...Să aducem pacea

Voi fi acolo, lângă tine mereu. Îți voi spune că e bine, că e normal ce ți se intamplă și o voi face... nu neapărat prin vorbe. Dacă vei dori însă, îți voi oferi toate informațiile de care ai nevoie, într-o manieră cât mai ușor de înțeles, cât mai obiectivă. Puterea de a lua decizii va rămâne însă la tine, pentru că....ea e cea care face diferența. Voi fi acolo ca să îți protejez nașterea. Voi fi acolo ca să te țin de mână dacă vrei, ca să îți mângâi părul. Voi fi acolo să îți ofer exact suportul de care ai nevoie în acele momente atât de speciale. Știu că ți se pare de la sine înțeles că nașterea ta va fi una specială. Îți spun însă de acum că pentru doctori ești doar o alta gravidă, că nu ești cu nimic altfel decât celelalte. Diferența de percepție e uriașă, simți? Și încă ceva: știu că experiența nașterii ți-o vei aminti toată viața... indiferent cum va fi ea: o poveste cu lacrimi și umilințe sau una de învingătoare. Și ce voi face eu aici? Voi lupta pentru ca ea să fie una așa cum ți-ai dorit-o, o voi apăra pentru tine.

Ce nu voi fi eu însă: nu voi fi moașă, nu am nicio competență medicală. Nu îți voi monitoriza bebelușul, nu îți voi măsura dilataţia. Îmi voi da seama când travaliul progresează după stările tale, îți voi putea spune când ar trebui să mergem la spital, dar locul meu va fi mereu lângă tine, nu în fața ta.

Păi și tatăl? Cum rămâne cu el? Nu vin ca să îi iau locul, nu asta vreau, nici nu-aș putea. Voi fi acolo pentru amândoi, ea și el. Indiferent cât e de informat, tăticului îi va fi tare greu să asiste calm la un travaliu, să nu se sperie, să nu dea drumul la adrenalina cea atât de molipsitoare. În loc de asta, îl voi folosi ca pe cel mai mare aliat în protejarea nașterii tale.

Și știi că rolul unei doula nu se termină odată cu nașterea? Știi că voi fi acolo și după, te voi ajuta cu alăptarea, voi fi lângă tine, fără să te judec, poate doar să te-ascult, ajutorul emoțional atât de binevenit dar neplănuit, pentru că știu că îți imaginezi că totul va fi extraordinar odată ce va apărea mult-așteptatul bebe.    

În loc de încheiere, niște vorbe: "Fear closes doors and trust opens them." Ce cuvinte puternice ne-a spus Liliana Lammers! Si tot ea ..: "Not so much about what we do but about why doulas, why labouring women need doulas in a country where  there are midwives? It is simple; a Spanish grandmother told me a few years ago: ‘When in labour we need a person who gives us PEACE’"

Între 22 şi 28 Martie, se sărbătoreşte World Doula Week. Diana Mateescu m-a provocat, iar eu am zis:)

cu Liliana Lammers, cea mai minunată doula ever:)

AP și la grădi!

