De la început vă atenționez că mai jos nu e vorba de sexul copilului.
Partea frumoasă: Marți am fost la control și l-am văzut pe bebe pentru prima dată. Cu mâini și piciorușe, cu șira spinării. Data trecută era doar o pată întunecată deci nu se pune.
M-a impresionat atât de mult, mi s-a părut ceva incredibil, de parcă nu aș fi trecut prin asta încă o dată. Dar am trăit momentul ca și cum ar fi fost prima dată, poate și mai intens. Oricum, nu mă gândeam că a doua oară va fi doar o reluare, presimțeam că o voi trăi de la început, nu ca pe-o completare.
Și-acum partea mai puțin roz a postării, pe care nu sunt sigură că ar trebui să o scriu: Am uneori momente când mă simt toantă. Când simt că nimic din ce aș putea spune aici nu ar valora mare lucru. Așa că tac și citesc pe la alții. Și nu odată dau peste texte care tratează mai mult sau mai puțin subiectele despre care aș fi vrut să scriu eu, dar nu am făcut-o. Așa că tac și citesc. Și mă ascund de oricine ar putea să mă judece, pentru că simt că acum nu pot sa fac față.
De asemenea, am clipe(dese în ultimul timp) când nu îmi simt vârsta. La prima vedere ar părea un lucru bun, mă simt copil. Problema e că odată cu asta crește senzația de neajutorare și nevoia de sprijin, senzația nasoală că singură nu mă descurc. Mi se pare al naibii de ciudat că am deja un copil care va merge la grădi și un altul pe drum.
Se spune prin cărți că semestrul doi e unul al stărilor de fericire... atunci de ce?
Din fericire, toate apăsările astea le am în timpul meu liber, când Matei doarme iar eu sunt implicată probabil în vreo activitate care presupune rutină și care îmi lasă mintea să zburde liberă.
Mda, sper să îmi revin odată, nimănui nu-i plac oamenii posaci și nici să citească prea multe nemulțumiri.
...
Și am impresia că totul e legat de ce se-ntâmplă în țara asta, care simt că nu mă mai vrea aici... E prima dată când am vorbit cu Ștefan despre plecare, la modul cel mai serios, chiar dacă acum nu e deloc momentul.
Am recitit și declar sincer că e cel mai dezlânat text pe care l-am scris aici, bat câmpii cu nerușinare. Oare pot spune că hormonii sunt de vină?
7 comentarii:
si noi am vazut manutele si piciorusele si suntem inca euforici de numa! cat despre momentele de care, eu trec printr-o perioada f rea de amnezie grava, eu care nu uitam nimic! io zic sa o punem pe seama hormonilor si sa inaintam in sarcina frumos si fara stresuri! iar nu ne-am vazut:)))
Stii, Raluca, eu am plecat din tara pe jumatate de acum mai bine de zece ani, si de-a binelea acum patru. E ok, fac meseria pe care mi-am dorit sa o fac si care acasa era dificil de imaginat in conditii civilizate (cercetare). Radu face acelasi lucru. Si traim intr-un oras minunat, unde in general te bucuri cand ajungi sa-l vizitezi si de unde pleci cu poze minunate si impresii de tinut minte toata viata. Dar mi-e un dor nebun de prieteni, de parinti, de cafenele si gradini unde te intalnesti - uneori din intamplare - cu persoane de care ti-e drag. Noua ni se intampla doar in vacante lucrurile banale despre care scrieti voi si alti prieteni ai vostri pe care ii citesc cu senzatia ca respir o gura de aer proaspat. In viata de aici au disparut - si n-am stiut inca sa ii inlocuim - cei carora le-as putea spune "haideti pe la noi acum" sau "trec pe la tine azi sa iti povestesc ce ma bucura sau ce ma doare". Gradina bunicilor, mesele cu toti ai casei in jur, fuga pe munte sau la mare la sfarsit de saptamana sunt mereu departe si greu de atins. Anul trecut in octombrie simteam ca ma topesc daca nu vad funigeii si frunzele ingalbenind pe Ciucas si daca nu miros fumul ala de toamna tarzie, amestecat cu miros de magiun de prune si de coaja de nuca strivita sub pasi. Sa va ganditi si la asta, da? Va tin pumnii stransi si-s convinsa ca orice decizie veti lua o sa fie cea buna pentru voi toti.
@delia - da, deja e mai bine si au trecut mai putin de 24 de ore. cred ca intr-adevar hormonii mei isi fac de cap rau de tot, altfel nu pricep de ce sunt atat de instabila emotional...astept un semn de la tine sa ne vedem!
@ Ioana - multumesc de comentariu, aveam nevoie sa aud si partea asta pe care am atins-o si noi in discutia noastra.
Ma bucur atat de mult pentru voi !Pentru bebe si pentru tot ceea ce faci . Ma crezi ca eu abia astept sa citesc ceea ce scrii tu ?
Anonim era Roxana , mama Silviei :) din greseala am dat Anonim
Roxi draga, ma bucur ca ne citesti si te bucuri:)
Nu stiu despre tine...dar mie imi place ce-ai scris :D
Trimiteți un comentariu