Bolnavi rău (II, sau partea soţului)

Mda, nu cred că s-a prea pomenit ca o leapşă de blog să meargă mai departe la acelaşi blog, către co-proprietarul aflat mai mereu în silentio stampa. Dar cum nevasta m-a stârnit cu filmele şi cum de multă vreme n-am mai scris nimic, de ce să nu fac şi eu nişte "recomandări" de (ne)vizionări în familie?

Mai întâi câteva explicaţii. Ca-n orice copilărie optzecistă, educaţia cinematografică mi s-a realizat pe două filoane: Telecinemateca, respectiv casetele video aduse de unchiul sau colegii de serviciu ai părinţilor (noi aveam Telecolorul, ei veneau cu recorderul împachetat discret în pătură). De la filme "de dragoste", unde fiecare scenă mai fierbinte era prompt semnalizată cu o pernă pe faţă - 'n-ai voie să te uiţi!', la cele super-super-acţiune cu Stallone si Norris (cel din urmă mi s-a părut mereu cel mai cool, dovezi supreme peste ani fiind bancurile cu EL, nu cu restul ageamiilor belgieni, austrieci...). Bineînţeles, aveam şi partea mea de filme "de groază", care mi-au lăsat pe alocuri şi o amprentă adâncă în psihicul impresionabil. Asta ca să nu ezitaţi când puştiul îşi face de treabă pe lângă TV unde se dă Saw în reluare!
Aşa că-mi încep cronologic lista cu ce m-a dereglat rău vizual şi ocazional visceral, într-atât încât să nu revăd...

Încep cu un film care m-a ţinut treaz câteva nopţi după vizionare, s-ar zice un clasic al genului, însă pe care cu siguranţă îl voi sări oricând dintr-un meniu cinematic. Era 1987 si John Carpenter s-a gândit să-mi spună o poveste despre un cilindru descoperit într-o biserică, în care se afla un lichid verde, în esenţă Satana. Flashback-uri cu topoare şi oameni posedaţi, plus oglinzi dubioase încă mi se învârt în sinapse. Asadar, cu un punctaj de 5 cranii de ne-vizionare din 5(şi un pachet de şedinţe cu electroşocuri), Prince of Darkness!



Alte orori ale copilăriei au lăsat treptat, în urma anilor, urme tot mai line, până la punctul la care am ajuns să le preţuiesc: naziştii descărnaţi din Raiders of the Lost Ark, vânătoarea în junglă din Predator, atmosfera apăsătoare din Păsările sau ţipetele mute la vederea Alien-ului. Acum sunt de-a dreptul simpatice.

Trece vremea, liceu, studenţie şi iată-mă-s mai întâi la Cinemateca Eforie, la Elvira Popescu, la Studio, iar pentru titluri vechi şi mai rare, fireşte acasă în faţa computerului (cunoaştem cu toţii istoria). Dintre filmele mai vechi, se detaşează cu trei clase în abominabil filmul lui Pasolini, Salo sau cele 120 zile ale Gomorrei. Mesajul e înţeles în maximum 5 minute de vizionare, iar senzaţia de repulsie, depresie şi disperare faţă de specia umană şi limitele cruzimii este suficientă cât pentru 5 vieţi. Tot atâtea puncte, pardon cranii, îi dau cu largheţe. De văzut o singură dată, pe repede-înainte, cu Forrest Gump şi Amelie la îndemână pentru o porţie rapidă de optimism şi culori mai vesele.



Alt titlu hiper-deprimant (nu pronunţăm uber-, că e verboten şi mega-fumat :) ), văzut tot prin studenţie, dar care mi-a exploatat mânia, neputinţa, mila, furia şi-apoi fireşte dorinţa de-a ieşi din sală a fost Boys Don't Cry. Eram cu două fete la cinema şi ţin minte că vreo 30 minute după film nu ne-am mai spus nimic. Deprimant la superlativ, motiv principal pentru senzaţia automată de milă la vederea lui Hillary Swank, în orice a mai făcut ea după. Trei cranii de ne-văzubilitate, toate trei hohotind de plâns.



