De final

Mi-au plăcut mereu sfârșiturile de an, deși noaptea de revelion a fost mai-mereu sub așteptări. De fapt greșesc - așteptări nu mai am demult în privința ei.
Mi-au plăcut sfârșiturile de an tocmai pentru că ele sunt momentul ăla magic când șarpele își înghite coada. Când schimbăm trenul, când lăsăm bagajele și o luăm din loc mai ușori. Sau așa ar trebui să fie. Nu? Dacă mă gândesc, treaba asta se întâmplă, la dimensiuni minuscule, odată cu fiecare răsărit. Mi-ar plăcea mult să îmi amintesc mereu lucrul ăsta. Să mi-l amintesc seară de seară, când mă duc la culcare.

Că 2012 a fost un an greu de tot pentru mine, asta știți deja. Un an cu o mare pierdere. Un an care m-a apăsat, m-a lovit, a dat cu mine de pereți. Lunile astea din urmă au săpat destul de adânc în mine niște răni adânci. De când a murit tata încerc să mă adun, câte puțin în fiecare zi. Dar serile mă rup, vă spun. Serile, când mă întind să îl adorm pe Pavel, mai devreme decât vreau eu să adorm. Și stau cu ochii deschiși în beznă, așteptând să aud respirația regulata, prevestitoare de somn. Ei bine, atunci mă atacă. Atunci se îngrpmădesc toate gândurile pe care nu vreau să le gândesc. Se îngrămădesc toate, pentru că sunt sătule să stea închise în cufărul-cu-amintiri-dureroase, acolo unde le țin eu peste zi. Of. Și ies multe-multe, că mi-e și frică acum să le privesc, așa la lumina zilei.

Când îl culc pe Matei însă, mă vâr cu el sub plapumă și spunem rugăciunea. O rugăciune inventată de mine, cu care îl rugăm pe Doamne-Doamne să fie cu noi în fiecare clipă, să ne păzească de cel rău și să ne ajute să ne fie bine unul cu altul. Și apoi încă ceva: ceva ce începe cu "Doamne Doamne te rog mult să ai grijă de: ..." și continuă cu toți cei pe care îi purtăm în gând și suflet. E partea preferată a lui Matei, îi place să adauge oameni noi, prieteni mari și mici.

Mi-a plăcut atât de mult faptul că, chiar dacă a murit, Matei nu l-a scos pe bunicul de la Cluj din listă, ci doar a schimbat formularea "Ai grijă Doamne și de bunicul de la Cluj care a murit" Da, e un copil de cinci ani, dar știe instinctiv că moartea nu e un final, că bunicul mai are nevoie de ajutor și acum. Mie îmi dau lacrimile de fiecare dacă când îl aud.

Bun, acu gata cu tristețurile. Să zic și ce îmi doresc de la 2013, pe lângă sănătate la toți ai mei. Îmi doresc să fac pace cu mine, să mai omor din balauri, să mă înțeleg și să mă accept așa cum sunt. Și să mi se concretizeze acele planuri care îmi sunt cu adevărat de folos:)

Un an bun vă doresc.

Punct și de la capăt

Mi-am dat seama că îmi lipsește mult scrisul aici, așa că repornesc motorul. Nu știu dacă la fel, nu știu exact ritmul, dar voi scrie.
S-au întâmplat lucruri, unele triste, altele frumoase. Cu speranță și lacrimi, viața merge înainte.

Deci dau drumul la amintiri. Simt că, încet încet, pot face asta.

Și încep cu o poezie. Una scrisă de mine, acu muuultă vreme. În '97. Am găsit-o într-un caiețel, într-o cutie plină ochi cu amintiri de care uitasem. Complet. Să nu fiți prea aspri, eram doar o adolescentă.

Lecție de cromatică

Albastrul este ,desigur, o biată culoare.
Îți spune asta oricine
Nu vrea să priceapă că roșul
Întotdeauna capătă spini
Când se rupe din colosul spectru de lumină.
Încearcă tu însă,
Când ți-ai pierdut curajul,
Să muști cu dinții o bucată de albastru.
Vei vedea cum ți se va prelinge printre intestine
Și deodată, vei avea printre vertebre
Ramuri de nu-mă-uita.
Vei simți atunci, așa cum simt florile,
Momentul când roua acoperă strălucirea lor cu lumina ei.
Și vei renaște atunci când ea, roua
Se va preface,
Înainte de a se topi definitiv în Soare.
Da, ea se va transpune-n spectru
Pentru ca tu,
Cel care vezi din nou în lacrimi
Speranța unui spin,
Să-ți risipești, inoportun,
Veninul.

