ţinând cont de faptul că acest blog se învârte în jurul lui Matei, m-am gîndit să spun şi eu câte ceva despre Naştere; care s-a petrecut în cazul nostru la Giuleşti, sub îndrumarea dr Dragoş Dobriţoiu, despre care, numai de bine.

Trebuia să fie Celus Tarpan, el fiind medicul meu, dar Matei a decis să îşi facă apariţia exact în săptămâna în care Celus a fost plecat din ţară. El era pregătit să vină să ne cunoaştem de vreo două săptămâni, dar eu am refuzat o naştere provocată. L-am lăsat să hotărască el momentul întâlnirii. A fost primul lui act de voinţă.
Am născut normal, fără epidurală, un băiat de nota zece, ce cântărea 3 kile 900 şi avea 56 de cm lungime.

Poate pentru că erau aşa de intense primele senzaţii de mămică, dar chiar nu mi s-a părut aşa rău în maternitate.

În urma articolelor de pe net, mă aşteptam la ceva îngrozitor, după principiul că nimeni nu se uită la tine dacă nu dai bani. Ei bine, trebuie să mărturisesc că nu ştiu să dau şpagă şi îmi e mai degrabă ruşine de ruşinea celui care pretinde bani pentru a se purta omeneşte cu tine. Aşa că nu am dat şi nu am avut de suferit din cauza asta.

Am plecat din maternitate după două zile, cu amintiri plăcute. Am cunoscut oameni interesanţi acolo, fiecare cu povestea lui, mai veselă sau mai tristă.
Am cunoscut o femeie extraordinară atunci, cu care m-am şi împrietenit, mai luminoasă decât majoritatea fetelor pe care le ştiu, deşi cu un destin mai greu. Monica e paralizată de la brâu în jos şi aştepta răbdătoare externarea după cea de-a treia cezariană, în urma căreia a nascut-o pe Ilinca, o fetiţă frumuşică, cât un ghemotoc.

Am uitat să spun că am fost cazată într-un salon de 10 lăuze (asta e termenul pentru proaspetele mămici).


Nu vreau să spun că a fost uşor, travaliul meu a durat şapte ore, cu contracţii din minut în minut în ultimele două. doar că avea dreptate mama când îmi spunea că acele dureri se uită foarte repede şi parcă dispar ca prin minune când auzi primul lui ţipăt.


Nu ştiu dacă a fost mai simplu decât la altele, nu vreau să mă compar cu nimeni, sunt convinsă ca fiecare naştere e unică, fiecare dintre noi o trăim altfel.

Îmi amintesc de ea ca de ceva magic şi nu aş ezita nici o clipă să mai trec o dată prin această experienţă capitală de viaţă.

poveste cu pisici şi alte jivine mici

relatia mea cu felinele a inceput practic acum vreo 5 ani, cand untr-o zi friguroasa am gasit in mijlocul drumului un ghemotoc de pisica ce urla cat o tineau plamanii. bineinteles ca am cules-o, spre disperarea ulterioara a lui tata (singurul cititor al acestui blog hihi).era o disperare nejustificata, tinand cont de faptul ca nu coabitam la vremea respectiva. acea prima pisica (in prezent bunica castrata f desteapta si cumpatata)ma insotit un diverse locatii de pe traseul vietii mele tumultoase la vremea respectiva. adica a stat in cluj, in chirie, apoi a fost carata la sibiu, ca in final sa revenim la cluj, dedata asta in casa parinteasca. traseul meu a continuat la bucuresti, al ei s-a oprit. a devenit iubita lui tata, spre incantarea mea si exasperarea lui mama. in urma singurei ei ocazii de a procrea, au rezultat trei pui. pe unul cam uratel(tot fetita)nu a dorit-o nimeni asa ca a ramas si ea in familie. deci ai mei au acum 2 pisici, una castrata si fiica ei foarte prolifica si iubitoare de vagabondaje si socializari cu motani necunoscuti. deja a produs doua transe de pui, cate 6 de fiecare data. ei si-au gasit stapani prin intermediul presei locale si a internetului. va urma...