De dimineață

Mda, voiam să scriu mai repede aici, dar nu am putut din motive de net... Long story short, dacă de 8 martie am primit flori și îmbrățișări fierbinți, de 9 martie am primit...o răceală/viroză de toată frumusețea. Și cum bine știți, gravidele nu prea se pot doftorici altfel decât naturist/băbește, am făcut doar inhalații cu sare și am băut la zeamă de ridiche neagră cu miere și alte siropuri permise(pătlagină etc) cât să-mi ajungă pentru un an. Nu am scris nimic ca să nu ziceți că mă plâng iar de ceva, o fac acum pentru că lucrurile merg pe calea cea bună, tocmai am fost să mă asculte cineva la plămâni că nu îmi plăcea deloc cum se auzea tusea mea.

Cum spunea Ștefan: ne vom aduce aminte de perioada asta pre-naștere, ca de un moment greu peste care am trecut cu brio și din care am ieșit cu toții mai puternici și mai imunizați:)

Îmi era groază doar să nu se grăbească Pavel să ne cunoască, pentru că ar fi avut surpriza(neplăcută - zic eu) să fie întâmpinat de o mamă cu mască pe față, deloc prietenoasă.

Cum spuneam, lucrurile sau îndreptat, încă puțin și sunt complet pe picioare.

Dacă tot am fost azi la spital pentru plămâni, medicul ginecolog a profitat ca să îmi facă și un control scurt al situației sarcinii. Mărturisesc că nu am fost foarte surprinsă când m-a întrebat dacă nu vreau să rămân ca să nasc. Colul e complet deschis/șters/moale, numai bun de născut.

Din nou l-am făcut să râdă când i-am răspuns că "nu vreau să rămân pentru că nu îmi vine să nasc". Știu că sună caraghios, nu e un moft, dar țin morțiș să nasc atunci când va vrea copilul să o fac, cu contracții pe bune, neprovocate de nimeni altcineva. Cum spuneam și aici, cred cu tărie că ăsta e primul lui act de voință.

Cert e că mult nu mai este, îl simt că nu mai e mulțumit deloc cu situația actuală cam claustrofobică.

Adevărata măsură a lucrurilor

A doua zi după ce s-a născut, o asistentă îmi comunică, cu o mutră vădit îngrijorată că băiețelul meu are o mică problemă din naștere... După ce îmi explică exact despre ce este vorba, văd că rămâne profund contrariată de reacția mea și o întreb: "E ceva rezolvabil, nu?", la care îmi trântește cea mai halucinantă replică posibilă: "Bineînțeles, e nevoie doar de o mică intervenție chirurgicală, mă gândeam doar că veți fi supărată că JUCĂRIA dumneavoastră NU E PERFECTĂ". ?!?!

Săptămâna trecută s-a rezolvat totul, după o intervenție chirurgicală și o spitalizare de câteva zile la Budimex.

Stop! Vreau să vă înlătur de la început eventualele sentimente de milă: nu, nu a suferit, l-a durut puțin dar a primit imediat calmante, a fost bine-dispus pe toată perioada spitalizării noastre, a luat cumva totul ca pe o joacă.

Am vrut neapărat să vă împărtășesc experiența noastră, pentru că vine în contradicție cu toate poveștile despre spitalele de stat pe care le-am auzit: condițiile în care am stat au fost excelente - totul curat, proaspăt renovat, televizor în cameră, asistente drăguțe și blânde. Cât despre doctor... jos pălăria!

Partea întunecată, sfâșietor de tristă a poveștii mele, îi privește pe toți acei copii mici cu niște probleme imense pe care i-am întâlnit acolo... și pe mămicile lor, care își înghițeau lacrimile și își îndreptau spatele ori de câte ori puii lor se trezeau din somn, pentru că nu doreau să le vadă îngrijorate.

Mămica lui Bogdan m-a abordat când așteptam să iasă Matei din operație. După ce mi-a spus povestea lor, m-a rugat să nu fiu îngrijorată... vă jur, am simțit că mă rup în două - tocmai ea să îmi spună mie asta, eu care eram acolo pentru ceva relativ simplu... ea știa mai bine decât oricine că a aștepta să îți aducă puiul din operație nu e ceva tocmai ușor, indiferent de natura acesteia, mai ales când sub ochii tăi se scurgeau, la intervale relativ regulate, tărgi cu alți copii încă sub efectul anesteziei, care au fost operați în paralel cu al tău...

M-au schimbat aceste zile petrecute acolo, m-am făcut să apreciez altfel tot ceea ce am și sper ca de acum să fiu suficient de înțeleaptă încât să tratez un guturai ca pe un simplu guturai și nu ca pe cataclism planetar.

Și încă ceva: limitele unei mame sunt muuult mai departe decât vă vine să credeți, e ceva ce nu doresc nimănui să testeze.

Simt că încă nu mi-am găsit cuvintele pentru tot ceea ce am trăit în ultima săptămână... vreau neapărat să fac ceva pentru Bogdan și pentru alții ca el, copii la care le-a intrat deja suferința în sânge.

Record personal

...Cu care nu ne mândrim deloc...40 de grade azi noapte. Duş cu apă rece. Împachetări cu spirt şi apă rece. A scăzut aproape complet.

Şi din păcate, am trecut pe antibiotice, că se făcuse groasă treaba.

Uff!

Se pare că Matei punctează sărbătorile: de Revelion, rozeola infantis...acum, asta!

Bine că au trecut Paştile fără probleme...