Povestea nașterii lui Pavel așteaptă să fie scrisă/spusă demult. Nu aș spune că a stat cuminte pentru că mă tot bâzâie de ceva vreme să o pun de hârtie.
Am tot amânat din motive evidente: nu pot sta liniștită la calculator mai mult de câteva minute. Însă m-am hotărât: pornesc acum și voi scrie încet, câte puțin, până va fi gata.
Începutul îl știți deja. A fost o zi cu multe emoții, mai multe decât m-aș fi gândit...doar știam ce mă așteaptă, nu? De când m-am întors de la spital după ce tocmai îl refuzasem politicos pe Dragoș (doctorul) pe motiv că îmi las copilul să aleagă el momentul să ne vedem, au început contracțiile: destul de neregulate, apoi regulate, nedureroase și dureroase, apoi din nou neregulate, chiar absente.
Nu mai înțelegeam nimic. mi-am petrecut întreaga zi cu ceasul în mână, fără să mă hotărăsc dacă voi naște sau nu în ziua aceea. Pe la zece seara, am sunat totuși la spital să întreb dacă nu ar fi o idee bună să merg până acolo să vedem care e situația. Eram derutată pentru că auzisem/citisem că a doua oară totul e mai clar, odată pornite contracțiile trebuie fugit la spital, ca dilatația merge mult mai repede. Sfatul a fost să iau un No-Spa și să văd ce se întâmplă: se opresc complet sau devin regulate-dureroase?
Ei bine, au devenit parțial regulate la zece minute și destul de dureroase. Dar eu tot nu mă înduram să merg la spital. Am hotărât că aștept filalul emisiunii (erau preselecțiile la Românii au talent) și plecăm apoi.
Pe Matei îl lăsasem în grija bunicii încă de la prânz pentru orice eventualitate, așa că eram liniștiți acolo.
Am ajuns la spital (Cantacuzino) la 11.30 pm cu dilatație 5, contracții regulate, moralul excelent și emoții ca prima oară. Emoții nu atât vis-a-vis de nașterea în sine, ci vis-a-vis de întâlnirea cu Pavel.
Așa. Voi divaga puțin acum.
Am auzit și aud mereu discuții legate de maternitățile din București, mai ales cele de stat, cât de oribile sunt și ce servicii de cacao oferă ele. Deja când auzea lumea că voi naște la Cantacuzino, mă privea cu milă și cu ușor regret. Nașterea mea era parcă predestinată să fie o experiență negativă, în niște condiții deplorabile, cu oameni( a se citi asistente) răuvoitori.
Sunt sigură că așa și este în majoritatea cazurilor, mai ales dacă pornești de la așa niște premise sumbre. Condițiile însă mi s-au părut a fi bune, spitalul curat, iar tot ce mă interesa era să am copilul cu mine în salon. nu îmi păsa deloc cum sunt asistentele, nici în timpul nașterii și nici după. Aveam încredere totală în doctor și asta conta.
Chiar nu am fost dispusă să investesc 2000 de euro cât costă la privat pentru a avea niște condiții mai grozave care mi-ar fi garantat apoi o experiență fericită. Adică ce aș fi primit în plus? : un personal amabil care mi-ar fi spus vorbe dulci și mi-ar fi schimbat așternutul de trei ori pe zi? Cam scump...mai ales atunci când știi că de fapt de tine depinde cum va fi această zi pentru tine. Cum spuneam: aveam încredere totală în Dragoș, iar rolul lui în povestea nașterii era capital.
Revin la poveste. Am urcat în sala de nașteri și mi-am continuat liniștită contracțiile într-un pat lângă alte două femei. Totul mergea bine, eu așteptam să devină foarte dureroase, așa cum știam din prima. Începeam să-mi fac chiar speranțe că de data asta va fi mai puțin dureros, doar eram la a doua naștere, nu?
Ei bine... total greșit! Când la dilatație 7 doctorul mi-a rupt apa, ele au devenit așa cum îmi aminteam! Al naibii de dureroase. Și când spun asta, vorbesc foaarte serios.
Și la fel ca prima oară, mărturisesc public că am țipat la fiecare contracție în ultimele 40 de min. Am făcut-o pentru că nu puteam altfel. Asistenta șefă de la naștere încerca să mă convingă că e rușine să țipi, că le deranjez pe celelalte. I-am spus pe șleau că selfăstim-ul meu e zero în momentele alea și că îmi pare rău dacă deranjez, dar nici măcar nu am de gând să mă abțin, țipatul mă ajută mult.
A văzut că nu are cu cine vorbi și m-a lăsat în pace. Mi s-a părut chiar că era ușor amuzată, nu cred că mai primise astfel de replici prea des. Am mai auzit-o apoi să se plângea unei alte asistente cât de nasoală e noaptea respectivă, că așa tărăboi demult nu a mai avut. Ei bine, pe mine nu mă interesa: era momentul meu să nasc iar eu consider că orice femeie e îndreptățită să fie cât se poate de egoistă în clipele alea.
Și credeți-mă pe cuvânt, nu de răutate era vorba, ci de un ditamai copilul de 4 kile ce dorea să se nască:)
Ei bine, în continuare lucrurile sunt puțin blurate, știu doar că am simțit că dacă nu merg pe masa de naștere o voi face acolo în pat. Am născut din două contracții, la fel ca prima dată. Și l-am văzut. Mi s-a părut atunci că seamănă perfect cu Matei. Acum mă gândesc că toți sunt la fel în primele clipe, proaspăt născuți, nespălați încă și cu semnele efortului pe care l-au depus să vină pe lume. Da, știu că nu e așa, dar altfel nu îmi explic de ce mi s-a părut că seamănă cu fratele lui.
Au fost fix aceleași emoții, aceleași lacrimi în colțul ochilor, aceeași senzație că s-a petrecut un miracol, că EU sunt autoarea lui. De departe cel mai fantastic sentiment din lume. Vă spun sincer că îi compătimesc pe bărbați că nu au parte de el...
Toată durerea, tot zgomotul s-a stins ca prin magie, iar eu am redevenit o ființă rațională, responsabilă și politicoasă. În timp ce Dragoș îmi făcea epiziotomia am avut chiar o conversație extrem de plăcută. Am vorbit despre copii, despre mica mea afacere, am râs chiar de personalul de acolo (rămăsesem doar noi doi în sală), puțin sărit, care consideră că nici un copilaș nu poate lua scor apgar 10, asta e nota pentru profesori.
Despre șederea mea în maternitate vă spun doar câteva lucruri. Vă spun că l-am avut cu mine în salon și că l-am alăptat exclusiv. Vă spun că am reușit chiar să le conving și pe celelalte două fete din salon că o pot face și că pot să renunțe și ele la completările pe care le aduceau binevoitoarele asistente.
Și vă mai spun ceva: nu am dat nicio șpagă pe acolo, nu pentru că nu aș fi avut pregătiți bani, ci pentru că nu știu și urăsc să fac asta. Am văzut însă cum una din fetele din salon își lua bani cu ea și dacă mergea până la baie. Eu le mulțumeam frumos ori de câte ori mă ajuta careva și le ofeream chiar o îmbrățișare caldă. Nu știu dacă credeau că sunt nebună, dar chiar nu mă interesa, mă gândesc chiar că le cădea bine și o asemenea recunoștință. Am vrut să îi dau 50 de lei doctoriței de la neo-nato înainte să plec, dar de data asta ea a fost cea care m-a refuzat.
Și niște prețioase concluzii personale: e la fel de dureros și a doua oară, diferența e într-adevăr că durează mai puțin, dar e poate mai intens. Până la urmă, ca și orice altă experiență de viață, felul în care va fi nașterea depinde în cea mai mare parte de tine. Indiferent câți bani dai, poți trăi ceva frumos sau ceva nasol.
Eu nu am așteptat de la ceilalți să mă facă să mă simt bine, iar dacă s-au purtat urât le-am ignorat pur și simplu.
O spun încă o dată: atitudinea contează. Și așteptările pe care le ai. Iar dacă ai așteptări mari de la ceilalți, vei putea fi ușor dezamăgit.
Da, am văzut asistente cu privire răutăcioasă, am văzut asistente dornice de șpagă, dar le-am ignorat și le-am oferit ceva ce se așteptau mai puțin: un zâmbet și o îmbrățișare, că doar asta aveam din belșug. Noul copil îmi umpluse stocurile până la refuz.
Se poate naște și la stat și să fie bine. Am spus-o.
Eh, a avut răbdare cineva să citească așa mult? :)
ps Răspund la orice întrebare legată de subiect. Îndrăzniți.
18 comentarii:
Da,eu am avut rabdare!Te admir foarte mult ca ai avut curaj sa nasti natural,te admir pentru seninatatea si optimismul cu care vorbesti despre asta...eu am nascut prin cezariana,am avut ceva probleme inainte,m am simtit excelent dupa dar tot am o nostalgie legata de primul moment cu puiul tau!
Sa-ti cresca puiutii mari si sanatosi ,ai o familie superba!
Nu numai ca am avut rabdare dar am citit pe nerasuflate. Bine, sunt si direct interesata, tinand cont ca o sa nasc in acelasi spital, cu acelasi medic (pe care nu-l cunosc inca, dar pe mine toti medicii ma sperie cumplit, mai putin Celus, care ma sperie doar putin:).
Felicitari, eu ma bucur tare cand citesc despre experiente pozitive si multumesc pentru postare
Pe mine m-a orpilat doar ideea ca unele asistente (tot femei-care au probabil si ele copii) mai cred ca trebuie nascut inghitindu-ti urletele, asa, in pumn. Bine ca ai ascultat doar de tine si de Pavel! Dupa trei ani la mine poate ar fi nevoie de un refresh [;-) ] desi sunt momente inca foarte vii de la nasterea gazei.
Bravo, Raluca!
Esti prima persoana pe care o citesc ca scrie lucruri asa frumoase despre nascutul la stat. Asa e, ai fost tare si a avut atitudine; iar femeile alea nu sunt obisnuite cu asa ceva din partea pacientelor. Le-ai redus la tacere in mod foarte eficient! Probabil ca majoritatea pacientelor se impart in doua: dau bani din belsug sau sunt intimidate de "sistem" si fac ce se asteapta de la ele...
Frumoasa nastere! Pavel, ai o mama pe cinste!
Felicitari..pentru minunea ta, experienta, te felicit pentru ceea ce ai scris aici. Sigur ca se poate, doar fitele ne impiedica...esti un om excelent...am trait alaturi de tine a doua nastere:)
Va pup pe toti!!!
Da, si eu am avut rabdare si mi-a placut! Si ma bucur ca ai avut o experienta buna. Poate la cursurile prenatale ar trebui sa se predea si "cum sa fii indiferent la atitudinea asistentei", mai ales pentru mamicile la primul copil, poate ar ajuta mult la trauma psihica pe care o traiesc :-)))
Pupici!
Felicitari! Sper sa fiu si eu la fel de hotarata si optimista. Urmeaza sa nasc acolo si nu sunt inca impacata cu asta. Nici eu nu stiu si nu pot sa dau spaga, nu m-am gandit ca se poate si fara in sistemul public.
As fi vrut sa stiu la cat timp dupa nastere a fost alaptat Pavel. Mi s-a spus ca nu iti poti vedea copilul mai devreme de 2 ore de la nastere, si asta in cel mai bun caz si de cele mai multe ori copiii primesc deja lapte praf in timpul asta.
Sanatate multa!
@ Adra - super daca nasti cu Dragos, o sa iti placa de el, sunt sigura! Daca mai vrei sa ma intrebi ceva, orice, nu ezita.
@Ceska - cum spuneam, nici daca as fi vrut nu as fi putut fi silentioasa, durea cam tare...
@Alina - sunt sigura ca mai sunt mame care au nascut la stat si au avut experiente ok, dar probabil ca suntem o minoritate...
Gabi, va pup si eu
@Simona - intr-adevar, pentru mamicile la primul copil e mai greu putin, chiar ca ar avea nevoie de un training inainte:)
@Mona - da, dupa ce nasti, doua ore stai tot acolo in sala de nasteri si nu trebuie sa dormi ci sa iti masezi burta, ca sa se retraga uterul sau asa ceva. bebele e intr-adevar la ele si probabil ca ii si dau lapte praf, dar chiar nu cred ca se intampla nimic de la asta; sa vorbesti neaparat cu doctorul inainte sa ii spui ca vrei neaparat sa stai cu bebele in salon. asta e treaba cea mai importanta zic eu!
Povestea ta e atat de frumoasa. Iti urmaresc blogul de ceva vreme si imi place tare mult OMUL Raluca. Subiectul atins de tine e unul sensibil pentru mine, am nascut trei copiii pe cale naturala. Si de trei ori am simtit ca Dumnezeu m-a facut partasa la o mare minune. In alta ordine de idei, eu nu prea am tipat, ma gandeam tot timpul ca ma aude bebeul si se sperie, si ca el sufera oricum mai mult decat mine! Te imbratisez cu drag, Dora
Superba poveste! Ce bine ar fi fost daca as fi avut si eu o asa intelepciune in gandire atunci cand am nascut-o pe Maria. La mine a fost cezariana, insa m-am dus la spital ingrozita. De abia dupa ce am vazut-o pe Maria bine m-am simtit si eu mai relaxata.
