AP și la grădi!

Schimbări de tot soiul: de statut, de status, la ei și la mine.În sfârșit nu mai mint când spun că unul are cinci și altul doi, chiar așa e. Cumva, pentru că am făcut așa o pauză mare de la scris aici, acum o fac cu gâlme, convinsă că nu voi reuși să transmit ceea ce vreau. În fine. Încerc.
Sunt multe multe lucruri care se leagă așa frumos în viața mea... doula - Pavel - grădinița - Concept Continuum - alăptare - Lamaze - familie - AP - comunitate... multe și greu de împărtășit.
Sa detaliem putin măcar o parte din această înșiruire, că altfel nu are nicio noimă. Cu grădinița e Pavel, care din decembrie deja merge conștiincios în fiecare zi. E o grădi frumoasă, un loc cald cu oameni așișderea. Chiar dacă e micuț, cred că cel mai mic de acolo, nu am niciun dubiu că e în regulă cu el. Și aici vine poate paradoxul (pentru unii care nu au înțeleles cum stă treaba cu AP-ul, adică cu attachement parenting-ul). Cred că, pe lângă niște caracteristici genetice ale lui( deci faza cu așa e felul lui), Pavel stă acolo și a îmbrățișat atât de ușor această schimbare de ritm tocmai pentru că l-am crescut cât de AP am știut - faptul că l-am alăptat la cerere (încă o fac), faptul că am încercat mereu să îi răspund nevoilor de a fi aproape, de a fi cu mine mereu, oriunde, oricând, faptul că l-am respectat și l-am tratat mereu ca pe un egal, chiar și faptul că am co-sleep-uit (încă o facem), toate astea l-au făcut cred să aibă încredere că poate să zboare, că cuibul lui nu pleacă nicăieri, că locul lui e la fel de cald iar laptele lui e la fel de mult și de bun.
Încă din prima zi a uimit pe toată lumea... la masă. Mănâncă super-bine, chiar cu supliment adeseori, mănâncă singur, cu lingura și furculița de om mare. Paf! A căzut și mitul cum că ăștia alăptați sunt mofturoși și sclifosiți când vine vorba de mâncare.
Păi și cu laptele? El e pentru acasă, e tot la cerere și cere destul de des. Dacă însă nu sunt, no problem, se poate și fără.
Să vă zic și de întoarcerea de la grădi: să face în fix două feluri - purtat în spinarea mea atunci când mă grăbesc și pe jos, cu opriri muuulte, la fiecare mașină, fiecare cățel sau pisică, fiecare baltă. Cum aș putea să le explic binevoitorilor care se găsesc să îi spună să se dea jos din spinare că e mare cum că așa purtat e mai ușor pentru mine nu pentru el? Nu cred că ar pricepe...

Gata. Atât pentru acum. Vă las cu un citat dintr-un articol despre cartea mea preferată, Conceptul Continuum - "Sugarii ai căror necesităţi sunt îndeplinite conform conceptului “continuu” din perioada timpurie de sugar mic (ţinut în braţe) cresc cu o mai mare stimă de sine şi vor fi mai independenţi ca şi cei a căror plâns rămâne fără răspuns pentru că părinţilor le e frică să nu-i răsfeţe sau să nu devină prea dependenţi."

Sărumâna de masă!

... sau cum se hrănește el adică, la un an și vreo trei luni ale sale.

Voi începe cu laptele. Cu laptele meu. Că altul nu vede. E alăptat cu spor, mult încă, atât cât vrea și când vrea. Deja au început să apară întrebările pe temă dată, dar vă jur că nu mă supăr. Și nici nu mă rușinez sau ceva. Și chiar nu mint când spun că nu știu până când. Chiar nu intenționez să schimb ceva.

Nu vreți să știți cam cât timp am alocat alăptării pe plajă, când m-a prins în costum de baie:)Că v-am zis că am fost trei zile la mare, nu? Da sigur nu v-am zis cât de plină de bebeluși e plaja la 2Mai. Gene, nu alta. Parcă nu te lasă la plajă fără un urlător la purtător.

Așa, mă așteptam ca măcar acolo să văd mai mulți copii alăptați, fie ei cât de mici. Dar nu. Eu și Delia. În schimb am văzut multe multe biberoane. Cu lapte, ceai sau alte licori. Și am auzit multe orori de genul "nu o mai lăsa dragă cu mâinile în găletușa cu apă, că deseară face iarăși febră... " Deci îmi place să cred că le era rușine să alăpteze pe plajă. Că o făceau discret, atunci când nimeni nu se uita, departe de ochii curioșilor ca mine.