Că tot suntem pe linia melo, nu pot lăsa deoparte şi Dancer in the Dark. Mi se pare o capodoperă a lui von Trier, la câţiva paşi de Breaking the Waves, însă mă scuzaţi, nu mai pot vedea sau auzi cântecele de jale ale lui Bjork sau privirea ei mioapă, nevinovată, secunde înainte de... well, ştiti voi. Cred că am plâns sau am luat la pumni uşa, nu mai ştiu. Dar m-a chinuit mult filmul ăsta, într-atât încât să-i dau şi lui două boabe jumătate. De văzut cu o găleată de îngheţată lângă.



Ajungem şi la perioada descoperirii TIFF-ului, unde mulţumită geniului întunecat al lui Chiri (aka Mihai Chirilov, selecţionerul festivalului, de la origini şi până-n prezent, să-i dea zeul cinema-ului sănătate, La Multi Ani maestre!:P ) am fost expus la nenumărate dubioşaguri şi seducătoare monstruozităţi. Între primele a fost un exemplar asiatic, al prolificului Takashi Miike. Audition are ceva blând în el şi-n expresivitatea reţinută a protagonistei, până ce te trozneşte cu capul de pereţi cu nişte scene de o cruzime inimaginabilă. Vizionabil după o sesiune de pregătire pe cinema asiatic, sau dacă vreţi să aflaţi ce se poate face cu o coardă de pian. Patru cranii mici cu ochi migdalaţi, de la mine pentru Miike.



Sigur, aici m-aş putea băga până la umeri în tot ce înseamna cinema-ul asiatic, în special cel coreean, care a avansat extraordinar ca resurse şi inventivitate. Fără să exagerez, cele mai stranii şi reuşite scenarii se nasc acolo, iar violenţa este parte din limbaj şi din cultura lor, trebuie luată la pachet. Însă dincolo de ce a spus şi Raluca, mă rezum la o singură recomandare, cu avertismentele de rigoare: I Saw the Devil, poate cel mai reuşit film despre răzbunare (şi despre tenacitatea unui ucigaş) făcut vreodată.



Ne apropiem de final, însă nu pot uita doi autori şi două titluri care sunt acolo în lista de bântuiri.
Mai întâi Lukas Moodysson, cu Lylia 4 Ever, opera sa de căpătâi (de atunci, a dat rateuri mari cu Mammoth şi Container), în care vedem distruse, one by one, toate visele unei vieţi. Abuzuri, sărăcie, disperare, trafic de carne vie, sclavie sexuală, totul se amestecă şi se duce la vale pe tobogan. Ii dau 2 cranii şi un sfert (un femur), nu-i neapărat de neprivit, însă deprimant cât cuprinde.



Ei, si nu se putea să-l amintesc şi pe amicul meu Gaspar Noé. Fiu de pictor, argentinian, omul a venit în 2002 la Cannes cu Irréversible. With a bang! Pentru că este probabil cel mai agresiv vizual film din meniul meu recent. Nu este de neglijat violenţa extremă, sunt cel puţin două scene care vor rămâne în istorie, una cu Monica Bellucci într-un gang (puteţi ghici ce i se întâmplă), şi alta cu Vincent Cassel, mânuind un extinctor. Scratch that, nu e cel mai agresiv vizual film, number 1 aici e Enter the Void, a doua zămislire a lui Noé, despre viaţa şi after-viaţa unui tânăr traficant în Tokio-ul nocturn, de plastic şi neon. Word of advice, NU consumaţi materiale adiţionale şi verificaţi dacă aveţi sensibilităţi vizuale de ordin epileptic. Pentru ambele, dau cate trei cranii şi-un tango.





Cu asta am finalizat lista, însă tare mă tem că au mai rămas câteva filme de ne-privit ascunse prin debara. Dacă le găsesc, vă anunţ. Altfel, sper să vă fi provocat nişte curiozităţi, sau cel puţin să vă fi indignat un pic ("Ăsta-i film greu de digerat? Phuah, e joacă de copii aici!"), aşa că aştept reacţii.