Si eu am citit pana la capat si mi-a placut.Asta cu asistentel mi se pare amuzant-o tragic.Cat eram la reanimare le auzeam comentand pe hol :aoleu ce urla aia frate :)) de parca ar trebui sa nasti pe silent sa nu cumva sa le deranjezi.
Hehe, mi-a plăcut mult ce-am citit aici .La un moment dar eram total pierdută de tot ce e în jurul meu şi doar îmi imaginam .Nu te-ai lăsat dată înapoi de "amabilităţile" celor de acolo ,ci ai făcut doar ce a trebuit ,ai fost fericită .Felicitări !
Raluca, felicitari pentru tarie si pentru ca ai facut tot posibilul sa ai o nastere cat mai apropiata de dorintele tale demonstrand ca se poate, chiar si intr-o maternitate...de stat.
Si, intr-adevar, un zambet si o imbratisare pot face minuni!
Crezi ca pot adauga, cu link, postarea ta pe blogul meu la postarea lunii aprilie - alaptarea in maternitate?Ce parere ai?
@Rox - sigur ca poti, daca ai rabdare sa citesti, vezi ca mai am o postare pe care am scris-o imediat dupa nastere, strict legata de alaptare
tot @ Rox - postarea despre alaptare e din martie si ii spune: The Magic White Powder
te felicit mai ales pentru curajul de a nu da mita si apreciez ca nu ti-a fost rusine sa tipi la contractii. eu am fost mai conventionala la nastere, am dat bani unde simteam ca se asteapta bani si an spus doar multumesc acolo unde vedeam ca e de ajuns. si nu am tipat, mi-a fost jena, probabil ca si de aceea cele 8-9 ore de travaliu fara dilatatie m-au epuizat si psihic, si fizic, si totul a deturnat spre cezariana. imi muscam buzele, ii rupeam mana sotului, dar nu tipam, ca nu e frumos. si da, sunt de acord cu tine, se poate naste civilizat si bine si la stat. eu recomand spitalul universitar pentru un motiv esential, cred eu: iti aduc bebelusul in salon imediat dupa nastere si te obliga, prin politica sectiei de neonato, condusa de d-na dr Culcer, sa alaptezi, cel putin cat stai in spital.
Buna Raluca! Si eu te urmaresc cu interes de ceva vreme fara sa comentez. am fost impresionata de povestea ta si cred ca e foarte frumos ca o impartasesti. E mare lucru ca ai reusit sa ai o atitudine pozitiva si sa treci prin sistem fara sa te lasi influentata de el. Cu genul asta de atitudine cred ca se poate schimba incet ceva. M-a frapat seninatatea cu care ai mentionat epiziotomia. Eu inca n-am trecut prin experienta unei nasteri, dar am de gand, si ma sperie foarte mult usurinta cu care se practica interventia chirurgicala la nastere. Vroiam sa te intreb cum a fost experienta ta din punctul asta de vedere, ti s-a cerut acordul, chiar e inevitabil si cum e cu vindecarea? Toate cele bune! Maria
Salut!
Mă bucur să aud că nu sunt singura căreia nu-i vine să dea şpagă. Eu am născut la Giuleşti, în septembrie 2011. Nici eu nu am dat nimic, am vrut să văd dacă mai pot avea încredere în natura umană. Am vrut să văd ce pot face doar eu cu inteligenţa mea relaţională. Pot să spun că a fost foarte bine. Contează mult dacă faci o glumă, dacă mulţumeşti, dacă zâmbeşti; dacă le pui la punct pe asistente când te iau de sus. A funcţionat. Am fost respectată. Iar cele, câteva, care tot s-au purtat urât ar fi făcut-o şi dacă le-aş fi dat ceva.
La sfârşit m-am gândit să le dau totuşi ceva asistentelor de la pansare - doar ca mulţumire. Una dintre ele m-a refuzat. Celelalte au acceptat frumos, ca pe un mic cadou.
Este o isterie naţională cu şpaga. Ne plângem cu toţii că ni se cere. Dar ne grăbim foarte tare să dăm. De multe ori, oamenii dau pentru că nu ştiu ce altceva să facă, nu ştiu cum să se poate cu ceilalţi. E o atitutdine care ar fi interesant de analizat mai pe larg.
Voi mai citi articolele tale, scrii bine. Şi, important pentru mine, scrii cu diacritice.
Cu bine,
Ileana
Trimiteți un comentariu