Bun venit în lumea noastră!

De câteva postări bune v-am tot dat emoţii prin titlurile alese (tensiunea ultimelor zile şi-a spus cuvântul), acum trebuie să vă dăm vestea cea MARE: Pavel cel mic s-a hotărât să vină pe lume azi de dimineaţă - pe la ora când toată lumea doarme dusă!
Ca să trecem şi prin datele tehnice, are fix 20 grame peste greutatea de la naştere a lui Matei (3,970), însă cel mai important, este sănătos şi pofticios.

Raluca îşi revine încet-încet după aventura nocturnă, a fost un pic mai complicat, dar din fericire şi mai scurt ca prima dată. E tare fericită şi uimită că a trecut şi prin asta... din nou. De fapt, am simţit amândoi aceleaşi senzaţii şi emoţii ca la Matei, probabil şi cu aceeaşi nuanţă palidă a feţelor :))

Ce mă bucură mult e că Pavel stă chiar lângă mămica lui, fără problemele cu mersul până la neonatologie la ore fixe pe care le-am întâmpinat la Giuleşti. Toată lumea este amabilă şi drăguţă cu Raluca, Cantacuzino e un spital curat şi destul de civilizat. Dar despre astea, cu altă ocazie, când suntem cu toţii acasă şi vom depăna amintiri...

Mâine sperăm să-i facem o vizită prelungită lui Pavel, Matei e foarte dornic să-şi cunoască frăţiorul. Vom avea la îndemână şi aparatul foto, aşa că foarte curând îl veţi cunoaşte cu toţii.

De dimineață

Mda, voiam să scriu mai repede aici, dar nu am putut din motive de net... Long story short, dacă de 8 martie am primit flori și îmbrățișări fierbinți, de 9 martie am primit...o răceală/viroză de toată frumusețea. Și cum bine știți, gravidele nu prea se pot doftorici altfel decât naturist/băbește, am făcut doar inhalații cu sare și am băut la zeamă de ridiche neagră cu miere și alte siropuri permise(pătlagină etc) cât să-mi ajungă pentru un an. Nu am scris nimic ca să nu ziceți că mă plâng iar de ceva, o fac acum pentru că lucrurile merg pe calea cea bună, tocmai am fost să mă asculte cineva la plămâni că nu îmi plăcea deloc cum se auzea tusea mea.

Cum spunea Ștefan: ne vom aduce aminte de perioada asta pre-naștere, ca de un moment greu peste care am trecut cu brio și din care am ieșit cu toții mai puternici și mai imunizați:)

Îmi era groază doar să nu se grăbească Pavel să ne cunoască, pentru că ar fi avut surpriza(neplăcută - zic eu) să fie întâmpinat de o mamă cu mască pe față, deloc prietenoasă.

Cum spuneam, lucrurile sau îndreptat, încă puțin și sunt complet pe picioare.

Dacă tot am fost azi la spital pentru plămâni, medicul ginecolog a profitat ca să îmi facă și un control scurt al situației sarcinii. Mărturisesc că nu am fost foarte surprinsă când m-a întrebat dacă nu vreau să rămân ca să nasc. Colul e complet deschis/șters/moale, numai bun de născut.

Din nou l-am făcut să râdă când i-am răspuns că "nu vreau să rămân pentru că nu îmi vine să nasc". Știu că sună caraghios, nu e un moft, dar țin morțiș să nasc atunci când va vrea copilul să o fac, cu contracții pe bune, neprovocate de nimeni altcineva. Cum spuneam și aici, cred cu tărie că ăsta e primul lui act de voință.

Cert e că mult nu mai este, îl simt că nu mai e mulțumit deloc cu situația actuală cam claustrofobică.

Am găsit un fluture

Așa cum mi s-a prezis(dorit), viroza păcătoasă a lui Matei a trecut complet într-o săptămână, iar băiatul a fost livrat cu greu azi de dimineață la grădi. Se obișnuise acasă, să se corcolească în patul lui mami și să fie tratat ca un prințișor.

În timp ce îmi făceam(într-un final glorios) bagajul pentru maternitare, am avut o senzație din ce în ce mai pregnantă că s-a schimbat ceva. S-a schimbat ceva în feelingurile mele, în felul în care mă raportez la evenimentul ce se apropie cu pași repezi. Am realizat apoi că schimbarea are loc de ceva vreme, doar că eu eram atât de axată pe problemele de care v-am povestit, că aș fi pierdut probabil momentul. Vorbesc aici de o stare specială, de euforie amestecată cu nerăbdare amestecată cu emoție amestecată cu puțină frică. Un cocktail unic, pe care nu cred că-l mai simți de multe ori în viață.

Bineînțeles, nimic din toate astea nu se vede dinafară. Dinafară îmi imaginez că se vede doar o balenă care se târăște cu greu printre pereții casei și oftează la fiecare schimbare de poziție.

La asta chiar nu mă așteptam prin comparație cu sarcina no 1, când am zburat vioaie până în ultima clipă. O fi copilul mai mare(deși nu cred, doar Matei s-a născut cu 4 kile) sau or fi semnele vârstei(3 ani contează așa de mult?) de vină pentru greutățile astea de mișcare...Oricum, nu de ele voiam să spun aici, ci de bucuria pe care ți-o aduce, pe nesimțite în suflet, gândul că vei mai avea un pui mic.

Încă puțin

Aproape 37 de săptămâni, mai avem puțin.

Ieri am fost să mă întâlnesc pentru prima oară cu medicul cu care voi naște. Îl cheamă Dragoș și am stabilit să sărim peste formulele de politețe. Nu, nu e același cu medicul care mi-a monitorizat sarcina, în schimb e același cu cel care m-a ajutat să îl nasc pe Matei, deci ne cunoaștem destul de în amănunt:)Poveste lungă, inutil să vă spun.

Ne-am revăzut cu plăcere, i-am predat toată documentația adunată îl cele nouă luni, am verificat cum stau lucrurile: copil mare (3kg300 după părerea ecografului), vioi de nu se poate (nu vreți să știți cât îmi ia ca să adorm seara), col deschis, deci poate să vină oricând.

"Cum vrei să naști?" - m-a întrebat.

"The hard way" - i-am răspuns. Adică natural, fără peridurală. Nu l-a surprins răspunsul, dar mi-a spus că aude rar așa ceva, în general lumea vrea să fie cât mai nedureroasă treaba.

I-am mărturisit că eu nu o văd ca pe un act din curaj, din contră. Mă înspăimântă mai ales ideea de a nu avea control total asupra expulziei copilului, cât și acul înfipt între vertebre...În plus, pe Matei l-am născut fără și am văzut că se poate, chiar dacă a avut patru kile iar eu nu sunt prea mare nici prea lată.

Să dea Domnul să meargă totul așa cum trebuie iar eu să fiu la înălțimea situației. Să nu uit nici un moment că atunci nu va fi vorba de mine, de confortul meu, ci de el, de puiul meu care va veni pe lume.

Vă mărturisesc că e adevărat ce se spune, durerile nașterii se uită imediat, însă senzația de magie pe care o ai când îl auzi pentru prima oară nu se uită defel...

Văzând cât sunt de pregătite celelalte gravide bloggerițe (Ada, Delia), am decis că e cazul să mă agit și eu puțin, așa că am scotocit printre cutii după hainele de bebe pe care țineam minte că le mai am de la Matei. Nu are rost să vă spun că am descoperit că sunt mult mai puține decât știam, din cauză că am tot dat din ele, deși nu mai știu prea bine cui. Cumva ne vom descurca, nu îmi fac gânduri suplimentare.

V-am spus că o să-l cheme Pavel și că Matei îl caută în fiecare zi când vine de la grădi?

Pofte

În cazul meu, poftele de gravidă se manifestă ciudat. E ceva vizual, aș spune. Nu pot nicicum să ignor rețetele de mâncăruri care îmi ies în cale. Și o fac des, ținănd cont de faptul că în blogroll-ul meu se găsesc mai mult de o duzină de link-uri de experte absolute în ale bucătăritului.

E momentul să fac o precizare, pe care cred că am mai făcut-o și cu alte ocazii: nu sunt o expertă, nici măcar în liga a doua nu m-aș putea înscrie la bucătărie. Dar acum nu mă pot abține. Nu să mănânc, să gătesc. Sunt de-a dreptul fascinată. Parcă șoricelul din Ratatoille pune stăpânire pe mine și mă arunc plină de curaj printre cratițe.

Simt că-mi lipsește experiența, dar beneficiarii mei sunt foarte îngăduitori cu mine și îmi încurajează încercările ciudate.

Două isprăvi care au ieșit binișor voi menționa acum: cheesecake cu vișine de care am citit aici și o rețetă de paste cu pesto făcut cu alune de pădure pe care nici nu mai știu pe care blog al găsit-o. Mulțumesc Bogdana pentru inspirație!

Tarta mi-a ieșit de nota opt, mi-ar fi plăcut ca brânza să fie mai fina, mai omogenă..

Sper că până la sfârșitul acestor nouă luni să ajung și eu măcar în liga-ntâi cea mică.