Se afișează postările cu eticheta din negura timpurilor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta din negura timpurilor. Afișați toate postările

luni, 5 decembrie 2011

Bolnavi rău (II, sau partea soţului)

Mda, nu cred că s-a prea pomenit ca o leapşă de blog să meargă mai departe la acelaşi blog, către co-proprietarul aflat mai mereu în silentio stampa. Dar cum nevasta m-a stârnit cu filmele şi cum de multă vreme n-am mai scris nimic, de ce să nu fac şi eu nişte "recomandări" de (ne)vizionări în familie?

Mai întâi câteva explicaţii. Ca-n orice copilărie optzecistă, educaţia cinematografică mi s-a realizat pe două filoane: Telecinemateca, respectiv casetele video aduse de unchiul sau colegii de serviciu ai părinţilor (noi aveam Telecolorul, ei veneau cu recorderul împachetat discret în pătură). De la filme "de dragoste", unde fiecare scenă mai fierbinte era prompt semnalizată cu o pernă pe faţă - 'n-ai voie să te uiţi!', la cele super-super-acţiune cu Stallone si Norris (cel din urmă mi s-a părut mereu cel mai cool, dovezi supreme peste ani fiind bancurile cu EL, nu cu restul ageamiilor belgieni, austrieci...). Bineînţeles, aveam şi partea mea de filme "de groază", care mi-au lăsat pe alocuri şi o amprentă adâncă în psihicul impresionabil. Asta ca să nu ezitaţi când puştiul îşi face de treabă pe lângă TV unde se dă Saw în reluare!
Aşa că-mi încep cronologic lista cu ce m-a dereglat rău vizual şi ocazional visceral, într-atât încât să nu revăd...

Încep cu un film care m-a ţinut treaz câteva nopţi după vizionare, s-ar zice un clasic al genului, însă pe care cu siguranţă îl voi sări oricând dintr-un meniu cinematic. Era 1987 si John Carpenter s-a gândit să-mi spună o poveste despre un cilindru descoperit într-o biserică, în care se afla un lichid verde, în esenţă Satana. Flashback-uri cu topoare şi oameni posedaţi, plus oglinzi dubioase încă mi se învârt în sinapse. Asadar, cu un punctaj de 5 cranii de ne-vizionare din 5(şi un pachet de şedinţe cu electroşocuri), Prince of Darkness!



Alte orori ale copilăriei au lăsat treptat, în urma anilor, urme tot mai line, până la punctul la care am ajuns să le preţuiesc: naziştii descărnaţi din Raiders of the Lost Ark, vânătoarea în junglă din Predator, atmosfera apăsătoare din Păsările sau ţipetele mute la vederea Alien-ului. Acum sunt de-a dreptul simpatice.

Trece vremea, liceu, studenţie şi iată-mă-s mai întâi la Cinemateca Eforie, la Elvira Popescu, la Studio, iar pentru titluri vechi şi mai rare, fireşte acasă în faţa computerului (cunoaştem cu toţii istoria). Dintre filmele mai vechi, se detaşează cu trei clase în abominabil filmul lui Pasolini, Salo sau cele 120 zile ale Gomorrei. Mesajul e înţeles în maximum 5 minute de vizionare, iar senzaţia de repulsie, depresie şi disperare faţă de specia umană şi limitele cruzimii este suficientă cât pentru 5 vieţi. Tot atâtea puncte, pardon cranii, îi dau cu largheţe. De văzut o singură dată, pe repede-înainte, cu Forrest Gump şi Amelie la îndemână pentru o porţie rapidă de optimism şi culori mai vesele.



Alt titlu hiper-deprimant (nu pronunţăm uber-, că e verboten şi mega-fumat :) ), văzut tot prin studenţie, dar care mi-a exploatat mânia, neputinţa, mila, furia şi-apoi fireşte dorinţa de-a ieşi din sală a fost Boys Don't Cry. Eram cu două fete la cinema şi ţin minte că vreo 30 minute după film nu ne-am mai spus nimic. Deprimant la superlativ, motiv principal pentru senzaţia automată de milă la vederea lui Hillary Swank, în orice a mai făcut ea după. Trei cranii de ne-văzubilitate, toate trei hohotind de plâns.



