La un pahar de vorbă

Încercam să îi explic cum stă treaba cu căciulile astea...Oricum, mai ţineţi minte întâlnirea mea cu Mateicelperfect, cum vă spuneam eu că mănâncă frumos, la masa din bucătărie, pe scaun de om mare?

Mai nou şi Mateicelmic face la fel, deşi nu ştiu exact cărui aliniament de stele trebuie să îi mulţumesc şi nici câte zile va mai dura minunea.

Mai trebuie să îl învăţ să spună "portocaliu" şi gata, e bun de pus în ramă!

Nu vrea şi basta!

Aştept cu nerăbdare ziua în care vom putea purta o discuţie bazată pe argumente.

Să îi explic pe îndelete cum stă treaba cu virozele, cu răcelile, cu statul în casă, cu termometrul în fund. Şi dacă nici argumentele astea nu ar mai funcţiona, aş recurge la altele la care poate ar fi mai sensibil...I-aş spune că îi stă bine, că toţi băieţeii au aşa ceva, că mi-ar plăcea şi mie să am una, să nu mai îmi îngheţe sufletul în mine.

Ei bine, comunicarea noastră nu e atât de avansată, sau poate nu folosesc argumentele corecte. Cert este că, de fiecare dată, fără excepţie, se lasă cu scandal şi jale mare. Cred că se simte profund jignit când nu îi respect dorinţa şi devine de-a dreptul sălbatic în acţiunea de îndepărtare a accesoriului nedorit.

Săptămana trecută, când deja apăruseră copiii cu căciuliţe şi glugă peste, legaţi fedeleş cu fular, o percepeam ca o mare exagerare şi mă gândeam, cumva cu groază, la ce-i aşteaptă pe micuţi când va veni cu adevărat frigul.

Nu exista persoană care să treacă pe lângă noi şi care să nu îmi arunce o privire dezaprobatoare, ca unei mame total iresponsabile, care îşi ţine copilul FĂRĂ CĂCIULĂ, la cinşpe grade, sau câte erau atunci.
Cum aş fi putut să le explic că el nu e obişnuit cu capul acoperit, că avem o mare problemă la capitolul ăsta.

De câteva zile însă, gluma s-a îngroşat serios, frigul a venit de-adevăratelea. E cancer afară, chiar şi pentru urechile noastre.

Am mare nevoie de ajutor. Spune-ţi-mi vă rog, cum să procedez, nu pot să stau toată iarna în casă! Ce-i drept, dacă o pun cu forţa, după jumătate de oră de scandal se consolează şi se resemnează, dar parcă nu aş vrea să îl supun zilnic la asta...ca să nu mai vorbim de nervii mei, şi-aşa destul de întinşi, în ultima vreme.

Dovleci şi inimioare

Pentru că o gândesc mulţi, sunt sigură, dar se feresc să o verbalizeze, mă încumet eu să o zic: Urăsc Halloween-ul. Nu chiar aşa de mult ca St. Valentine, cu inimioarele ei penibile.
Ambele nu mi se par altceva decât nişte importuri total nejustificate de la prietenii noştri, americanii. Şi muuult, muuult marketing.

Simţiţi că avem nevoie de noi sărbători, de noi prilejuri de a cumpăra obiecte total nefolositoare? De ce nu ne costumăm pentru noaptea sfântului Andrei? Sau de ce să nu le dăruim măcar un pupic iubiţilor cu ocazia Dragobetelui? Dacă astea vi se par deplasate, atunci care e treaba cu Halloween-ul ăsta?

Aştept cu nerăbdare ziua în care vom sărbători şi noi sărbătoarea aia cu curcanul. Nu cred că e satât de îndepărtată cum vi se pare acum.

Da ştiu, nu aveţi ce face, dacă la grădiniţă se doresc dovleci sculptaţi şi costume de vampiri, nu puteţi să vă extrageţi, e pentru fericirea copilului...Sunt sigură că asta mă aşteaptă şi pe mine, dar lăsaţi-mă puţin măcar acum, să protestez, să-ncerc să zgândăresc puţin spoiala asta consumeristă cu care ne vopsesc ăştia valorile..

Iubita mea prietenă, ai dreptate, sunt puţine lucruri legate de vremurile astea de plastic şi nylon care să îmi placă. Ştiu, sunt cam cârcotaşă, dar încerc să amân cât pot de tare momentul când îmi voi face o poză lipită într-o inimioară, împreună cu alesul meu.

Later edit: Tocmai am intrat pe blogul unei prietene din Cluj şi mi-am adus aminte de o sărbătoare dragă pe care o avem noi, în Ardeal. Nu aţi vrea mai bine să o sărbătorim şi aici, în locul Halloween-ului?



Dovleci făcuţi de Ştefan, după o reţetă specială, cu miere şi nucă. O bunătate!

Bunii şi răii

E o viziune simplistă, copilărească poate, dar cumva, eu cred că e nevoie de un echilibru suprem, care să facă să funcţioneze mecanismul imens al lumii ăsteia. La câtă răutate, minciună, egoism, înşelătorie s-au adunat acum în jurul nostru, mă mir că nu se duce naibii totul, zău.

Dar îmi aduc aminte că există câţiva oameni, puţin ce-i drept, care înclină muuult balanţa şi ne ajută să nu o luăm cu totul pe ulei...Îmi veţi spune că, aşa cum sunt ei, excepţionali de buni, la fel sunt alţii, excepţional de răi. Sigur, aveţi dreptate, atâta doar că ăştia buni atârnă mult mai greu la cântar. Părerea mea.

Ei bine, m-am întristat foarte, când am aflat acu câteva zile, că unul din aştia buni-buni, a murit, la optzeci de ani, ce-i drept. Mă îngrijorează însă situaţia balanţei noastre...

"Eu sunt sigur că merg în Rai. Cineva poate să spună că sunt mândru. Dar nu pentru faptele mele cred că merg în Rai, ci pentru bunătatea lui Dumnezeu. Nu se poate să fi făcut Dumnezeu Raiul ca să-l ţină gol. Trebuie să ne potrivim cu Raiul, să ne placă în Rai şi să ne silim să-l câştigăm, şi-l vom câştiga."
Teofil Părăianu

Un om simplu dar nu simplist, luminos şi mucalit, care reuşea întotdeauna să ajungă la sufletul ascultătorilor săi, părintele Părăianu îmi amintea cumva de monahul Zosima din fraţii Karamazov. Mă bucur că l-am auzit live de câteva ori.

Furtuna mea

Acum câteva zile, după ce tocmai publicasem post-ul despre stereotipuri, m-a interpelat o prietenă pe mess, ca să îmi spună, că îi place muuult blogul ăsta, dar că sunt cam negativistă, că mereu mă plâng de ceva, că nimic nu îmi place...

Şi am căzut puţin pe gânduri. Probabil că are dreptate, sunt cam cârcotaşă, dar nu aş vrea ca locul ăsta să fie unul cu tonuri prea închise.

O spun cu convingere, deşi mă gândesc la o sumedenie de lucruri întunecate, probabil din cauza ploii şi a frigului. Mi-ar plăcea să nu fiu meteo-dependentă, mi-ar plăcea să am energia şi nebunia de la douăzeci de ani.

După ce am citit despre o pauză de suflet, mi-am dat seama că îmi este groaznic de teamă să nu fi căzut în mediocritate, asta în cazul fericit în care nu am fost întotdeauna acolo.

Poate mă judec prea aspru, dar am senzaţia că am pierdut ceva pe drum, o sclipire, şi că am ieşit puţin şifonată din bătălia asta mută pentru ziua de măine.

Aştept cu nerăbdare să iasă iarăşi soarele şi pe strada mea.

Şi am o întrebare, aşa, de final: E voie ca mamele să aibă momente din astea?

Oameni simpli

Şi melodia originală, cu dedicaţie pentru tata, mare fan Pulp:



via Radio Guerilla, cu multumiri.

Stereotipuri sau viaţa în roz

“Ai grijă, să nu o loveşti pe fetiţă...” sau „Dăi şi fetiţei camionul tău puţin”. Mă lovesc de frazele de genul ăsta ori de câte ori îndraznesc să îl echipez pe Matei cu orice altceva decât cu hainuţe-albastre-de –băiat.

Chiar aşa? Au pus fetele monopol pe roşu? Îl feminizează atât de puternic o bluză albă cu dungi vişinii? Oare de unde au pornit stereotipurile astea vestimentare?

Când era bebe mic şi avea încă trăsături incerte, înţelegeam cumva confuzia. Însă acum, chiar are aer şi mai ales, apucături de băieţel.

Am văzut acum câteva zile în parc, un batalion de şapte-opt fetiţe care se jucau împreună, toate în roz. Îndiferent de vârstă. Să nu îmi spuneţi că asta e dorinţa lor, pentru că unele erau prea mici încât să-şi manifeste preferinţele vestimentare.

Îmi aduc aminte senzaţia de libertate pe care am trăit-o în clasa a patra, când a venit revoluţia şi am renunţat la uniforme. Sunt sigură că mamele care îşi îmbracă fetiţele doar în roz au uitat, deşi majoritatea au vârsta mea.

Mi-am dat seama că urăsc toate aceste convenţii şi prejudecăţi! De ce mi se spune mereu „domnişoară” , chiar dacă sunt cu căruciorul? Ce ar trebui să fac ca să îmi spună „doamnă” necunoscuţii? Ar trebui să renunţ la tenişi şi să îmi trag o tunsoare de om serios?

Nu mă înţelegeţi greşit, nu mă deranjează defel statutul de domnişoară. Mă supără însă faptul că vânzătoarele se trag de şireturi cu mine...

Da, am instalat centrala şi da, încă ne spălăm la lighean în aşteptarea contorului de gaz...