Schimbări de tot soiul: de statut, de status, la ei și la mine.În sfârșit nu mai mint când spun că unul are cinci și altul doi, chiar așa e. Cumva, pentru că am făcut așa o pauză mare de la scris aici, acum o fac cu gâlme, convinsă că nu voi reuși să transmit ceea ce vreau. În fine. Încerc.
Sunt multe multe lucruri care se leagă așa frumos în viața mea... doula - Pavel - grădinița - Concept Continuum - alăptare - Lamaze - familie - AP - comunitate... multe și greu de împărtășit.
Sa detaliem putin măcar o parte din această înșiruire, că altfel nu are nicio noimă. Cu grădinița e Pavel, care din decembrie deja merge conștiincios în fiecare zi. E o grădi frumoasă, un loc cald cu oameni așișderea. Chiar dacă e micuț, cred că cel mai mic de acolo, nu am niciun dubiu că e în regulă cu el. Și aici vine poate paradoxul (pentru unii care nu au înțeleles cum stă treaba cu AP-ul, adică cu attachement parenting-ul). Cred că, pe lângă niște caracteristici genetice ale lui( deci faza cu așa e felul lui), Pavel stă acolo și a îmbrățișat atât de ușor această schimbare de ritm tocmai pentru că l-am crescut cât de AP am știut - faptul că l-am alăptat la cerere (încă o fac), faptul că am încercat mereu să îi răspund nevoilor de a fi aproape, de a fi cu mine mereu, oriunde, oricând, faptul că l-am respectat și l-am tratat mereu ca pe un egal, chiar și faptul că am co-sleep-uit (încă o facem), toate astea l-au făcut cred să aibă încredere că poate să zboare, că cuibul lui nu pleacă nicăieri, că locul lui e la fel de cald iar laptele lui e la fel de mult și de bun.
Încă din prima zi a uimit pe toată lumea... la masă. Mănâncă super-bine, chiar cu supliment adeseori, mănâncă singur, cu lingura și furculița de om mare. Paf! A căzut și mitul cum că ăștia alăptați sunt mofturoși și sclifosiți când vine vorba de mâncare.
Păi și cu laptele? El e pentru acasă, e tot la cerere și cere destul de des. Dacă însă nu sunt, no problem, se poate și fără.
Să vă zic și de întoarcerea de la grădi: să face în fix două feluri - purtat în spinarea mea atunci când mă grăbesc și pe jos, cu opriri muuulte, la fiecare mașină, fiecare cățel sau pisică, fiecare baltă. Cum aș putea să le explic binevoitorilor care se găsesc să îi spună să se dea jos din spinare că e mare cum că așa purtat e mai ușor pentru mine nu pentru el? Nu cred că ar pricepe...

Gata. Atât pentru acum. Vă las cu un citat dintr-un articol despre cartea mea preferată, Conceptul Continuum - "Sugarii ai căror necesităţi sunt îndeplinite conform conceptului “continuu” din perioada timpurie de sugar mic (ţinut în braţe) cresc cu o mai mare stimă de sine şi vor fi mai independenţi ca şi cei a căror plâns rămâne fără răspuns pentru că părinţilor le e frică să nu-i răsfeţe sau să nu devină prea dependenţi."

Încă o lună

...a trecut de când ne-am mărit efectivul. Pavel are patru luni, iar eu mă simt de parcă imediat îl voi trimite la grădiniță:)

Senzația care mă încearcă frecvent zilele astea, e una mai veche de fapt, dar pe care o acum o văd cu claritate: simt că trăiesc ceva important, simt cumva că nu fac umbră degeaba pământului, că am realizat CEVA aici, pe lumea asta.

Și mai simt ceva. Simt o nevoie ciudată să împărtășesc experiența mea, să împărtășesc mai ales punctul meu de vedere, referitor la maternitate.

Mă întreb dacă interesează pe cineva punctul meu de vedere, mai precis dacă mai vrea lumea să afle și viziuni roz. Că tot ce citesc în ultima vreme, sunt opinii de genul "a avea un copil nu e atât de simplu cum pare, sunt nopți nedormite, oboseală maximă, sâni angorjați, sunt plânsete care te scot din minți... și exemplele negative pot continua."

Acum nu vin eu să fac pe grozava și să spun că astea nu se întâmplă. Nu. Eu vreau să spun altceva. Că astea, dacă le pui în balanță cu toate chestiile frumoase, ajung chiar neglijabile. Adică am parte, la foc continuu aș spune, de momente priceless, greu de împărtășit, care fac ca starea de ne-dormire, ne-ieșire, ne-relaxare să merite toți banii.

Și de fapt totul e atât de simplu, dacă te asculți pe tine, dacă faci puțină liniște și îl lași pe el să vorbească. Acum, în stadiul ăsta de gomoloț, o face la modul cel mai direct cu putință. Trebuie doar să fi dispusă să i te dai cu totul:)

Ori de câte ori puiul meu plânge, el nu face decât să îmi spună că are nevoie de mine. Atât. Vrea să mă simtă, să mă vadă.

Oh, și alăptatul! Ce minune, la îndemâna orcărei mame! Vă spun la modul cel mai serios că mi-a trecut prin cap să încep să lucrez alături de fetele de la "Leche Legue" sau "Naște cum simți", numai să ajut la informare. Ori de câte ori văd un cărucior în parc cu un biberon cu LP sprijinit cuminte în suport, îmi vine să fac ceva - să întreb mama respectivă de ce nu alăptează? Îmi dau seama însă că nu aș schimba nimic, că răul e deja făcut în cazurile astea, nu aș face decât să le agresez gratuit.

Când văd ce relație magică am cu Pavel, care se manifestă parcă la modul absolut prin alăptare, uneori chiar din oră în oră pe timpul nopții, nu pot să nu doresc același lucru fiecărei femei.
Da, am ajuns să nu mă mai supere trezirile lui, dese uneori, de pe timpul nopții, pentru că am descoperit că de multe ori, nu e vorba de foame sau sete. O face ca să fie luat în brațe, pur și simplu să mă simtă acolo.

Sunt convinsă că, dacă l-aș lua să doarmă cu noi în pat nu s-ar mai trezi aproape deloc. Din păcate, asta nu e o opțiune, cu Matei care doarme în camera lui/patul lui. Dacă l-aș lua pe unul, automat ar trebui să îl primesc și pe celălalt...

Să mai spun acum care mi se pare diferența celor două experiențe cu bebe mic? Diferența e că acum sunt mai sigură pe instinctele mele, acum savurez totul altfel. Îmi aduc aminte cum așteptam să stea mai repede în funduleț, să facă mai repede primii pași, să crească cumva mai repede. Acum știu că toate astea vor veni pe negândite, că etapa asta de neajutorare, de dependență sută la sută de mine e atât de scurtă, dar atât de înduioșătoare.

Și cred că niciodată altcândva nu mai ai parte de asemenea priviri din partea nimănui...

O lună

Am sărbătorit ieri, prin muncă, prima lună în patru. Spun prin muncă, pentru că am avut și primul shooting după naștere. Așa că, dacă mai sunt interesați, declar Micul Studio deschis!

Dar să vă spun despre prima lună. A fost frumoasă rău, cu de toate, a fost altfel decât cealaltă primă lună. A fost cu mult mult lapte, câteodată prea mult pentru gustul meu (în special noaptea), dar i-am îndeplinit doleanțele. A vrut trei ore non-stop? Trei ore non-stop a primit. Iar consecințele se văd cu ochiul liber: Pavel a crescut mai mult de un kilogram iar în lungime are 58 cm. Aici le bănuiesc pe tantile care l-au măsurat la naștere că au greșit ceva: nu se poate ca un copil să se lungească 7 centimetri într-o lună, oricât de mult ar mânca el...Poate dacă ar fi Făt Frumos sau ceva...

Înafara unei mici depresii legate de faptul că m-am văzut îmbătrânită în niște fotografii, tonusul meu e incomparabil mai bun, așa cum am mai spus aici.

Cel mai mult mă încântă faptul că am curaj să îl duc peste tot. E un copil care, până la o lună a fost: afară din București la o petrecere cu mulți copii, a fost în parcuri și grădini, a fost la cumpărături, a fost și cu tramvaiul...Dacă continuă în ritmul ăsta, presimt că la pubertate va face înconjurul lumii:)

Și un ultim lucru pe ziua de azi: e mult peste așteptări fericirea pe care o simți când se culcușesc amândoi în brațele tale...Matei e un frate mai mare excelent!



