O mare dezamăgire

Mă simt din nou discriminată, mă simt trădată, dar de data asta aleg să spun. Măcar aici.

După cum știți, e greu să găsești un loc child-friendly în orașul ăsta. Se fumează cam peste tot, iar de câte ori când apari cu copilul care încă nu merge la grădi și nu și-a însușit bunele maniere ești privită puțin chiorâș. Nu neapărat pentru că a-i face vreun rău, ci doar pentru că ești.

Eram bucuroasă foarte de o descoperire destul de recentă la capitolul ăsta: Librăria Bastilia, deschisă în Romană. Ne plăcea mult acolo în mansarda lor luminoasă, aveam mult spațiu, era aproape goală de fiecare dată când mai organizam câte o întâlnire între mămici. Îmi plăcea și că, fiind la mansardă, de fiecare dată când mergeam la ei mai aruncam un ochi și la cărți sau la lucrușoarele expuse acolo. Ajunsesem deja să îmi stabilesc acolo cam toate întâlnirile.

Ați sesizat folosirea timpului trecut. Da?

De azi începând, acolo nu voi mai călca. Nici ca să beau un ceai, nici ca să îmi duc copilul la teatru, nici ca să cumpăr cărți sau alte cadouri. Și o spun cu regret, credeți-mă.

De ce?

Pentru că m-au jignit azi: ne-am dat întâlnire la ei câteva mămici(vreo șase) și fiecare a venit cu puiul din dotare. Am stat la o poveste, am băut un ceai, copiii s-au plimbat puțin pe acolo, cu pașii lor mai mult sau mai puțin siguri și am plecat.
Jignirea a venit după, când una din ultimele două prietene care au rămas la final, mi-a spus că li s-a pus în vedere, chiar de către doamna de la PR se pare, să nu mai venim cu copiii data viitoare când ne ducem pe acolo...

Trist. Și pur românesc. O atitudine total greșită, spun eu.

Sâmbătă suntem aici!

Pe 12 noiembrie revine în forță Talciocul Urban păstorit de mama-de-geamăn-a-lui-Pavel. De data asta el se ține într-o altă locație, la Casa Margarit. Și, ce e cel mai important, în acest an, Talciocul îl susține pe Bibi. Taxele de la expozanți, plus o parte din vânzări vor fi donate către el. Va fi chiar o zona special dedicată, unde nu numai ca se vor putea face donații, dar se vor și putea cumpăra hăinuțe și altele, banii intrând tot în contul lui Bibi.

Va rog și eu frumos, frumos să spuneți mai departe, să audă cât mai multă lume, să se strângă câți mai mulți bani pentru Bibi.

Trei torturi

Atenţie! Aceasta nu e o postare culinară. E vorba doar de felul în care am sărbătorit noi cei trei ani pe care i-a împlinit Matei: ca în poveşti, trei zile şi trei nopţi.

Dar să revenim la torturi: tortul no. 1, un tort de 3.200 kg în formă de Mickey a fost devorat de toţi colegii de grădi, de la toate grupele. Am auzit că a fost delicios, cu ciocolată şi fructe de pădure. Nu l-am gustat, pentru că nu am fost acolo. Am decis să nu ne amestecăm în sărbătorirea de la grădi pentru că am simţit cumva că am fi fost nişte intruşi, nu neapărat pentru Matei, dar pentru ceilalţi copii. Am simţit că acolo e un alt univers unde nu e nevoie de participarea noastră. Şi se pare că am făcut bine: copiii s-au distrat, au dansat şi cântat, au ciocnit pahare cu şampanie.

Tortul no. 2, cu ananas, iaurt şi pişcoturi, făcut acasă, a fost mâncat la petrecerea făcută cu bunicii, naşii, unchii şi încă câţiva prieteni vechi de-a lui tati. L-am sărbătorit pe Matei cum se cuvine, cu mâncare gustoasă şi multă voie bună.

Tortul no. 3, cu biscuiţi, brânză şi bezea (din nou, home-made) a fost servit la cea de-a treia şi cea mai mare provocare pentru noi: douăzeci de musafiri, mari şi mici, plus Şerveţel cu trucurile lui. Pentru Matei (şi nu numai) a fost extraordinar, nu cred că dacă am fi procedat altfel ar fi ieşit la fel de fun pentru toată lumea. La fel ca şi mâncarea făcută în casă, petrecerile sunt cele mai gustoase dacă le organizezi cu mâinile tale :)

Mulţumim aici tuturor participanţilor la această desfăşurare de forţe pe trei planuri, care s-au bucurat alături de noi că băiatul nostru a mai crescut cu un an. A! Şi să nu uităm să mulţumim pentru cadourile frumoase pe care le-am primit! Vă aşteptăm şi la anu', când promitem să o facem şi mai lată.

Întâlnire de gradul... patru... sau cinci?

Probabil că toți o știți pe Delia, stăpâna Talciocului Urban. Apropo, nu uitați nici că sâmbătă e Talcioc la Verde! Știți probabil și că așteaptă și ea un băiețel. Ceea ce probabil că nu știți e că suntem amândouă fix la fel de însărcinate, pregătite pentru un peștișor de martie fiecare.

