Chiar dacă poate seamănă fizic, ca și evoluție lucrurile stau destul de diferit, am senzația uneori că vrea să ardă cât mai multe etape, să devină cât mai rapid un partener serios de joacă. Existența lui Matei îl stimulează enorm. Să vrea să cunoască tot felul de lucruri cu care tocmai a umblat fratele cel mare, să poată să ajungă acolo unde e el, să guste din mâncare lui. E înduioșător de-a dreptul să văd cum i se luminează fața când apare Matei de la grădi. La rândul lui, fratele cel mare îmi oferă niște surprize de-li-cioa-se: mai deunăzi, înainte de-a pleca dimineața, a venit într-o goană să îl pupe de fratele-mic pe care l-a alintat așa cum noi nu am făcut-o niciodată: "bombonică" și "piciule". De unde a agățat el apelativele astea, jur că nu știu, tot ce știu e că i se potrivesc de minune lui Pavel, spuse de Matei.
Asta una, dar cred că mai e ceva care face ca totul să fie puțin altfel acum. E vorba de raportarea mea la întreaga situațiune. E una mai fără stres, mai calmă, mai cu urechile ciulite la nevoile lui, mai capabilă să mă acordez urgent la ele. Și asta pentru că am înțeles un lucru: am priceput că nu există rețete, că fiecare e altfel, iar asta nu e doar o vorbă. Am înțeles că este totuși un secret la mijloc: să te dai cu totul nu e lucru ușor de făcut, ai senzația că te-ai legat cu totul... doar așa îți câștigi libertatea aia interioară pe care ți-o dă certitudinea că faci BINE. Și o simți cu fiecare por, ajungi să comunici atât de bine cu omulețul tău, încât descoperi cu mirare că soluțiile la orice problemă ți le dă cumva tot el, pe nevorbite, prin atingere, prin corpul lui lipit de-al tău.
Iar cel mai frumos lucru mi se pare că e felul cum aceste noi descoperiri și senzații care au venit odată cu Pavel, îmi îmbogățesc și simplifică chiar, relația cu Matei, pe care l-am absorbit automat în sfera asta de BINE. Același acord de care vorbeam mai sus, aceeași comunicare de nevorbite, chiar dacă, în cazul lui, mă mai derutează uneori cuvintele spuse.