Asta ar trebui să fie în dicționar la cuvântul "sătul".



Se poate spune că are o privire ștrengărească la o lună?

Trei torturi

Atenţie! Aceasta nu e o postare culinară. E vorba doar de felul în care am sărbătorit noi cei trei ani pe care i-a împlinit Matei: ca în poveşti, trei zile şi trei nopţi.

Dar să revenim la torturi: tortul no. 1, un tort de 3.200 kg în formă de Mickey a fost devorat de toţi colegii de grădi, de la toate grupele. Am auzit că a fost delicios, cu ciocolată şi fructe de pădure. Nu l-am gustat, pentru că nu am fost acolo. Am decis să nu ne amestecăm în sărbătorirea de la grădi pentru că am simţit cumva că am fi fost nişte intruşi, nu neapărat pentru Matei, dar pentru ceilalţi copii. Am simţit că acolo e un alt univers unde nu e nevoie de participarea noastră. Şi se pare că am făcut bine: copiii s-au distrat, au dansat şi cântat, au ciocnit pahare cu şampanie.

Tortul no. 2, cu ananas, iaurt şi pişcoturi, făcut acasă, a fost mâncat la petrecerea făcută cu bunicii, naşii, unchii şi încă câţiva prieteni vechi de-a lui tati. L-am sărbătorit pe Matei cum se cuvine, cu mâncare gustoasă şi multă voie bună.

Tortul no. 3, cu biscuiţi, brânză şi bezea (din nou, home-made) a fost servit la cea de-a treia şi cea mai mare provocare pentru noi: douăzeci de musafiri, mari şi mici, plus Şerveţel cu trucurile lui. Pentru Matei (şi nu numai) a fost extraordinar, nu cred că dacă am fi procedat altfel ar fi ieşit la fel de fun pentru toată lumea. La fel ca şi mâncarea făcută în casă, petrecerile sunt cele mai gustoase dacă le organizezi cu mâinile tale :)

Mulţumim aici tuturor participanţilor la această desfăşurare de forţe pe trei planuri, care s-au bucurat alături de noi că băiatul nostru a mai crescut cu un an. A! Şi să nu uităm să mulţumim pentru cadourile frumoase pe care le-am primit! Vă aşteptăm şi la anu', când promitem să o facem şi mai lată.

Ne iubim de doi ani

Am un baiat maaare pe care il iubim de innebunim! Pentru ca nu am timp acum de postari prea lungi va spun simplu: E ziua lui.

La multi ani, pui drag si scump!

Vă arată că a crescut mare!

De aniversare

Nu, nu este ziua lui Matei. Nici macar a mea, sau a lui Stefan.
Nu este aniversarea casatoriei, sau alt eveniment din viata reala.
E o sarbataoare virtuala!
Ca sa fiu mai precisa, a fost. Pe 30 mai.
A fost prima aniversare a "Lucrurilor marunte". Blogul nostru. A implinit un an! S-a nascut la Cluj, in timpul TIFF-ului, iar acum isi sarbatoreste primul an, tot de aici.

Un an in care a crescut mult. Chiar nu ma gandeam la asa o evolutie. In zilele bune, are in jur de o suta de vizitarori unici. Binisor, as spune. Nici prea prea, mici foarte foarte.

Datorita lui, am cunoscut lume noua, prieteni noi. Datorita lui, cei dragi sunt la curent cu evenimentele mai mici sau mai mari din viata noastra. Datorita lui, simt ca am si eu gasca!

Ii doresc sa creasca mai mare, alaturi de Matei. Va invit sa treceti in continuare pe la noi si chiar sa ne lasati comentarii, daca aveti chef!

Pentru delectare, primul post de pe acest blog, aici.

O nouă ediţie

Cluj Napoca - mai 2005, TIFF. Acolo a început totul.

El - organizator. Eu - voluntar.
El- bucureştean. Eu - clujeancă.
El - ştia filmele. Eu - cunoşteam locurile.

Sunt mai mult ca sigură că NIMENI din cei care au văzut acele începuturi nu s-au gândit măcar o secundă că ea se va concretiza aşa de frumos.

Cât de nebun trebuie să fii ca, după mai puţin de o lună de când cunoşti un om, cu care ai stat practic 10 zile (cât a durat festivalul), să îţi faci bagajele şi să îţi părăseşti familia, prietenii, joburile, oraşul mult iubit? Da, asta sunt eu...putin cam impulsiva.

Mâine vom lua avionul către Cluj. Începe din nou TIFF-ul.

De când nu ne-am mai văzut...

Matei a fost dublu-sărbătorit de ziua lui, în cele două oraşe.

În total, s-au sumarizat un număr de PATRU torturi, pe care le-a gustat pe toate. Cât despre cadouri, suntem îngropaţi la propriu de jucării noi.

Iar el tot cu cablurile şi ştecherele...Mai nou, cu mopul şi aspiratorul!

Am tăiat şi moţul, am făcut şi joaca cu tăviţa...Să nu se supere nimeni pe mine, dar mi se cam par nişte prostii şi chiar nu cred că înseamnă ceva alegerea lui pentru viitorul strălucit. În fine.

La venerabila vârstă de un an şi o săptămână, flăcăul are doar doi dinţi-jumate.
Toţi jos.
Dar muşcă rău. Şi roade tot. Se descurcă de minune cu grisine, coji de pâine, biscuiţi.
Că tot veni vorba de mâncare, avem doua veşti.

L-am înţarcat. Mâncăm acelaşi fel de mâncare. În sensul că nu îi mai gătesc separat. Şi nu prea refuză nimic.

A mâncat cu entuzism: măsline.
salată de vinete(fără maioneză).
pastă de brânză cu ceapă.
andive.
litchi.
Şi încă ceva. Merge singur. Pe distanţe destul de lungi. Fără frică. Ca un răţoi ţanţoş.
...Cam astea ar fi...

Mai jos aveţi ilustrarea parţială şi aleatorie a celor spuse mai sus.

Un băiat de zece

La ceas aniversar:

Am 10 luni, 2 dinţi şi 81 de centimetri.

Mă mişc foarte bine în patru labe şi merg biped cât te ţine pe tine spatele.

Fac o grămadă de năzdrăvănii şi sunt curios nevoie mare.

Am pipăit şi gustat de toate: de la papucii de casă a lui tati, până la uşa de la maşina de spălat şi roate din faţă de la cărucior.

Nu îmi place să fiu schimbat şi îmbracat.

În rest, îmi place să fac cam de toate: să scutur, să rod, să rup.

Mai am puţin şi fac şi eu un anişor...Doamne, cum trece timpul ăsta!

LMA, gogoaşă!

Se dă următoarea situaţie: e patru noaptea, somnul cel mai bun...Cu simţul specific mămicilor totuşi activat, simţi că eşti sfredelit cu privirea.

În somn încă, spui că aşa ceva nu se poate.

E linişte. E întuneric. Şi totuşi hotărăşti că merită să deschizi măcar un ochi. De control.

Şi dai de asta:


Evident, te pufneşte râsul. "Dormi liniştit, îi spui consortului, trezit de râsul tău. Matei ne veghează!"

La mulţi ani, puiule! Au trecut deja nouă luni...

O mie şi una de feţe-feţe

De fapt sunt doar şase, dar cred că adunate fac o imagine destul de bună a ceea ce înseamnă să fii bebeluş cuminte care mănâncă tooot şi să ai şapte luni deja împlinite.Ei, acum să nu vă imaginaţi că băieţelul nostru nu are momenţelele lui. Le are, dar nu facem mare caz, încercăm să i le respectăm şi să le descifrăm.

E doar începutul vieţii noastre în trei şi ne place la nebunie!