Joi am fost să respiram aer curat, aer franțuzesc la Sala Polivalentă. Și ne-a plăcut. Mult.
Nici măcar nu ne-a deranjat foarte tare întârzierea de aproape două ore. Și nici chiar locația, care este printre cele mai nasoale, din punctul meu de vedere.
Singurul meu regret este că lumea a început să se încălzească abia către sfarșit, deși înțeleg cumva că mulți consideră muzica aia mai mult de ascultat decât de zbânțâit.
Ei bine...eu nu! Și m-am comportat ca atare, împreună cu Zmeura, ca două mămici responsabile ce suntem.
Principiul pentru care declar că îmi place un film este legat de felul în care mă cucerește și mă face să intru în poveste, să empatizez cu personajele. Ei bine, astăzi am mai descoperit un mod: te târăște LA PROPRIU în lumea lui.
V-ați prins desigur că vorbesc despre Avatar-ul pe care l-ați văzut toți. Am reușit într-un final să îl vedem și noi la IMAX și mi-a plăcut mult.
Am mers acolo mânată evident de curiozitate dar plină de prejudecăți... în general nu mă extaziez la filmele unde partea de efecte speciale e mai lăudată decât povestea.
De data asta mă declar învinsă. IMAX-ul ăsta chiar e o invenție grozavă... Da, da, știu că cinematografele 3D sunt de o grămadă de vreme, însă pentru mine a fost o premieră.
Ce mi-a plăcut cel mai mult și mai mult? Să zbor cu creaturile alea ca niște dinozauri! Mă obsedează zborul de multă vreme, de când am zburat cu parapanta și apoi nu m-au mai lăsat ai mei. E cea mai mișto senzație prin care am trecut... și mi s-a părut atât de normal, încât nu mi-a produs nici un fel de frică.
Am căutat-o apoi peste tot, am găsit-o în vise și acum. În cinematograf.
La final, vă spun că abia aștept "Alice în țara minunilor" a lui Tim Burton, care sper să fie la fel de dementă ca celelalte filme ale lui! Adică nebunie în IMAX... ce ți-ai putea dori mai mult?
E așa cum mi l-am dorit: curat și minimalist. Mai sunt câteva lucruri de făcut, dar se vor ajusta din mers. Abia aștept să îmbogățesc galeria cu noi secțiuni și imagini.
Carmen, îți mulțumesc mult pentru ajutor.
Later edit: Dacă vă place de noi, nu ezitați să puneți link-ul și la voi pe blog și spuneți-mi și mie. Mulțumiri dinainte.
Pentru că suntem mari amatori de quest-uri iar peisajul hibernal de afară ni s-a părut cadrul perfect pentru a părăsi bârlogul, am purces de dimineață cu cățel și purcel câtre MȚR și expoziția cu indicii.
Pe drum într-acolo, înotând prin nămeți, cu obrajii biciuiți de viscol, am avut o senzație clară cum că iarna asta a câștigat bătălia cu plugurile și cu lopețile de zăpadă (nu că ar fi prea greu la noi...). Și mi-a plăcut, aș îndrăzni să o spun cu puțin sadism :).
Dar să revin la expoziție și la muzeu. Spun cu rușine că, deși am mâncat nenumărate platouașe și am băut o grămadă de sucuri de mere la terasă, nu am intrat niciodată să văd muzeul. Și rău am făcut, pentru că e de văzut. Mi-a plăcut mult felul în care se inserează pe negândite aproape de tine. Reușește cumva să evadeze din tiparul clasic de muzeu, cu exponate încătușate sub vitrine. Am simțit pasiunea cu care au fost amenajate toate sălile, cu scrisuri și povești și am intrat în atmosferă.
Iar ideea Siminei cu indiciile ne-a prins total și ne-a făcut să vedem totul cu mult mai mare atenție, așa cum probabil că și-a dorit să o facem.
Și trebuie să vă mai spun ceva: cu această ocazie s-a încheiat pauza mea de muzee. Făcusem o supradoză acum câțiva ani, când am văzut Parisul, Berlinul, Bruxelles-ul la foc continuu și ajunsesem să nu mă mai impresioneze nimic...m-am trezit în fața unui tablou de Schiele fără nici un fel de reacție. Și atunci am spus stop. Asta în 2006.
Iar pentru că am găsit vreo opt indicii, ne-am ales cu un premiu:
Sunt sigură că ați auzit povestea lui Ion Bârlădeanu, sau poate ați văzut documentarul lui Alexandru Nanău de pe HBO, "Lumea văzută de Ion B.".
În caz contrar, un rezumat: Ion B a evitat din răsputeri de mai bine de treizeci de ani să devină un "cetățean onorabil". A plecat de acasă dintr-un sat din fundul lumii și a început să facă tot soiul de munci necalificate. Ajuns în București este pe rând gropar, tăietor la gater, paznic și muncitor la Casa Poporului. După 89 ajunge să trăiască din nimic ocupându-se de selectarea gunoiului într-o curte de bloc de pe strada Moșilor unde își petrece timpul decupând din reviste, întreținându-se cu femeia de serviciu, însoțit de-o sticlă de alcool ieftin.
Lucrările lui Ion Bârlădeanu au fost descoperite de un galerist în urmă cu doi ani, acolo în ghena unde locuia, iar acum el a ajuns să expună la Fred Gallery din Londra, alături de mari artiști care au marcat istoria artei.
Citez de pe pagina lui de Facebook:". Fără să aibă habar de vreun curent artistic, autorul de la marginea societății și-a urmărit doar pasiunea. Hobby-ul său e un război personal cu lumea reală. Nu are nimic dintr-un discurs artistic estetizant, ci este extrem de critic la adresa “adevărului” oficial."
În cazul în care nu ați apucat încă să vedeți filmul, va rog frumos să o faceți. E incredibil, iar personajul e fenomenal. E autentic în genialitatea lui, iar scena finală când îl vedem cum se bucură de bicicleta lui pe care și-a dorit-o întreaga viață, mi se pare definitorie pentru el, un om la 60 de ani, care deși vinde lucrări de mii de euro, își găsește fericirea într-un fleac, total în-afara granițelor succesului personal.
Sunt convinsă că el nu-și conștientizează genialitatea. Și ar fi bine să rămână așa, să nu lase sistemul să îl înhațe în tentaculele lui înșelătoare!
