O mai visez, dar acum visele sunt ciudate. Sunt cu ea și Matei așa ca acum la patru ani, cu ea și cu Pavel pe care nu l-a întâlnit niciodată. Și când mă gândesc ce mult i-ar fi plăcut, ce mult l-ar fi iubit!
E atât de prezentă în ceea ce sunt și ce fac...
Mi-e atât de dor de ea, că îmi vine să urlu.
Mai zic o dată ce am spus și acum doi ani: apreciați-vă părinții și faceți tot posibilul să știe cât de mult îi iubiți și cât de importanți sunt pentru voi.
E prima oară în trei ani când mă încumet să mă uit la poze cu ea... aici eram la botezul lui Matei, e o poză în care el seamănă foarte tare cu Pavel, sau cel puțin așa mi se pare mie.
10 comentarii:
din pacate stiu cum e.
imi pare rau pentru asa pierdere. o imbratisare stransa!
Of, ai reusit atat de bine sa iti pui in cuvinte sentimentele, incat mi-au dat lacrimile. Imi pare rau. Si sper ca in timp sa fie totul mai usor. Te imbratisez.
Poate suna sec si scurt dar chiar TE INTELEG.
Cand persoana aceea iubita nu mai e langa tine suferinta nu se poate masura nici in cuvinte, nici in timp, nici in lacrimi.
Big hug
va multumesc pentru ca va simt aproape. a fost o persoana speciala, e tot ce pot spune mai mult.
Te imbratisez, Raluca! Imi pare tare rau ca ai trecut prin asta.
Da, semana cu Pavel! Imi pare rau, am un gol in stomac, si noi avem o situatie grea acum si de fiecare data cand suna telefonul seara ma rog sa nu fie o veste ca asta:(. Sunt sigura ca mama ta e cu voi mereu!
ouch! that hurt. chiar si numai la gandul acela cumplit. :(
in vara se fac 3 ani de cand s-a dus mama. eu inca nu ma pot uita la pozele cu ea.
e acolo, cu voi.
si eu stiu cum e, din pacate. la mine sunt doar doua luni de cand mama nu mai e si e mai greu pe zi ce trece. vorbesc cu ea, desi nu e, ma gandesc zilnic la ea si ieri am apelat-o pe telefon, stiu pare o nebunie dar asa am simtit.
Trimiteți un comentariu