Să merg mai departe cu mesele lui Pavel. Parcă vă mai spusesem eu că e hrănit cam sută la sută BLW. Adică îl las să se descurce singur - cu linguriță/furculiță (de metal, de-ale noastre, alea de plastic nu-i plac defel). Sau direct cu mâna, deși preferă cu furculița. Dacă ar putea, chiar și apa ar lua-o tot cu furculița(aia înspăimântătoare, de metal).

Iar acum (de vreo lună) pot să spun că mănâncă. Adică am văzut chiar că îmi cere chestii.
Vă mărturisesc că am trecut printr-un moment de dubiu, că nu fac bine că îi stau atâta la dispoziție cu tzâtza, că nu va ajunge să mănânce și el ca oamenii. Noroc că mi-a trecut. Dubiul. Că am văzut că mă înșel. Că el are ritmurile lui, timpii lui, agenda lui. Una bună de tot. Poate puțin diferită de a mea, dar, cu siguranță, una mai bună.

Iubesc felul în care mănâncă, felul în care mânuiește instrumentele mai sus menționate. Da, se murdărește încă, dar se descurcă remarcabil.

Printre preferințele lui culinare se numără semințele de cânepă, castraveții cu tot cu coajă, ridichile, untul, merele, salata verde, germenii, nucile de orice fel, stafidele, somonul. Și dintre găteli: supele, orezul și pastele. Iubește ciorba de fasole boabe cu afumătură:)

Sunt atât de încântată că am ajuns aici fără nicio impunere, fără nicio zdroabă.
Cât despre el: adoră să mănânce - e joacă dar și lucru serios.

Deocamdată atât, mă duc să pregătesc ceva pentru prânz.

Secretul anului

Am învățat multe anul ăsta: am învățat că borcanul cu iubire e magic, la fel ca și stocul de lapte - cu cât iei mai mult, cu atâta se produce mai mult. Am mai învățat că a doua oară e tot ca prima dată și totuși altfel. Amnezia funcționează atât cât e nevoie ca lucrurile să-și păstreze savoarea primului sărut, dar nu-ntr-atât încât să-ți faci probleme că îți împarte nopțile-n bucăți de somn ce nu pot fi nicicum legate.

A fost un an în care am înțeles că expresia lui Steinhardt "Dăruind vei dobândi" funcționează altfel decât după o matematică meschină: mulți cred că dacă oferă o pară vor primi o alta în schimb, poate chiar mai mare; alții se gândesc poate că, dacă nu primesc o pară, atunci se vor alege măcar cu un măr. Eu am descoperit că nu așa merg lucrurile - orice, dar chiar orice act de dăruire e urmat instantaneu de o îmbogățire - o îmbogățire pe dinăuntru, de mii de ori mai prețioasă decât orice pară sau orice măr. Nu crede niciodată că ai prea puține ca să dai și altora, nu e deloc adevărat. Crezi că ești prea obosită ca să le mai oferi timp și energie puilor tăi? Crezi că vei secătui complet dacă o faci? Îți spun că nu, din contră.

Pentru mine chiar a fost o mare descoperire, atât pe plan afectiv, cât și la modul cel mai concret și materialist, să zicem. Am vrut mult să ajut pe cineva, dar inițial mă gândeam cu tristețe că nu am cum să o fac, nu am nici bani, nici influență încât să îi conving pe alții să o facă. Și atunci am rămas uimită de felul în care lucrează El. A aranjat în așa fel lucrurile, încât s-a folosit de mine, mi-a arătat ce trebuie să fac ca să obțin ce îmi doream. Ideea s-a născut pe nesimțite, fără ca măcar să o percep ca pe o idee, decât după ce ea și-a făcut treaba.

Oh și ce bună, ce valoroasă a fost lecția asta, cât de bogată mă simt acum, când am înțeles cum funcționează treaba cu dăruirea, cu dăruirea de SINE!

Și v-am spus că iubesc decembrie, luna dăruirii? Pentru că despre asta e vorba în fabulă: nu despre câte cadouri mai mult sau mai puțin utile primești, ci despre ce, dar mai ales CUM dăruiești. Faceți-o total, fără frică, fără rezerve.

