luni, 21 mai 2012

Comoara

Am mai învățat un lucru de la copilul meu minunat(ăla mare). De fapt, nu e ca și cum el mi-a arătat, mai bine spus - el m-a inspirat să descopăr încă o gaură de la macaroană.

Există momente (suficiente, aș adăuga... poate prea multe) când îmi sare țandăra pe Matei-cel-poznaș-frate-de alt-poznaș. Și îl cert. Și îi spun că nu îmi place. Că vreau să se oprească din tropăit, că doarme Pavel. Și altele.
Nu se pune problema că nu înțeleg de unde vin majoritatea acțiunilor lui și care este rostul lor. Nu. Pricep, dar am neuronul terminat. Nu mai vrea scandal. Iar el vede că m-a supărat, vede că sunt exasperată. Și îi pare rău. Îi pare mai rău decât aș vrea eu să îi pară. Intuiesc disperarea lui și atunci îi spun cuvintele magice. Îi spun că da, sunt supărată, dar îl rog să nu uite faptul că îl iubesc. Îl iubesc și când face lucruri frumoase și impresionante, dar îl iubesc la fel și atunci când face tâmpenii.

Îi spun asta. Des. Oricât de des. I-o spun și fără motiv. I-o spun pentru că vreau să-i intre bine în cap că are parte de iubire necondiționată din partea mea, iubire pe care nu trebuie să o câștige sau să o merite. Iubire care este și atât. La fel de mare, la fel de caldă. E acolo și nu are cum să se piardă.

Așa. Și care e gaura? Păi am avut grandioasa revelație că lucrurile stau exact la fel și cu omul de lângă noi.Omul cu care te cerți din te-miri ce motiv, omul pe care te superi și cu care te cenzurezi mai puțin decât cu copilul. Pentru că... e mare. E omul pe care te spijini când ai nevoie, e omul căruia îi verși seara toate frustrările și supărările adunate, toate chestiile negative, toți nervișorii tăi. Bineînțeles că tu îl iubești.Bineînțeles că  toate supărările tale nu au legătură cu această iubire. Care ESTE și nu se împuținează.
Bineînțeles că nu îi spui, de frică să nu te ia la mișto."Cum adică? Mă cerți că nu fac destul, dar îmi spui că mă iubești oricum?".

Ei bine da. Mi-am dat seama că fix de asta e nevoie. E nevoie să ne verbalizăm nu numai frustrările și supărările, ci și sentimentele pozitive, alea pe care considerăm (habar nu am de ce) că sunt subînțelese. Mi-am dat seama că nu sunt. Chiar deloc.
....Și totuși, nu pricep...de ce oare ne e jenă să spunem "te iubesc", chiar și cu ușa închisă și cu perdelele trase?
Sau nu e jenă? Dar ce e?  

Sau sunt doar eu? Noi?


4 comentarii:

myeva spunea...

nu esti doar tu, probabil mai sunt si altii. Noi, cu siguranta. Mie mi-a fost foarte greu sa spun "te iubesc" chiar si in momente de tandrete. Acum o spun si la suparare, il cert dar il asigur ca-l iubesc. El se mira de fiecare data, dar nu poate face acelasi lucru. Cred ca de vina este faptul ca n-am auzit cuvintele astea in copilarie
(ps ma intimideaza de fiecare data verificarea asta a cuvintelor la trimiterea comentariului)

poca spunea...

eu una zic destul de des "te iubesc". ce-i drept in ultimii ani la prietene, la mama, la frate-meu,la cine pot si eu. exista unii oameni fata de care iti e greu sa spui. Pe aia la care imi e usor sa le spun pe aia ii iubesc cel mai tare si stiu ca si ei pe mine. nu pot spune daca nu sunt sigura eu ca ma iubeste si celalalt. pur si simplu nu pot mi se blocheaza gandirea. la copii toata lumea spune, si copiii intotdeauna sunt prezenti si nu au momente cand nu iubesc. de asta toti le spunem cu usurinta. parerea mea ca e vorba de o distanta care trebuie umplta cu caldura cand aceste cuvinte ies greu. cu caldura si cu daruire, si cu curaj.

Cristina spunea...

Salut, Raluca!
Spun ca iubesc, dar am si perioade cand imi e mai greu sa o fac, in acele perioade pe mine nu ma prea iubesc, asa ca nu-mi vine sa exteriorizez ceva frumos.
Cu drag.

Bijuterii spunea...

La noi "te iubesc" e un truism. Nu ni-l spunem pentru ca e evident. Poate ar trebui sa rostim cuvintele astea, dar nu o facem.

LinkWithin

Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin