Probabil din cauză că îi iese o măsea, Pavel e insuportabil de vreo două zile și nopți. Plânge, dacă nu plânge urlă, dacă nu urlă mănâncă și câteodată toate trei deodată. Nu vreți să știți cum sunt creierii mei franjuri. Aici nu e niciun rebus. Aici sunt doar dureri de la gingii. E clar totul. Integramă pentru începători. Soluția e, aproape întotdeauna, sânul. Acolo se alină. Acolo își linge rănile. Acolo uită de durere. Cel puțin, pentru următoarele cinci minute. Când o ia de la început...
Rebusul e însă altundeva, la nivele superioare, mai bine spus la avansații în vârstă, care au înțeles din păcate, chiar dacă nu știu exact de unde, că e rușine să plângi. Așa că ne mascăm. ne camuflăm supărările, cât putem mai bine? Nu? să facem niște săpături, studii de caz să zicem.
Astăzi la trezire, "bună dimineața" veselă(poate prea veselă) urată de tati fiului cel mare, a declanșat un plâns și o jale totală. S-a supărat atât de tare, de parcă ar fi fost privat de cel mai de preț lucru. Ștefan a rămas interzis, el fusese doar draguț cu Matei, care însă a devenit atât de trist încât ni se rupea sufletul. Mi-am dat seama rapid de unde vine supărarea lui, de data asta mi-a fost chiar ușor să detectez problema, tocmai pentru că reacția era atât de neașteptată. L-am chemat imediat cu noi în pat, a venit într-o secundă, m-am băgat și eu înapoi lângă el și am luat-o de la început, ca și cum încă nu mă trezisem. Pentru că el asta voia: să mai stea în pat, să mai stea cu noi. Totul a durat câteva minute, s-a ridicat apoi singur, ca și cum nu s-a fi întâmplat nimic, ca și cum nu ar fi curs nicio lacrimă.
Și o altă situațiune: acum câteva zile, după grădi, l-a dus tati la cinema. Și încă la 3D. S-a întors rupt de oboseală, înainte de orice altceva. Bineînțeles că nu a fost chip să fentăm ritualul de seară cu puține desene și două cărți citite, chiar dacă se scurgea pe pereți.
Tocmai pentru că era atât de sfârșit, am umblat cu mănuși și eu și tati, să prevenim probabil o eventuală criză de plâns și nervi, datorată unei zi prea pline. Deh, eram și noi cam obosiți, trebuie să recunosc.
Ei bine, plânsul nu a putut însă fi evitat. El a pornit, așa cum mă așteptam, dintr-un motiv absurd: mi-a reproșat că nu a reușit să vadă o pagină din carte și m-a pus să o iau de la început cu ea. L-am refuzat.
Nu cred că am fi evitat plânsul dacă nu o făceam. De fapt, cred că i-aș fi făcut un deserviciu mare dacă nu i-aș fi dat ocazia să plângă. Să se descarce. Am stins lumina, în timp ce el mă acuza că sunt o rea pentru că nu vreau să mai citesc și m-am culcat cu el în brațe. A adormit acolo, printre suspine, în circa două minute.
Aș putea scrie atâtea, păcat că nu mă lasă gingiile alea... Însă mesajul meu de azi e ăsta: nu trebuie să înnăbușim orice plâns, chiar dacă ne vine să o facem, dintr-un instinct probabil sănătos.
Pe lângă că putem pricepe multe din plânsul lor, el e de multe ori necesar. Ca o supapă la oala cu presiune. Și cea mai nefericită reacție? Să îl facem să se rușineze pentru că plânge, să îl facem să încerce să își înghită lacrimile, de dragul nostru, al părinților cu nervii la pământ.
Matei mi-a dat și aici, cea mai cruntă lecție: l-am rugat odată să nu se mai miorlăie, eram foarte obosită. Mi-a spus, printre suspine:"Nu pot nicicum, mami, să mă liniștesc acum." Am crezut că mor, când mi-am dat seama cât de egoistă fusesem...
8 comentarii:
Cred ca reprimarea plansului face foarte mult rau. Emotiile trebuie traite plenar, asa cum sunt ele, ca sa nu se acumuleze deep down si sa duca la frustrari si probleme ulterioare. Asa cum ne bucuram si radem si topaim cand suntem fericiti, asa plangem cand suntem suparati. Suntem tot noi, aceeasi, traind diverse sentimente.
