Care jumătate?

Tot mi-a venit în minte un banc de nu-știu-unde și de ce. Cu un copil, care, chiar dacă a primit drept cadou de Crăciun un kk de cățel frumos împachetat, s-a bucurat. S-a bucurat pentru cățelul pe care a presupus că urmează să-l primească. Cam ăștia sunt optimiștii.

În general, sunt aceiași care s-au prins că trebuie să ia clipele, lucrurile, una cate una, atunci când vin și știu să se bucure de "acum".
mi-ar plăcea mult să vă spun că sunt mereu în tabăra asta, că am montați ochelarii roz permanent pe ochi. Ce mișto ar fi! Cât aș fi de eficientă, de creativă, ce companie plăcută pentru ai mei și pentru alții!

Am însă momente(a se citi "zile") în care, probabil, din cauză de prea puțin somn sau prea puțin aer curat sunt setată doar pe mizerabila aia de jumătate goală... yach.

Ce voiam eu de fapt să spun aici? Că doar nu faptul că am zile proaste. Nu. Voiam să spun că știu că nimeni, dar absolut nimeni nu e de vină înafară de mine. E alegerea mea și numai a mea dacă vreau să mă bucur de ce am, dacă vreau să "mă mulțumesc" cu crâmpeiele de roz aruncate mereu, peste tot în jur, sau dacă aleg să mă cocoșez din cauză că alții mi se par mai norocoși, mai dotați cu de toate decât mine.

Îmi place să cred că suntem frumoși, că radiem fericire, că suntem chiar puțin contagioși în ușurătatea cu care ne înșirăm zilele.

De fapt, asta e cea mai mare dorință a mea: să inspir, să arăt că oricât de greu vi se pare că este, jocul poate continua indiferent de vârstă. Eu nu am cum să vă dau ochelarii mei roz, însă poate, văzându-ne pe noi, veți reuși să îi găsiți pe ai voștri:)