Să ne-auzim cu bine mâine. În noul an.

O noapte liniștită vă doresc.

Testing Testing. Boba Testing

Faptul că sunt o împătimită mamă cangur, sau mamă purtătoare nu mai e nicio noutate. You name it, le-am testat pe toate. Wrap elastic, sling, pouch, Marsupi Plus, Manduca... în toate mi-am atârnat copii. Motive - o mie și una, am mai povestit despre asta aici . Repet însă un singur lucru - Da, chiar creează dependență purtatul!

Deci ce e Boba? E un alt SSC (Soft Structured Carrier) )creat pentru copilași având greutatea între 6.8 kg și 20.4 kg , adus de o doamnă tare dragă și a ei prăvălie virtuală. Mi l-am dorit nu pentru că nu aș fi mulțumită cu ce am, chiar nici nu aș vrea vreun premiu, dar pur și simplu nu mă pot abține! Îmi place atât de mult să îl am lipit de mine, încât e o bucurie orice ocazie, pretext, de-a o face. Și nu sunt singura. E și Ștefan un mare purtător, poate nu chiar ca mine, dar pe acolo.:)

Așa că l-am cerut. Și l-am primit la testat. Două săptămâni mi-am pus Manduca în cui și am luat Boba. M-am înțeles bine cu ea, așa cum presimțeam de altfel. Cum am primit-o hopa-sus. Ușor de montat, ușor de reglat, ușor de de-montat. Și-n față dar și în spate. Eu îl port mai mult în față din motive de alăptat. Și aici unul dintre marile ei plusuri, părerea mea: alăptatul în Boba e extrem de discret și de comod. Nimeni nu bănuiește măcar ce se întâmplă acolo:)
Și încă ceva care mi-a plăcut mult la ea - poziția copilului per ansamblu - aceeași poziție în M fiziologic, lipit de tine, nici prea jos dar nici prea sus, numai bun de pupat pe creștet și de mirosit. Face asta datorită spatele ei înalt.
Și să mai zic un lucru care mi-a plăcut mult la ea: faptul că acea glugă pentru somn e detașabilă. Eu nu prea o folosesc în general și m-am bucurat când am văzut că o pot lăsa acasă. În plus, mi se pare că are rol doar de creare a intimității, nefiind deloc nevoie de susținere a capului în timpul somnului. Și asta e integral meritul Bobei și a poziției pe care i-o oferă.
Să mergem mai departe, la ceea ce deosebește Boba de alte SSC: curelușele suport pentru picioare(detașabile și ele). O găselniță simpatică, utilă însă pentru copilași mai mari. Mărturisesc că nouă nu ne-au fost prea de folos, dar pot să văd utilitatea lor în cazul puilor mai mărișori.
Să zic ceva și de aspect: Boba e frumoasă, destul de minimalistă, fără briz-briz-uri inutile. Are chiar și un sistem șmecher de strângere a resturilor de curelușe care altfel s-ar bălăngăni aiurea.

Să vă zic însă și ce m-a dezorientat la început: faptul că, bretelele fiind late iar eu foarte îngustă, aveau tendința să îmi alunece de pe umeri. A trebuit însă o a doua reglare a curelușei care leagă cele bretele așa încât să nu mai aibă cum să-mi fugă de pe umeri.

Concluzii de final: Boba e un SSC grozav, mi-a plăcut felul în care stă copilul în el, felul în care îi susține spatele și îl aduce mai aproape de persoana purtătoare.
Cureaua din talie lată așa cum trebuie, își face bine treaba la repartizarea greutății. Părerea mea e că el e ideal pentru copilași mai mari, când intră în schemă și suporții pentru picioare. e bun, chiar foarte bun și până atunci, dar mi se pare că mai târziu intră în deplinătatea funcționabilității.(Asta cred că sună puțin ciudat... oops)

Pentru că sunt mândra posesoare a unei Manduci frumoase de tot, normal că toată lumea m-a întrebat care mi se pare mai bună... chiar nu știu ce să spun... mi-au plăcut amândouă, sunt frumoase și foarte practice și pe distanțe lungi. Manduca cred că merge de la vârste mai mici, având și un reductor atașat special pentru asta. Și încă un plus al Manducăi în fața Bobei - faptul că o poți purta cu bretelele încrucișate. Știu multe mămici care au adoptat metoda asta, eu nu sunt însă una dintre ele.