Că tot suntem pe linia melo, nu pot lăsa deoparte şi Dancer in the Dark. Mi se pare o capodoperă a lui von Trier, la câţiva paşi de Breaking the Waves, însă mă scuzaţi, nu mai pot vedea sau auzi cântecele de jale ale lui Bjork sau privirea ei mioapă, nevinovată, secunde înainte de... well, ştiti voi. Cred că am plâns sau am luat la pumni uşa, nu mai ştiu. Dar m-a chinuit mult filmul ăsta, într-atât încât să-i dau şi lui două boabe jumătate. De văzut cu o găleată de îngheţată lângă.



Ajungem şi la perioada descoperirii TIFF-ului, unde mulţumită geniului întunecat al lui Chiri (aka Mihai Chirilov, selecţionerul festivalului, de la origini şi până-n prezent, să-i dea zeul cinema-ului sănătate, La Multi Ani maestre!:P ) am fost expus la nenumărate dubioşaguri şi seducătoare monstruozităţi. Între primele a fost un exemplar asiatic, al prolificului Takashi Miike. Audition are ceva blând în el şi-n expresivitatea reţinută a protagonistei, până ce te trozneşte cu capul de pereţi cu nişte scene de o cruzime inimaginabilă. Vizionabil după o sesiune de pregătire pe cinema asiatic, sau dacă vreţi să aflaţi ce se poate face cu o coardă de pian. Patru cranii mici cu ochi migdalaţi, de la mine pentru Miike.



Sigur, aici m-aş putea băga până la umeri în tot ce înseamna cinema-ul asiatic, în special cel coreean, care a avansat extraordinar ca resurse şi inventivitate. Fără să exagerez, cele mai stranii şi reuşite scenarii se nasc acolo, iar violenţa este parte din limbaj şi din cultura lor, trebuie luată la pachet. Însă dincolo de ce a spus şi Raluca, mă rezum la o singură recomandare, cu avertismentele de rigoare: I Saw the Devil, poate cel mai reuşit film despre răzbunare (şi despre tenacitatea unui ucigaş) făcut vreodată.



Ne apropiem de final, însă nu pot uita doi autori şi două titluri care sunt acolo în lista de bântuiri.
Mai întâi Lukas Moodysson, cu Lylia 4 Ever, opera sa de căpătâi (de atunci, a dat rateuri mari cu Mammoth şi Container), în care vedem distruse, one by one, toate visele unei vieţi. Abuzuri, sărăcie, disperare, trafic de carne vie, sclavie sexuală, totul se amestecă şi se duce la vale pe tobogan. Ii dau 2 cranii şi un sfert (un femur), nu-i neapărat de neprivit, însă deprimant cât cuprinde.



Ei, si nu se putea să-l amintesc şi pe amicul meu Gaspar Noé. Fiu de pictor, argentinian, omul a venit în 2002 la Cannes cu Irréversible. With a bang! Pentru că este probabil cel mai agresiv vizual film din meniul meu recent. Nu este de neglijat violenţa extremă, sunt cel puţin două scene care vor rămâne în istorie, una cu Monica Bellucci într-un gang (puteţi ghici ce i se întâmplă), şi alta cu Vincent Cassel, mânuind un extinctor. Scratch that, nu e cel mai agresiv vizual film, number 1 aici e Enter the Void, a doua zămislire a lui Noé, despre viaţa şi after-viaţa unui tânăr traficant în Tokio-ul nocturn, de plastic şi neon. Word of advice, NU consumaţi materiale adiţionale şi verificaţi dacă aveţi sensibilităţi vizuale de ordin epileptic. Pentru ambele, dau cate trei cranii şi-un tango.





Cu asta am finalizat lista, însă tare mă tem că au mai rămas câteva filme de ne-privit ascunse prin debara. Dacă le găsesc, vă anunţ. Altfel, sper să vă fi provocat nişte curiozităţi, sau cel puţin să vă fi indignat un pic ("Ăsta-i film greu de digerat? Phuah, e joacă de copii aici!"), aşa că aştept reacţii.

marți, 31 august 2010

Despre răcoare și rădăcini

Am început deja să aud plângeri că s-a răcit afară, că vin ploile și iarna. Ce să faci? Veșnic nemulțumiți și deci nefericiți. Nu vreau să aud așa ceva, pe bune!

Vă spun din start: prefer frigul caniculei. Am fost distrusă, deprimată, fără putere să fac nimic, nici măcar să gândesc. Cele câteva săptămâni de căldură extremă au fost un chin mai ales pentru cei din jurul meu, care au trebuit să facă față stării mele infecte. Bineînțeles, le reaminteam mereu și faptul că sunt însărcinată, deși nu aș putea să bag mâna în foc că aș fi făcut mai frumos altfel.

Pe final nu am mai rezistat și am fugit. Acasă. În Ardeal. Nu, nu se va supăra Ștefan când va citi că alătur din nou cuvântul "acasă" cu Ardealul. Da, am buletin de București, da, aici trăiesc, la câmpie, dar rădăcinile mele sunt acolo. E ceva magic aș spune. Am senzația că de acolo văd toate lucrurile mai limpede. Bateriile mele, oricât de goale ar fi, se încarcă instant acolo. De fiecare dată când ajung acolo, îmi promit să vin mai des și aproape de fiecare dată îmi încalc promisiunea și las iarăși să treacă prea mult timp.

De data asta am fost și la Oradea, în casa bunicii mele. Un sentiment ciudat, toate senzațiile și amintirile din copilărie m-au copleșit. Strugurii din curte aveau exact același gust, străzile miroseau la fel, așa cum trebuiau să miroasă. Foarte ciudat, așteptam parcă din moment în moment să apară bunica și mama și să mă cheme la masă. Un sentiment cumva nedureros, de nostalgie.

Chiar dacă am crezut mereu că sunt o persoană adaptabilă, care adoră schimbările, mărturisesc că nu am reușit deloc(nu că aș fi încercat vreo secundă) să-mi scot din suflet dealurile, munții, accentul de acolo, acea lentoare de care ne acuză mulți.

Nu spun aici că Bucureștiul, câmpia, căldurile sunt urâte, că oamenii sunt mai de soi acolo. Nu, nu spun asta deloc. Spun doar că eu sunt om de deal, de munte. Și de răcoare. Și spun nedureros, nostalgic: acolo e acasă.

vineri, 18 iunie 2010

Vara pe pârtie

Am fost mereu incapabilă să-mi fac planuri pe termen lung și mediu. Slavă Domnului că nu am avut parte de job-interviuri la care să fiu întrebată:"Cum te vezi în n-ani?", că aș fi dat-o nasol de tot în bară.

Îmi dau seama de avantajele unui mod de viață sub umbrela planurilor clare - dezvoltarea carierei până la treizeci de ani, măritiș pe la 30, casă, una bucată copil pe la 35 și așa mai departe. E un fel de-a trăi mai organizat, fără o risipă exagerată de energie, cu o capacitate remarcabilă de a strânge cureaua la nevoie pentru a-ți atinge acele obiective propuse (pe care le vei atinge în cele mai multe cazuri).

La fel de bine văd avantajele felului meu de-a "nu vedea" viitorul. Ne-urzind cărări după mintea mea, las o grămadă de loc hazardului, care a făcut o treabă excelentă până acum, așa cum eu singură nu aș fi putut-o țese niciodată.

Da, sunt momente de mare derută, sunt clipe de neîncredere, dar depinde doar de tine felul în care mergi mai departe, cu capul sus ori cu coada-ntre picioare, asta dacă nu-ncremenești într-un loc...

Îmi aduc aminte de niște prieteni care se dădeau cu placa în zona lacului Bâlea( pentru cine știe), pe trasee inexistente, mereu altele, cu treceri prin tuneluri întunecoase pentru mașini închise pe timpul iernii.O nebunie totală. Mă treceau fiori de teamă doar închipuindu-mi coborârile lor.

Nu are rost să vă spun că îi invidiam la maxim pentru curajul lor, dar și pentru doza de-adrenalină pe care și-o administrau cu fiecare tură.

Probabil că vă gândiți că erau niște inconștienți demenți...mda, probabil că v-aș da puțină dreptate. Ce invidiam eu la ei era și faptul că erau buni, groaznic de buni în ce făceau, niște zei acolo pe munte.

Iar faptul că aveau curaj și că riscau atât lăsând mult hazardului mă făcea să îmi doresc să fiu și eu așa. Nu, nu acolo în zăpadă, ci în viața de zi cu zi. Să fiu curajoasă în deciziile mele. Să fiu al naibii de bună în ceea ce fac. Să nu îmi fie frică să cad nasol de tot.

Poate că vi se pare o comparație cam îndepărtată și exagerată, dar e un mod de a trăi pe gustul meu, la mare viteză, cu multă adrenalină.

Da, îmi doresc asta și nu cred neapărat că ce am spus mai sus ține neapărat de-ale tinereții valuri. Îți trebuie doar curaj, atâta tot.