We Did It Too

Am făcut curățenie, la fel ca mulți alții(se spune că 80 de mii, dar probabil că nu au fost chiar atâția), sub umbrela Let's Do It Romania. Ne-am adunat vreo 15 - echipajul de MaiMultVerde, ne-am luat în primire zona unde mai erau și alții(Moara Vlăsiei) dar gunoaie erau pentru toți și am strâns vreo 250 de saci. Fără exagerare.Fără grabă.

Așa cum spun cei de la "Think Outside The Box", România e prea curată pentru noi..." Da, am fost niste fraieri care s-au dus sa culeaga gunoaiele de pe marginea drumului. Ar trebui sa stim ca totul se depune la loc. De ce am curata dupa altii? Orice am face, nu are nici un efect. Asa ca am pierdut o zi intreaga facand nimic, cand puteam la fel de bine sa stam acasa, sa comentam si sa nu facem nimic. Nu ar fi fost mai bine?

Am fost niste idioti pentru ca nu vrem sa intelegem ca educatia si cultura sunt cheia succesului. Tot ce trebuie sa facem e sa identificam copacul pe care creste cultura, daca n-a fost inca taiat, sau sa asteptam sa apara de undeva educatia, sa ne invete cum sa ne purtam. Dar in loc sa cautam cultura sau sa asteptam interventia educativa divina, noi ne-am gandit sa facem ceva, stiind ca asta nu e Solutia. "... Da suntem niște fraieri idealiști, care cred că se mai poate schimba ceva chiar și aici, pe aceste frumoase plaiuri mioritice.










Mai multe imagini aici.

Tot săptămâna asta, am mai participat la o acțiune pentru idealiști. Pentru că a fost Ziua mondială fără mașini, am fost la "Marșul mobilității" și am fost pomeniți la gazetă:

Mai mult și mai puțin roz

De la început vă atenționez că mai jos nu e vorba de sexul copilului.

Partea frumoasă: Marți am fost la control și l-am văzut pe bebe pentru prima dată. Cu mâini și piciorușe, cu șira spinării. Data trecută era doar o pată întunecată deci nu se pune.
M-a impresionat atât de mult, mi s-a părut ceva incredibil, de parcă nu aș fi trecut prin asta încă o dată. Dar am trăit momentul ca și cum ar fi fost prima dată, poate și mai intens. Oricum, nu mă gândeam că a doua oară va fi doar o reluare, presimțeam că o voi trăi de la început, nu ca pe-o completare.

Și-acum partea mai puțin roz a postării, pe care nu sunt sigură că ar trebui să o scriu: Am uneori momente când mă simt toantă. Când simt că nimic din ce aș putea spune aici nu ar valora mare lucru. Așa că tac și citesc pe la alții. Și nu odată dau peste texte care tratează mai mult sau mai puțin subiectele despre care aș fi vrut să scriu eu, dar nu am făcut-o. Așa că tac și citesc. Și mă ascund de oricine ar putea să mă judece, pentru că simt că acum nu pot sa fac față.

De asemenea, am clipe(dese în ultimul timp) când nu îmi simt vârsta. La prima vedere ar părea un lucru bun, mă simt copil. Problema e că odată cu asta crește senzația de neajutorare și nevoia de sprijin, senzația nasoală că singură nu mă descurc. Mi se pare al naibii de ciudat că am deja un copil care va merge la grădi și un altul pe drum.

Se spune prin cărți că semestrul doi e unul al stărilor de fericire... atunci de ce?

Din fericire, toate apăsările astea le am în timpul meu liber, când Matei doarme iar eu sunt implicată probabil în vreo activitate care presupune rutină și care îmi lasă mintea să zburde liberă.

Mda, sper să îmi revin odată, nimănui nu-i plac oamenii posaci și nici să citească prea multe nemulțumiri.

...

Și am impresia că totul e legat de ce se-ntâmplă în țara asta, care simt că nu mă mai vrea aici... E prima dată când am vorbit cu Ștefan despre plecare, la modul cel mai serios, chiar dacă acum nu e deloc momentul.

Am recitit și declar sincer că e cel mai dezlânat text pe care l-am scris aici, bat câmpii cu nerușinare. Oare pot spune că hormonii sunt de vină?

Înapoi la rădăcini

Da, ne-am întors în parcurile noastre de suflet - Icoanei și Ioanid și am probat noul obiectiv mult-visat.

După postarea precedentă pe care îmi vine non-stop să o șterg, am simțit nevoia să aduc un aer proaspăt, de primăvară și pe blogul ăsta.

Cu pantofiorii în mână

După cum când se lasă liniştea în casă nu e un semn deloc bun, la fel şi cu blogul ăsta. Când e linişte, e cam de rău...de ieri de pe la prânz, Matei a oscilat între următoarele cifre: 38 cu 2 şi 39 cu 6, cu noi recorduri personale, în toiul nopţii: 40 cu 6. În rest, nimic: nici tuse, nici muci, nici roşu-n gât, doar moleşeală în momentele peste 39.