Innebunesc cand aud: nu plange ca nu ai de ce - wtf?!? motivul meu exista si e foarte intemeiat chiar daca am 2 ani, cine esti tu sa-mi spui ca nu e asa?; nu plange ca esti mare (?!?!); nu plange ca e rusine (?!?!) si multe alte exemple de intelepciune...
Of, as scrie o tona pe tema asta, dar si pe mine nu ma lasa, nu gingiile :) ci munca :D. Vreau doar sa mai zic ca instinctul ala sanatos care ne facem sa evitam plansul copiilor / sa-l oprim, nu mai are valoare, ala era bun cand traiam in pesteri si era nevoie de liniste ca sa nu ne manance vreun brontozaur care ne auzea chitaind. Acum mi se pare esential sa fiu alaturi de copil cand isi plange vreun necaz, aratandu-i ca imi pasa de problema lui si-l inteleg. Nu sa-i reprim sentimentele, crescand si hranind astfel un brontozaur interior.
Monis, instinctul de care vorbeam e cel care ma face sa consider barbara metoda Cry-It-Out. La asta ma refer, la faptul ca nu am putut niciodată să las bebelușul să plângă, fără să încerc să îl consolez, să il iua in brate si sa-l linistesc... acolo băteam cu afirmația mea.
Ooo, ce greu e sa nu spun "nu plange ca nu ai de ce" in momentele cand are crize, de orice fel si nervii mei sunt intinsi la maxim :(
Incerc sa ma controlez, nu intotdeauna imi iese, dar lucrez intens la asta.
Imi place articolul tau :) Mi-a dat de gandit.
Ah, da, corect, gandisem stramt, nu am luat toate variantele in calcul. Asta cu CIO cred ca nici nu mi-a trecut prin cap din cauza ca o consider inacceptabila.
Nici eu nu am putut sa-l las sa planga niciodata si in nici un caz singur, dar mi s-a intamplat pana recent, nu numai sa-l iau in brate, dar sa incerc tot felul de metode pentru a-l opri din plans, prin consolare, mangaiere, distragerea atentiei, alaptat. Abia de curand am inceput sa-l iau in brate si sa-i spun ca-l inteleg ca este suparat si ca e ok sa fie suparat, dar sa-l las sa planga de gatul meu, pana isi varsa toata emotia. Eu pe acolo eram cu ce ziceam mai sus.
Discutia e foarte ampla, si de aia comentez foarte rar, ca nu am destul timp incat sa ma exprim exhaustiv si ajung sa fiu prost / incomplet inteleasa :).
Monis, ai dreptate, e una din cele mai vaste discutii, zic eu. Total de acord cu ce zici tu, completeaza perfect restul chestiilor scrise de mine. Afirmatia aia cu instinctul am facut-o ca nu cumva sa priceapa cineva pe dos ce am scris si sa gaseasca cumva aici o incurajare in aplicarea vreunor tactici din astea sinistre, gen CIO:)
Zilele trecute aveam si eu la servici o discutie cu o mamica despre felul in care il trata pe fiul ei care vroia sa se incalte singur si ii era necaz ca ea tot intervenea.. ooff off ce suparare.
ce umilit se simtea copilul ca ea il facea in toate felurile ptr ca plange.
din discutiile cu ea mi-am dat seama ca facea asta din cauza ca ea se simtea rusinata. de comportamentul copilului.. :(
deci.. imaginea conteaza :((
buna, printre picaturi , daca iti face placere ai de ridicat o leapsa de la mine de pe blog.
numai bine, o zi usoara, si multa sanatate celui mic!
La cursul de "Joc si emotii" exact despre asta se vorbeste la un moment dat - despre nevoia copilului de a plange ptr a se elibera. In acele momente, copilul foloseste un pretext pentru a turna o galeata de lacrimi. El nu plange ca nu i-ai dat o bomboana, ci ptr ca e frustrat de ceva, ca l-a certat educatoarea sau nu reuseste sa se incalte singur - si lucrurile astea s-au adunat in el.
Si eu m-am intrebat cum e diferita chestia asta (sa lasi copilul sa planga) fata de CIO. Dar la CIO copilul plange singur, de obicei plange de disperare, fara parinte, pe cand aici parintele e langa copil, il tine in brate (desi copilul pare sa nu vrea uneori). Aletha Solter are o carte "tears and tantrums" in care vb. despre efectul terapeutic al plansului.
Trimiteți un comentariu