Și să fii bun, al naibii de bun.

marți, 8 decembrie 2009

Dulce grai ardelenesc

Mi-au rămas puţine persoane în jur cărora să pot să le spun: "Hai să merem la o kafă!" fără să mă privească ciudat.

Ei bine, tocmai am avut revelaţia unei oarecare frustrări cauzate de faptul că mi-am izgonit din vocabular o sumedenie de cuvinte şi expresii la care ţineam mult, aşa cum ţin la orice e legat de copilăria cea lipsită de griji, la amintirile cu lipiciul Pelican şi îngheţata Polar.

Nu spun că lista de mai jos aparţine copilăriei. Nu, ea aparţine "etapei mele existenţiale de dincolo de munţi", o perioadă plină ochi cu amintiri pe care nu vreau să le uit deloc.

Cum vă spuneam, s-a născut o listă surprinzător de lungă, probabil de neînţeles pentru mulţi dintre voi. Cred că multe dintre cuvintele de mai jos nici nu există în dicţionar. Pe unele poate că nu le-am scris corect, datorită faptului că, deşi le-am folosit o perioadă lungă, nu le-am văzut scrise prea des:

vailing - un fel de castron mai mare, din metal, cu două toarte
laibăr - vestă
sfeter - jerseu cu nasturi
roling - bluză pe gât
ştrampi - dresuri
ţiţo nodrag - greu de tradus...budigău, ceva gen iegăr din tricot, aveau toate fetele iarna pe sub uniforma
jeb - buzunar
ronghi - cârpă de şters pe jos
pihe - scame
vană - cadă
mămăruţă - gărgăriţă
badog - doză(de suc, bere etc), butoi
leţ - scândură
botă - nuia
ţoaglă - biclă
pepe - goangă
şod - urât, caraghios
ocoş - deştept(peiorativ)
piscoş - murdar
zălud - ţicnit
conci - cu strabism
icsoş - cu picioarele în x
cracoş - cracanat
goz - gunoi
bugăt - destul
hintă - leagăn
a se hâi - a se strâmba (eu mă hâiesc, voi vă hâiţi)
a se îmburda - a se dărâma
a scociorî - a scurma, a căuta
a păli - a lovi
hepa! - interjecţie de genul "pârtie!", se foloseşte oricând şi oriunde vrei să se tragă cineva din calea ta
gomboţ - popanaş cu prune
mâţă - leapşa
floaşter - bulevard, strada principală

Completări din partea publicului:

culpător - fund de lemn
lebeniţă - pepene roşu
bolund - nebun
răgice - ridiche
găzdoi - cineva bogat
puiuc - sertar
cheneș - cineva dificil
ghezăș - mocăniță, tren
țâclăzău - fier de călcat
a sta guguli - a sta pe vine


Completările lui tata, un sibian clujenizat:

hanorac - jachetă de vânt, în general cu glugă
tină - noroi
tulai! - văleleu!
slană - slănină
ţâdulă - bileţel
pled - pătură
cucuruz - porumb
cremeş - cremşmit
perje - prune


Cam atat am găsit eu, las lista deschisa eventualilor ardeleni nostalgici ca mine.
O precizare: nu sunt regionalisme de la ţară, nu sunt cuvintele bunicilor. Nu, ele sunt doar cuvinte din vocabularul meu de Cluj:)

vineri, 4 decembrie 2009

Preferatul meu

Mărturisesc că am o simpatie specială pentru el, mai ales de când am aflat că nu îşi arată niciodată faţa. Nu ai nici o şansă să îl prinzi în flagrant, în timp ce încearcă să îţi îndese o portocală în pantof. Îmi place mult anonimatul lui

Mi se pare că locul lui a fost cumva uzurpat de către Moş Crăciun. Pănă şi numele(Santa Claus) i l-a cam şutit. Ce să mai spun de obiceiul cu cadourile în pantofi...Ei, dar trebuie să recunosc...doi e mai bine decât unul singur, deşi mi s-ar părea mai corect să nu vină chiar aşa, unul după altul.

Nu vi se pare o idee mai bună că unul să ne onoreze cu prezenţa undeva prin iunie sau august, când copiii duc puţin lipsă de motive de cadouri? În plus, aşa nu ar mai fi nevoie ca Moşu să vină pe placa de surf În Australia de exemplu...ar veni şi el prin nămeţi, ca tot Moşu!

M-am documentat puţin şi am mai aflat nişte lucruri chiar drăguţe despre Moşu meu preferat. De exemplu, am aflat că este o perioadă a anului cand lumea se întoarce, de aceea există în toata luna noiembrie o grămadă de ritualuri magice (Noaptea Strigoilor şi Săntandrei). Apariţia lui Sân' Nicoară aka Moş Nicolae pune capăt dezordinii şi aduce lumea pe făgaşul ei (începutul de an nou în tradiţia geto-dacă era chiar în această perioadă).

Mi-am adus aminte cu nostalgie şi de crenguţa aurie sau argintie pe care o lasă împreună cu cadourile lui. La mine în Cluj era obligatorie. Şi nu, nu are nici o legătură cu joarda de bătaie, nici un cantitatea de cuminţenie existentă în casă! Ele simbolizează nişte ramuri care urmează să înflorească...

Mi-o doream întotdeauna cât mai mare şi mai stufoasă şi nu ştiu voi cum faceţi(făceaţi) dar eu postam cizmele fiecărui membru al familiei pe marginea ferestrei, că doar pe acolo trecea Moşu...



"Băieţi fiţi pregătiţi...am auzit că Moş Nicolae nu îşi mai permite ajutoare...va trebui să ne împrietenim şi noi cu Rudolf şi băieţii lui, că altfel intrăm şi noi în şomaj!"

miercuri, 4 noiembrie 2009

Din nou, roz şi albastru

Chiar când mă gândeam că nu vă mai place de mine de când am scris rău de Halloween şi eram sigură că nu voi mai primi nici o leapşă în viitorul apropiat, doamna Sultana mă trece pe listă la una la care m-a săltat toată lumea:)

Aşa că i-am luat exemplul, am deschis un folder din multe altele şi am găsit o imagine blue şi alta pink. Am ales special un folder fără poze cu progenitura, aşa, să mai variem puţin peisajul.

O dau mai departe, în caz că nu au primit-o deja, Degeţicăi, Zmeurei şi lui Bee, dacă mai apucă, înainte de fericitul eveniment.

the blue one


the pink one



LE: Mda, e un răspuns cam metaforic, dar sper să te mulţumească, Bogdana:))

marți, 13 octombrie 2009

Din preistorie

Poate pentru că plouă afară, poate pentru că am tot văzut prin alte părţi, astăzi am răsfoit albumul cu începutul lui Matei şi m-am mirat puţin.

Parcă a trecut un secol de atunci, chiar nu îmi aduc aminte să fi fost vreodată atât de mic...
Mă uit la trăsăturile lui şi mă gândesc că ar fi trebuit să intuiesc cumva imaginea lui de acum.
La fel, uitându-mă la fotografiile lui de azi, aş putea să văd băieţelul ce va fi...dar nu prea reuşesc, mărturisesc. Aşa că, aştept cu interes!





Sunt poze din prima săptămână

miercuri, 9 septembrie 2009

Mai bine mai târziu

Undeva prin martie, vă întrebam ce părere aveţi şi vă promiteam că voi reveni şi cu jumătatea cealaltă.

Se pare că a durat puţin mai mult decât mă gândeam, însă, cum e vorba:"mai bine mai târziu decât niciodată".


Şi o poză recentă cu Matei:


Deci, ce părere aveţi?

Later edit: În prima imagine, în ciuda aparenţelor, e tatăl copilului. Pe mama, o găsiţi în link-ul de la începutul post-ului.

joi, 19 martie 2009

Ce credeţi?

În urma unei frenetice acţiuni de cotrobăire prin analele personale, în căutarea unor acte neinteresante, am dat peste pozele de mai jos. Sincer, parcă acum le văd prima oară...A fost o surpriză destul de distractivă.

După cum probabil bănuiţi, persoana atât de indecentă din imagine sunt eu, la o vârstă destul de apropiată cu cea pe care o are Matei acum. Aşa cred...
Aşa că am făcut un experiment: Am desaturat o poză recentă de-a lui şi le-am pus alături.

Oare semănăm cât de cât? Ce spuneţi?

Voi încerca să găsesc şi poze de-ale lui tati, să văd dacă asemănarea e mai mare.

Later edit - cred că eram mai mare, pe puţin doi ani, că văd că nu aveam scutec...



Daisypath Happy Birthday tickers
Lilypie Kids Birthday tickers

LinkWithin

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin