Iarna - de chiar de chiar

Am cam lipsit de aici dintr-un motiv foaarte bun: am jucat în deplasare. Pentru că am văzut că iarna asta se lasă cam mult aşteptată în Bucureşti (deşi am înţeles că a venit acum şi acolo), am plecat noi în căutarea ei şi am găsit-o în toată splendoarea, într-un loc drag mie - la Sibiu. Un loc superb, mai ales în decorul hibernal.

Pentru că aventurile noastre abia au început, vom reveni cu detalii. Până atunci, nişte imagini nemuritoare:

Scurte. Stop.

La munte cu zapada. Stop. Mami invata intr-un final glorios sa schieze. Stop. Cinci copii. Stop. Toti urasc zapada. Stop.

Ne intoarcem pe final de an, asa ca nu va spun inca La multi ani. Stop.

Să ne oprim puțin din goană

Există un moment care îmi place mult în timpul liturghiei, când preotul zice "Dăruiți-vă pacea", iar fiecare dă mâna cu cei din jurul său, fie el cunoscut sau nu, copil, bătrân morocănos, sau poate gură cască aterizat din întâmplare-acolo. Cumva așa-mi imaginez Crăciunul la începuturi: ca pe-un moment special, un moment de dăruire necondițíonată. Ei bine, lucrurile au evoluat de când cu Coca-Cola asta și nu neapărat într-o direcție fericită. De ceva timp deja accentul vine pus pe cantitate și nu pe calitate. Să fie cât mai multe și cât mai mari. Nu?

E clar ca nu despre asta este vorba. Sunt perfect conștientă că e o șmecherie consumeristă la mijloc, că au reușit să ne facă să credem că e obligatoriu să ne cheltuim toți banii, chiar și pe cei pe care nu-i avem, acum, la final de decembrie...Dar e momentul să vă fac o mărturisire. Iubesc să-mpart cadouri. Să le împachetez cu minuțiozitate. Să scriu pe ele,cu markerul, destinatarul. Îmi place la nebunie momentul acela fix dinaintea devoalării conținutului, mixtura aia de curiozitate și nerăbdare, mult mai vizibilă la copii decât la noi, adulții.

Mi se pare un job extrem de dificil și totodată incitant, ăsta cu găsitul cadoului potrivit pentru fiecare...cel puțin dacă dorești să oferi ceva care să rimeze cu sufletul omului, ceva înafara sferei clasice fular-lumânare-sticlă de vin.

E un lucru ce presupune un pic de imaginație, chiar și un pic de psihologie dar mai ales muuultă empatie. Dorința mea secretă de fiecare dată, este să ajung cât mai aproape de miezul intim, de corzile bine ascunse.

Și chiar dacă nu îți iese, chiar dacă ai ales ceva ce destinatarul avea deja, poți fii sigur că el va simți și aprecia dorința ta de a-i aduce ceva special.

Și un secret pe care-l stiți probabil: un cadou BUN nu trebuie neapărat să fie unul scump. Chiar și o pietricică împachetată în hârtie poate să reușească să transmită lucrurile alea frumoase la care te-ai gândit tu când ai ales-o de pe marginea drumului...

Iar la final, un film care se potrivește cu peisajul:

La un pahar de vorbă

Încercam să îi explic cum stă treaba cu căciulile astea...Oricum, mai ţineţi minte întâlnirea mea cu Mateicelperfect, cum vă spuneam eu că mănâncă frumos, la masa din bucătărie, pe scaun de om mare?

Mai nou şi Mateicelmic face la fel, deşi nu ştiu exact cărui aliniament de stele trebuie să îi mulţumesc şi nici câte zile va mai dura minunea.

Mai trebuie să îl învăţ să spună "portocaliu" şi gata, e bun de pus în ramă!

Tata şi fiul

Pentru că tocmai a împlinit un an, opt luni şi fix o săptămână, am hotărât că a sosit momentul să vă împărtăşesc un pic din experienţele mele cu Matei. Şi o fac acum, pentru că astăzi a fost întâia oară când am fost doar noi doi, la un loc de joacă in-doors (deh, vremea de toamna-iarnă nu ne-a dat prea multe opţiuni).
Pe scurt, la invitaţia unor dragi prieteni-tineri părinţi, am mers până la Băneasa Shopping City, unde planul era ca "fetele" să meargă să găsească ceva de îmbrăcat pentru prichindei, iar "stimabilii domni" să aibă grijă de cei mici, în spaţiul specializat şi profesionist amenajat pentru ei.

