Punct și de la capăt

Mi-am dat seama că îmi lipsește mult scrisul aici, așa că repornesc motorul. Nu știu dacă la fel, nu știu exact ritmul, dar voi scrie.
S-au întâmplat lucruri, unele triste, altele frumoase. Cu speranță și lacrimi, viața merge înainte.

Deci dau drumul la amintiri. Simt că, încet încet, pot face asta.

Și încep cu o poezie. Una scrisă de mine, acu muuultă vreme. În '97. Am găsit-o într-un caiețel, într-o cutie plină ochi cu amintiri de care uitasem. Complet. Să nu fiți prea aspri, eram doar o adolescentă.

Lecție de cromatică

Albastrul este ,desigur, o biată culoare.
Îți spune asta oricine
Nu vrea să priceapă că roșul
Întotdeauna capătă spini
Când se rupe din colosul spectru de lumină.
Încearcă tu însă,
Când ți-ai pierdut curajul,
Să muști cu dinții o bucată de albastru.
Vei vedea cum ți se va prelinge printre intestine
Și deodată, vei avea printre vertebre
Ramuri de nu-mă-uita.
Vei simți atunci, așa cum simt florile,
Momentul când roua acoperă strălucirea lor cu lumina ei.
Și vei renaște atunci când ea, roua
Se va preface,
Înainte de a se topi definitiv în Soare.
Da, ea se va transpune-n spectru
Pentru ca tu,
Cel care vezi din nou în lacrimi
Speranța unui spin,
Să-ți risipești, inoportun,
Veninul.

Mi-am pus amintirile pe HOLD

E singurul lucru de făcut momentan. Că altfel e o maare rană deschisă. Să spun că e nedrept sau că e absurd? Păi cine sunt eu ca să judec asta?
Ca să știți despre ce vorbesc, vă spun că s-a stins cel mai fidel cititor al acestui colț virtual. Tatăl meu. S-a dus fulgerător și total neașteptat, în urma unui accident rutier.Eu m-am cufundat în cotidian, în treburi multe. Nu vreau să mă gândesc cu adevărat. Normal că el apare de peste tot. E practic imposibil să fie altfel. Dar mi-am propus ca, măcar pentru o perioadă, să nu răscolesc printre gânduri. Măcar până scap de nodul ăsta din gât. Știu că voi scăpa, până la urmă. Știu de la mama.

Vă spun același lucru pe care l-am zis și acum trei ani jumate: puneți mâna pe telefon și sunați-vă părinții. Spuneți-le că îi iubiți. Chiar nu contează dacă vă sprijină, dacă vă ajută, dacă sunt de acord cu alegerile voastre. Nu contează. Ei sunt și atât. Eu vă invidiez sincer pentru că îi aveți.

Am înțeles, la modul cel mai dur, un lucru. Am înțeles cât suntem de fragili.

Cuvântul spus

Să ridice mâna sus cine a auzit prin parcuri următoarele vorbe: "O să cazi și o să te lovești!", cu varianta mega-prăpăstioasă"O să cazi, o să îți curgă sânge și o să mergem la spital, unde o să îți facă injecție!"
... "Ești prea mic pentru toboganul ăla.."
... "Mai încet, o să te împiedici!"
... "O să aluneci, o să te lovești și o să te doară... o să plângi"
astea și alte multe previziuni sumbre.

Vorbe spuse. Vorbe toxice.

Teoria mea e următoarea: lucrurile astea au mult mai multe șanse să se adeverească odată ce le pui în cuvinte. Fără să vrei, le materializezi. Deja era nasol când doar le gândeai, dar asta e mai dificil de controlat. Însă ele nu trebuie spuse cu voce tare! E ca și cum le-ai chema să se întâmple. Eu așa zic. Vorbesc aici de energie cu frecvenţă joasă sau înaltă, care poate face rău...

Ok, bine. Nu e teoria mea, au spus-o alții înaintea mea, eu pur și simplu am îmbrațișat-o.

Distanțe

Nouă luni, există cordonul ombilical. Ăla fizic adică. Nu poate nimeni să facă nimic, e parte din tine și nu avem ce discuta. Apoi se naște, cordonul e tăiat. Vă dați seama cât poate să fie de greu pentru ei? Brusc, nimic din ceea ce știau nu mai e cum a fost. Doar mirosul mamei. Acolo. DA, acolo. La ea în brațe, la sânul ei. Da. Doar colo se simt acasă. Doar asta știu. Acolo totul e așa cum trebuie.