Mister total...eu bănuiesc din nou vreo măseluţă, deşi ar cam exagera.

Am început şi eu să fâlfâi acum puţin, pentru că l-am culcat fără febră.

Nu am apucat să vă povestesc încă despre ticul lui. Când e obosit, când se plictiseşte sau e concentrat, Matei îşi răsuceşte părul. Îmi aduce aminte de un coleg de liceu, care avea exact acelaşi tic...sunt curioasă dacă şi-l va păstra atât de mult şi el.

În seara asta, Matei nu a vrut să îşi lase tenişii din mănuţe. A adormit cu ei în braţe, fără să îşi mai răsucească părul. Înseamnă că avea un motiv foarte important pentru gestul lui. Oare a fost felul lui de a-i spune febrei să-şi ia tălpăşiţa?

Vă rog să ne ţineţi pumnii, să trecem cu bine noaptea asta!

Un taxi la linia trei

Ora douăzeci şi treizeci de minute. Trenul va pleca în câteva minute. A venit cu întârziere, trebuia deja să fi plecat. Ne înghesuim copil, cărucior şi alte sarsanale în compartimentul vagonului de dormit. În sfârşit, putem şi noi să ne relaxăm puţin...

Din bezna de peste linii, se apropie un necunoscut şi ne face semne grăbite să lăsăm jos geamul.

“Dumneavoastră sunteţi cei care au venit cu taxiul din Zorilor?”
Dăm afirmativ din cap, puţin cam suspicioşi, vizibil iritaţi de intruziune...

„V-aţi uitat asta la mine în maşină” spune el şi se ridică pe vârfuri, să ne dea pe fereastră, suzeta lui Matei!

„M-am gândit că aveţi nevoie de ea, la drum de noapte".

Îi face cu mâna lui Matei şi se îndepărtează grăbit.

Cred că nu are rost să vă spun că am rămas înmărmuriţi, de parca ne călcase trenul, uitându-ne la suzeta a cărei lipsă mărturisesc că nici nu o sesizasem...e la ordinea zilei ca ele să dispară misterios. Nu s-a mai întâmplat însă să şi apară...

Am stat apoi să ne gândim. Oare cum ne-a găsit? Doar în maşină nu am pomenit nimic de destinaţia noastră. Iar trenul era taman pe linia trei, primele două fiind şi ele ocupate de-alte trenuri, care se pregăteau şi ele să plece.

Da, am plecat de la Cluj cu zâmbetul pe buze şi cu convingerea întărită că acolo e ceva magic.

Cântecul gazelei şchioape

Adică al meu. Îl cânt aproape în fiecare noapte. Uneori pe unu şi un sfert, alte ori pe la trei juma, nu sunt reguli.

De fapt, staţi!

Să o luăm de la-nceput.

Matei, de felul lui băiat finuţ, rezonabil pe alocuri, încă se mai trezeşte noaptea. Uneori motivat,(ies dinţii, vin gaze) alteori nemotivat-dacă mă întrebaţi pe mine.

Îşi primeşte butelcuţa cu lapte şi adoarme urgent, la mine-n braţe.

Încetişor, îl repoziţionez în propriul pătuţ, cel cu o latură deschisă acum. Succes total, am scăpat de ţepii din aşternut. Nici nu clinteşte.

Şi atunci se deschide în faţa mea, prăpastia. De la pătuţ până la uşă. Sunt un coşmar, vă jur.

Nu mi s-a părut aşa acum doi ani, când am văzut pentru întâia oară, apartamentul. Credeam atunci că parchetul acela vechi, şi-ar pierde total farmecul dacă nu ar şi scârţiâi la fiecare pas.

Oh, cât de tare am greşit...

Fac primul pas, un scârţâit moderat. Copilul se foieşte puţin.

Fac încă unul, încetişor. Un scârţâit puternic. Copilul răcneşte.

Iau totul de la început. Îl iau în braţe. Adoarme.Îl pun în pat. Prăpastia. Încerc să o acopăr din trei paşi săltaţi. Primii doi îmi ies, coplul doarme, însă al treilea, e eşec total. Şi de la început...

Dacă sunt norocoasă, din trei sau patru încercări, am reuşit, dar dacă nu...ajung la cântecul gazelei şchioape...pe la cinci dimineaţa...

Nu pot să nu mă întreb:”Oare până când voi continua cu sporturile astea de noapte?” « Există alte metode, înafară de înlocuitul parchetului, ca să scap de scârţâit? »

Eliberaţi condiţionat

Deşi în ultimele zile am fost arestaţi la domiciliu(eu şi progenitura) împreună cu siropul de tuse şi batistele de hârtie, ne-am bucurat de un tonus excelent.