Zis şi făcut, ne împărţim pe grupuri câte doi şi mergem la intrarea locului de joacă. Acolo prima chestie care pe mine m-a siderat este că am primit brăţări cu nume. Cam ca la concerte. Sau ca la spital. Ma rog, o combinaţie cam nefericită, care pe Matei l-a enervat ingrozitor vreo 5 minute, timp în care a încercat cu disperare să şi-o dea jos de pe mână.

A doua chestie care m-a lovit e cât de mulţi copii erau acolo, alergând în toate direcţiile posibile. În fine, cert e că după mai puţin de o oră, atât eu cât şi Matei am început să căscăm şi să ne ia cu ameţeli de la caleidoscopul ăla de culori şi mişcări browniene. Singurul mod în care am reuşit să ne revenim a fost să ieşim la o plimbare printre magazine, unde era sensibil mai puţină lume. De ce? Probabil pentru că toţi erau la vreun loc de joacă...

Oricum ar fi, astăzi am învăţat amândoi ceea ce mami se chinuia de mult să ne înveţe: window-shopping-ul aduce confort psihic! :-)

Despre ea

Mă suna dis-de-dimineaţă ca să afle cum am dormit.
O sunam apoi la prânz să o întreb cum se fac găluştele pentru supa de mazăre.
Mă suna apoi seara din nou, să îi povestesc ce vrăji a mai făcut nepoţelul ei.

Număram zilele, aşteptând să treacă odată cele două săptămâni ce desparţeau de obicei vizitele ei la noi. Era în stare se vină de la Cluj cu trenul pe timp de zi, doar ca să ajungă cu jumătate de oră înainte de a se culca Matei.
Era expertă în "Mişcă vântul frunzele", vocal şi coregrafie.
Voia să conducă doar ea căruciorul.
Iubea să facă cumpărături de la Mega Image.
Îi plăcea la nebunie să meargă în Obor. Să vorbească cu lumea de acolo.

Era cea mai fericită bunică din lume.

Nu a mai apucat să îl vadă pe Matei făcând primii paşi şi nici să îl aplaude când a suflat în prima lumânare. Ştiu că e în continuare alături de noi, dar îmi lipsesc îmbrăţişările ei.

Cumva, am crezut parcă întotdeauna ca nu va pleca niciodată de lângă noi.

Şi aş vrea să vă rog ceva : Să preţuiţi ceea ce aveţi şi să mulţumiţi mereu pentru ce-aţi primit de la Dumnezeu.

Mulţumesc tuturor pentru condoleanţe, pentru că sunteţi alături de mine.

Vă voi ţine în continuare cu peripeţiile lui Matei cel mic, care a crescut un pic şi are deja un anişor.

life without

Mateicelmic a luat o pauză de scris în ultimele săptămani.
Din păcate, s-a întâmplat ceva. Oricât de bine l-am fi intuit ca rezultat, oricât de tare ne-am fi ţinut, nu am putut să-i facem faţă.

Mama Ralucăi, bunica lui Matei, nu mai e cu noi.

E greu să accepţi ca cineva atât de apropiat şi drag poate să dispară, pur şi simplu. Rămâi cu un ghem de amintiri, poze pe care ţi-e imposibil să le priveşti fără să ţi se înceţoşeze privirea, încrederea că ne vom revedea, cândva cumva.

E greu, dar vom trece peste. Şi din februarie vom reîncepe să scriem despre lucruri colorate şi luminoase din lumea lui Matei.

Rodi... te vom avea mereu în gânduri.

Pinguini în iarbă

Ştiu, de data asta chiar a venit iarna. Pe noi ne cam încurcă. Acum că începusem să mergem (ţinuţi de mânuţe), să ne dăm pe tobogan, să călcăm pe iarbă...Dar am hotărât că nu ne dăm bătuţi!

Chiar dacă hainele groase ne cam incomodează, iar căciula ne enervează profund. Am constatat că totuşi se poate merge încă în parc, se poate dormi în cărucior, se poate chiar alăpta pe bancă.

Şi i-am promis că nu o să îi cumpăr costum de pinguin. Cred că ştiţi la ce mă refer. La costumele alea care permit doar vârfului nasului să iasă pe afară...

Sunt extrem de puţini copiii pe care îi mai întâlnim de afară. Iar dintre ei, 80 la sută s-au transformat brusc în pinguini...îţi dai seama dacă sunt fetiţe sau băieţei doua după culoarea echipamentului...zău aşa...la minus zece grade ce-or să facă?

Acum că am acoperit partea cu pinguinii, să vă explic de ce sunt în iarbă:
Săptămâna trecută, o femeie simplă ne îndemna să calcăm iarba! E vorba de o petiţie, pe care am semnat-o cu entuziasm. Vă invit să faceţi la fel, dacă vi se pare o idee bună. Aceeaşi poveste şi aici.