Distanțele când apar, ele dor. Tare tare. Se plânge din toți rărunchii. Oare chiar trebuie să îi obișnuim din fașă? Oare chiar trebuie să afle din start că, în viață, nu totul e așa cum vor ei, că nu sunt buricul Pământului?
Ce păcăleală mare mi se pare laptele ăsta praf. Ok, rezolvăm partea nutritivă, dar cu cealaltă ce facem?
Căci alăptarea mi se pare mult mai mult decât atât: mi se pare unica, singura portiță prin care UNU-l se menține în plan fizic. E singura modalitate prin care distanța rămâne în continuare zero.
Mda, ăsta e obiectivul mamei, în primul an. Așa simt eu. Să reducă orice fel de distanță. E cheia fericirii, părerea mea.

Copil-alăptat, copil-purtat, copil-îmbrățișat. Așa arată fericirea.

De ce te plângi că nu mai ai spațiu pentru tine? Păi nu știai că până la doi ani copilul și mama au aceeași aură? Adică sunt încă UNU? Așa mi-a spus mie mama, într-o zi frumoasă de martie:)

Of, cât de simplu poate fi totul, dacă se reduc la minimum distanțele astea...

E postarea mea cu care mă simțeam datoare, scrisă pentru Săptămâna Alăptării și dedicată unei prietene dragi de departe.

Olimpice II

Pentru că m-am gândit că poate vreți și voi să preluați ideea noastră olimpică, am spus că nu ar strica să vă detaliez probele cursei de ieri (bineînțeles că s-a dorit un repeat).

• sărituri din piatră în piatră (carte în carte), pe toată lungimea sufrageriei
• am făcut un puzzle
• am făcut două ture pe vârfuri cu mâinile ridicate
• am căutat zece lego albe și zece roșii, cu care am construit un garaj
• am împins o mingiuță pe tot traseul de șine care împânzește camera de joacă
• am pus toți mighty beans-ii în picioare, într-un șir (nu e ușor deloc)
• ne-am dat de zece ori peste cap
• am desenat cinci Sori ( de la Soare adică)
• am cântat cântecelul cu elefanții și pânza de paianjen până la zece
• am făcut o tură cu o minge de ping-pong pe o lingură (de departe cea mai grea probă. Când o scăpa trebuia să o ia de la început)

Fun, fun, fun.

Jocul se poate duce și afară, unde probele pot fi muuult mai interesante, clar.

O zi frumoasă vă doresc!

Olimpice

..." Mami, vreau și eu să primesc flori și medalie"
... " Puiule, dar oamenii ăia au fost foarte buni la un sport, știi? S-au antrenat mult, știi?"...
A doua zi: "Puiule, vrei să primești și tu o medalie?"
" Da! Ura! Dar ce trebuie să fac?" "Păi avem de făcut mai multe probe."..." Acum ocolim toate pernele astea! Pe locuri, fiți gata... start!" "Și acum? Care e următoarea probă?" "Acum ne dăm peste cap de zece ori pe covor.".... "Acum construim un tren lung lung din cuburi."
Cam așa s-a desfășurat decathlonul nostru la domiciliu. A durat mult, vreo două ceasuri. Nu ne-am plictisit deloc, din contră.
Iar la final, unicul participant a primit medalie și flori și a fost fericit. Păcat că s-a încheiat Olimpiada. A noastră va continua totuși, până vom rămâne fără medalii.

Trei-în-unu

Chiar fără nicio dificultate escaladează canapeaua și ajunge lângă mine. Apoi, la fel de sprinten, hopa sus! A ajuns în brațele mele. Mă gândesc că vrea din nou lapte. Nu fac nimic, aștept inițiativă din partea lui. Își continua escaladatul pe mine. Mi-a ajuns aproape în cap. Nu pricep. Parcă vrea să mă sufoce. Să mă înghită. Mă mușcă cu patimă de obraz și nas. Matei îl privește, parcă cu timiditate, din colțul camerei. Îi fac un gest subtil, o mini-invitație. O prinde din zbor și mă atacă și el cu viteza fulgerului. Mult mai delicat însă, se culcușește sub brațul meu. Stăm așa, îngrămădiți pe jumătate de canapea, trei suflete.
E un moment simplu de... cum să spun... de apartenență. Eu a lor și ei ai mei.
Sunt fericită.  E atât de simplu să îți deschizi brațele.