Prilejul întâlnirii noastre a fost unul cât se poate de frumos, la țol festiv, în singura-unica rochie mai de Doamne-ajută pe care o am(mă rog, o aveam, căci de o săptămână nu mai încap în ea, fiind într-o perpetuă expansiune).

Eram ca două mingiuțe vesele pe acolo și bineînțeles că nu am stat prea mult pe gânduri când l-am văzut pe Alexandru Tomescu la pozat cu alte doamne distinse. Am spus că ocazie ca asta nu se mai găsește, mai bine zis așa o combinație: două burți egale și un talent așa de rar. Cum spunea și Delia, poate se ia:)

Iar în timp ce noi îl hărțuiam pe artist, soțul personal era și el hărțuit de o blondă și-o brunetă...Sau era invers?



credit foto Dedi

AIR curat

Joi am fost să respiram aer curat, aer franțuzesc la Sala Polivalentă. Și ne-a plăcut. Mult.

Nici măcar nu ne-a deranjat foarte tare întârzierea de aproape două ore. Și nici chiar locația, care este printre cele mai nasoale, din punctul meu de vedere.

Singurul meu regret este că lumea a început să se încălzească abia către sfarșit, deși înțeleg cumva că mulți consideră muzica aia mai mult de ascultat decât de zbânțâit.

Ei bine...eu nu! Și m-am comportat ca atare, împreună cu Zmeura, ca două mămici responsabile ce suntem.





Credit foto, Mălina.

O altă restanță

Se pare că mi-au rămas tot felul de treburi nerezolvate de anul trecut. Iar ca să încep ceva nou, simt nevoia să fac tot ceea ce nu am reușit în ultimul timp.

Așa că, iată cum am văzut eu Talciocul Urban de la Verde. Sincer abia aștept continuarea.







Și încă câteva, aici.

Copilul cuminte există!

Am fost complexată total. Umilită până în măduva oaselor. Şi nu de o femeie bine îmbrăcată, nici de un fotograf cu mega-scule, ci de o mămică perfectă.
Am cunoscut-o ieri şi mi-am pierdut somnul. Şi ea are un Matei, cu cinci zile mai mic decât Mateicelmic...dar să vezi diferenţă!

Matei (pe care îl voi numi în continuare Mateicelperfect) îşi spune numele întreg, fără greşeală: Matei Pop. Mateicelmic ignoră total întrebarea.

Mateicelperfect nu mănâncă, dar cel mai surprinzător, nu pofteşte nimic de la nimeni, nici măcar dacă i se oferă. Mateicelmic face omor pentru o mână de pufuleţi Gusto, după care scormoneşte cu aviditate în orice pungă străină.

Mateicelperfect mănâncă în bucătărie, stând frumos pe scaunul de oameni mari, ignorând total zgomotele incitante de maşinuţe fabuloase ce răzbat din camera vecină.
Mateicelmic stă şi el pe scaun în bucătărie. Preţ de două linguriţe. După care se plictiseşte de peisaj şi o ia din loc, luând şi castronul de mâncare.

Lui Mateicelperfect îi plac amestecurile de legume fără sare, dar cu multe vitamine. Pe lista preferinţelor lui Mateicelmic, tronează castraveţii muraţi puţin iuţi şi brânza cu ceapă verde.

Mateicelperfect manevrează corect cuvinte ca „maron”, „portocaliu”, „bleu”. Mateicelmic nu ştie din astea, evident.

Mateicelperfect îşi strânge jucăriile după ce termină joaca, Mateicelmic le aruncă în cadă, în cel mai bun caz.

Gata! M-am consolat...Mateicelperfect va ajunge cercetător la institutul de fizică atomică, în timp ce Mateicelmic va îmbrăţişa probabil cariera de alpinist utilitar...

Rămâne să mai găsesc baba frumoasă...

Toate faptele prezentate sunt cât se poate de reale.

Un post cam subiectiv

Ştiu că aţi fost şi voi acolo. Dacă nu aţi fost, atunci aţi citit păreri. Sau aţi văzut reportaje. Şi cu siguranţă v-aţi făcut deja o părere. Probabil nu mai aveţi nevoie şi de viziunea mea.

Dar pentru că sunt intoxicată de expresiile „SHOW TOTAL” şi “artista care se reinventează”, am zis că este loc şi pentru mine.
Nu îmi place să mă simt un purice, unul din cei 60 de mii...A fost prea mare. Nu îmi place să aştept fără rost o oră, pe linişte, în înghesuială...Din nou, purice...Îmi veţi spune că trebuia să îmi iau un bilet la tribună. Dar mie îmi place să dansez, să stau aproape de scenă, să simt pulsul spectacolului de aproape! Ei bine, nu am reuşit...Eram prea mulţi şi scena prea departe, iar eu am obosit de-atâta aşteptare ...

Da, probabil aveţi dreptate..sunt o fiţoasă. Nu îmi plac lucrurile atât de comerciale. Aşa cum nu îmi place să îmi fac cumpărăturile din mall. E prea mare. Prea mult plastic. Prea la vedere totul.
Îmi place un magazin mic cu haine pentru Matei pe Moşilor vechi, unde suntem primiţi ca între prieteni, suntem sunaţi când vin lucruri noi.

Vorbeam cumva de Madonna?...Ah, da, probabil că am nimerit greşit, nu eu eram targetul, nu am fost niciodată un mare fan, însă am vrut şi eu să văd un show total...Ştiam cumva că asta mă aşteaptă: spectacol cu mult sclipici, kitch (deh, e muzică pop), pupături între fete, puţină obscenitate în mişcări, dar nu mă aşteptam la atâta remixare, nici la discursuri moralizatoare anti-discriminare...Chiar nu era cazul. Părerea mea.

Şi încă ceva: cam pe la toate concertele la care am fost (mă gândesc la Pink Martini, Koop, Roisin Murphy, Thievery), m-am întâlnit întâmplător cu cunoscuţi, am dansat, ne-am bucurat împreună...ieri, chiar şi pe cei pe care i-am găsit, i-am pierdut repede, iar telefoanele nu ne mergeau...Aşa că, m-am simţit cumva singură, din acelaşi motiv: era prea multă lume, pentru mine.

Parcul nostru

Pentru că ne petrecem acolo juma de existenţă, pentru că ne place la nebunie, pentru că ne-am făcut o grămadă de prieteni mari şi mici, declarăm parcul Ioanid - parcul NOSTRU!

În continuare, lăsăm imaginile să vorbească. E o selecţie cam mare, dar zic că merită.

A venit primăvara!

Unii au mers să o întâmpine prin parcuri, pe la grădina botanică, la grătare în păduri...

Noi, adepţi ai principiului "obiceiurile bune se dezvoltă din faşă", am scos copilul la o socializare, pe la terase.

Mai precis, în Lipscani.

A fost soare, a fost cald, a fost relax...Ce mai, a venit primăvara!

alter-ego muzical

Profit de ocazia lepşei primite de la Zmeura ca să ies un pic de la naftalină şi să liniştesc mulţimea de fani îngrijoraţi :)


Să recapitulăm reţeta:
- mergem pe Wikipedia, mai precis pe pagina “random”. Titlul articolului care se deschide va fi numele ansamblului muzical-artistic din care facem parte. Rezultatul nostru - wonderful! - este USS Nautilus;
- pasul 2: band-ul nostru a prins câteva gig-uri în cluburi indie, Raluca a scris câteva cântece reuşite şi am dat de un manager cool, aşa că ne facem album. Ne lăsăm din nou în seama destinului la Random Quotes. Ultimele câteva cuvinte care au un sens dintr-un citat dau numele albumului. Ne lăsăm cuprinşi de filosofia adâncă a creatorilor South Park şi alegem "...get your message across"
- Trecem la ultimul pas, alegerea unei imagini pentru album, ceva sugestiv dar nu foarte explicit. The right mix, daca mă inţelegeţi. Aşa că facem o nouă excursie la întâmplare, de data asta pe Flickr, de unde luăm fotografia cu numărul trei.

Şi cum Raluca, pe lângă talentul de a scrie cântece, mai are şi degete pricepute la photohopat, finalizăm produsul. Rezultatul poate fi admirat mai jos:



Aş fi încheiat cu "OUT NOW!", dar mai degrabă suntem curioşi să vedem ce rezultate ar avea Runbaby, Mr. Mitrana şi bineînţeles Dragoş!

Premiile industriei

Mânată de curiozitate şi cu mari carenţe la capitolul socializare, l-am lăsat pe Matei cu tati, (prima oară) şi am purces către Fabrica, împreună cu Zmeura&Iann.
Mă aşteptam să fie fum muult, mă aşteptam să fie înghesuială, dar nu mă aşteptam deloc să mă plictisesc. Hmm. Un stand-up comedy deloc interesant, un concert HiQ care parcă nu se mai termina...glumiţe de liceu pe scenă...iar fum...şi premiile. Din care recunosc că nu am priceput foarte multe...visurât marele caştigător, la o grămadă de categorii...
Ceva nu se potrivea. De fapt cred că eu nu mă prea potriveam cu ceva. Aş fi vrut să fie altfel, deşi nu ştiu exact cum. Poate am devenit eu cam pretenţioasă, ţinând cont de faptul că timpul meu liber a devenit atât de preţios.

Dpdv vestimentar, se pare că am fost ok. Cineva (care se pricepe) ne-a imortalizat pentru eternitate. Puteţi vedea aici.

Marele regret al serii a fost faptul că nu am reuşit să pun mâna pe un tricou Fredo and Pidjin...Se dădeau doar pe bază de listă pe care bineînţeles că nu eram (nu am ştiut că trebuie să mă înscriu pe site-ul lor înainte).

Ca o concluzie, trebuie să vă mărturisesc faptul că nu prea e nici o distracţie să ies fără Ştefan...

Cât despre RoBlogFest, presupun că era mai mişto la început, în primii ani, când erau mai puţini, dar poate un pic mai altfel.