Bineînţeles, arestul ăsta presupune întotdeauna o dezordine de zile mari, în care nu îţi mai găseşti nici măcar uşa de la cameră, ce să mai vorbim de periuţă de dinţi sau încarcătorul de la telefon...

Dar, pentru că tocmai am pus mâna pe o carte mişto, am decis că e momentul să fac ceva. Doar pentru mine. Aşa că mi-am croit o potecă îngustă printre jucăriile împăştiate peste tot şi mi-am făcut un colţ special, numai bun de citit:

Să nu vă faceţi iluzii. Colţul meu este ÎN camera lui Matei, asediat de jucării, dar nu contează. Sunt mulţumită. Iar pentru că am devorat cartea în două zile, cu o rapacitate care m-a uimit, vă rog frumos să-mi daţi alte motive literare să stau acolo...A! Cartea se numea "Umbra vântului"- Carlos Ruiz Zafon. Mi-a plăcut mult. Mai vreau.

ps. Răceala ne-a trecut cu totul.

Modestia s-a născut la volan

Cănd am văzut că e tânăr şi că maşina lui miroase a levănţică, m-am gândit că poate totuşi, ziua de azi mai are o şansă. Chiar dacă eu o condamnasem încă de cu seară... Cine se aştepta ca o extracţie dentară nasoală, la ora nouă dimineaţa, poate aduce şi ceva bun?

M-am înfundat încrezătoare în scaunul din dreapta, cu căştile de la I-pod bine înfipte în urechi, convinsă că nu voi avea parte de o conversaţie anostă, total nedorită.

Prima jumătate a drumului ne-am petrecut-o conform planului, fiecare în lumea lui. Linişte în maşină, zgomot în căşti. La un moment dat îi simt privirea aruncată rapid înspre vârful pantofului meu, care se agita discret, pe ritmul muzicii.
După un moment de deliberare, îl văd că porneşte şi el radioul. Ţinând cont de ora fragedă (pentru mine), chiar mă miram că nu ascultă vreun matinal cu glume nesărate şi concursuri tembele.

Ei bine, recunosc că m-a surprins! Din spatele coloanei sonore personale, a răzbătut deodată o conversaţie, purtată pe un ton grav, care s-a încheiat cu un neaşteptat ”Hristos a Înviat!”

Hopa! Taximetristul meu, cam la douăzeci de ani, ochelari, pantaloni trei-sferturi şi sandale, asculta radio Trinitas. Roasă de curiozitate, îmi scot subtil căştile şi încep EU o conversaţie.

Da, este student la teologie. La pastorală. A răsuflat uşurat când i-am spus că nu mă deranjează postul său. Mi-a mărturisit că face facultatea din plăcere iar taximetria din nevoie. Nu, nu vrea să se facă preot.

Când l-am întrebat de ce, că doar nu vrea să facă carieră din taximetrie, mi-a răspuns, cu modestie: „Păi sunt alţii, mai vrednici decât mine...”

Aş fi vrut să aflu mai multe despre nevoie şi plăcere, despre modestie şi alegeri, dar cursa mea a ajuns la final.

Mai rar dai peste taximetrişti care să-şi ştie atât de bine drumul!

Back In Business

S-au dus toate: şi febra, şi diareea şi toate celelalte... a rămas regimul (oof!) şi încă două zile de antibiotic.

Nu aş putea spune că nu are poftă de mâncare, pentru că nu prea îi fac cu ochiul mâncărurile astea de regim... orezul - să nu îl vadă, morcovii nici atât. E o mare provocare să inventez mâncăruri BUNE, zilele astea...

Îmi place de el, a luptat cu boala ca un leu: cu ochiul liber nu pare că a slăbit, nu şi-a pierdut pofta de joacă şi energia, aproape deloc. Doar febra peste 38 juma' îl blegea. Însă de îndată ce scădea, ţup din pat, fuga după camion!

Cel mai înduioşător moment al acestor zile libere (la unii) a fost când, după un episod de febră-indigestie-alea alea, s-a simţit mai bine. Şi ştiţi ce a făcut? A scormonit printre jucării şi mi-a adus, triumfător, papuceii lui şi găleţica pentru nisip. Voia la joacă în parc!

Aşa că de luni, suntem la datorie, în Ioanid. Să sperăm că nu va ploua!

Mulţumim pentru gândurile voastre bune, de-a lungul acestor zile dificile.

Un Stradivarius la metrou

Mă deranjează mitocănia de care mă izbesc peste tot. Mă incomodează praful. Mă agresează maşinile parcate pe trotuar. Am o grămadă de lucruri să le reproşez concitadinilor mei.

Dar astăzi i-am iertat. Pentru asta.

Coloana sonoră pentru lecturare: