Povestea nașterii lui Pavel așteaptă să fie scrisă/spusă demult. Nu aș spune că a stat cuminte pentru că mă tot bâzâie de ceva vreme să o pun de hârtie.
Am tot amânat din motive evidente: nu pot sta liniștită la calculator mai mult de câteva minute. Însă m-am hotărât: pornesc acum și voi scrie încet, câte puțin, până va fi gata.
Începutul îl știți deja. A fost o zi cu multe emoții, mai multe decât m-aș fi gândit...doar știam ce mă așteaptă, nu? De când m-am întors de la spital după ce tocmai îl refuzasem politicos pe Dragoș (doctorul) pe motiv că îmi las copilul să aleagă el momentul să ne vedem, au început contracțiile: destul de neregulate, apoi regulate, nedureroase și dureroase, apoi din nou neregulate, chiar absente.
Nu mai înțelegeam nimic. mi-am petrecut întreaga zi cu ceasul în mână, fără să mă hotărăsc dacă voi naște sau nu în ziua aceea. Pe la zece seara, am sunat totuși la spital să întreb dacă nu ar fi o idee bună să merg până acolo să vedem care e situația. Eram derutată pentru că auzisem/citisem că a doua oară totul e mai clar, odată pornite contracțiile trebuie fugit la spital, ca dilatația merge mult mai repede. Sfatul a fost să iau un No-Spa și să văd ce se întâmplă: se opresc complet sau devin regulate-dureroase?
Ei bine, au devenit parțial regulate la zece minute și destul de dureroase. Dar eu tot nu mă înduram să merg la spital. Am hotărât că aștept filalul emisiunii (erau preselecțiile la
Românii au talent) și plecăm apoi.
Pe Matei îl lăsasem în grija bunicii încă de la prânz pentru orice eventualitate, așa că eram liniștiți acolo.
Am ajuns la spital (Cantacuzino) la 11.30 pm cu dilatație 5, contracții regulate, moralul excelent și emoții ca prima oară. Emoții nu atât vis-a-vis de nașterea în sine, ci vis-a-vis de întâlnirea cu Pavel.
Așa. Voi divaga puțin acum.
Am auzit și aud mereu discuții legate de maternitățile din București, mai ales cele de stat, cât de oribile sunt și ce servicii de cacao oferă ele. Deja când auzea lumea că voi naște la Cantacuzino, mă privea cu milă și cu ușor regret. Nașterea mea era parcă predestinată să fie o experiență negativă, în niște condiții deplorabile, cu oameni( a se citi asistente) răuvoitori.
Sunt sigură că așa și este în majoritatea cazurilor, mai ales dacă pornești de la așa niște premise sumbre. Condițiile însă mi s-au părut a fi bune, spitalul curat, iar tot ce mă interesa era să am copilul cu mine în salon. nu îmi păsa deloc cum sunt asistentele, nici în timpul nașterii și nici după. Aveam încredere totală în doctor și asta conta.
Chiar nu am fost dispusă să investesc 2000 de euro cât costă la privat pentru a avea niște condiții mai grozave care mi-ar fi garantat apoi o experiență fericită. Adică ce aș fi primit în plus? : un personal amabil care mi-ar fi spus vorbe dulci și mi-ar fi schimbat așternutul de trei ori pe zi? Cam scump...mai ales atunci când știi că de fapt de tine depinde cum va fi această zi pentru tine. Cum spuneam: aveam încredere totală în Dragoș, iar rolul lui în povestea nașterii era capital.
Revin la poveste. Am urcat în sala de nașteri și mi-am continuat liniștită contracțiile într-un pat lângă alte două femei. Totul mergea bine, eu așteptam să devină foarte dureroase, așa cum știam din prima. Începeam să-mi fac chiar speranțe că de data asta va fi mai puțin dureros, doar eram la a doua naștere, nu?
Ei bine... total greșit! Când la dilatație 7 doctorul mi-a rupt apa, ele au devenit așa cum îmi aminteam! Al naibii de dureroase. Și când spun asta, vorbesc foaarte serios.
Și la fel ca prima oară, mărturisesc public că am țipat la fiecare contracție în ultimele 40 de min. Am făcut-o pentru că nu puteam altfel. Asistenta șefă de la naștere încerca să mă convingă că e rușine să țipi, că le deranjez pe celelalte. I-am spus pe șleau că selfăstim-ul meu e zero în momentele alea și că îmi pare rău dacă deranjez, dar nici măcar nu am de gând să mă abțin, țipatul mă ajută mult.
A văzut că nu are cu cine vorbi și m-a lăsat în pace. Mi s-a părut chiar că era ușor amuzată, nu cred că mai primise astfel de replici prea des. Am mai auzit-o apoi să se plângea unei alte asistente cât de nasoală e noaptea respectivă, că așa tărăboi demult nu a mai avut. Ei bine, pe mine nu mă interesa: era momentul meu să nasc iar eu consider că orice femeie e îndreptățită să fie cât se poate de egoistă în clipele alea.
Și credeți-mă pe cuvânt, nu de răutate era vorba, ci de un ditamai copilul de 4 kile ce dorea să se nască:)
Ei bine, în continuare lucrurile sunt puțin blurate, știu doar că am simțit că dacă nu merg pe masa de naștere o voi face acolo în pat. Am născut din două contracții, la fel ca prima dată. Și l-am văzut. Mi s-a părut atunci că seamănă perfect cu Matei. Acum mă gândesc că toți sunt la fel în primele clipe, proaspăt născuți, nespălați încă și cu semnele efortului pe care l-au depus să vină pe lume. Da, știu că nu e așa, dar altfel nu îmi explic de ce mi s-a părut că seamănă cu fratele lui.
Au fost fix aceleași emoții, aceleași lacrimi în colțul ochilor, aceeași senzație că s-a petrecut un miracol, că EU sunt autoarea lui. De departe cel mai fantastic sentiment din lume. Vă spun sincer că îi compătimesc pe bărbați că nu au parte de el...
Toată durerea, tot zgomotul s-a stins ca prin magie, iar eu am redevenit o ființă rațională, responsabilă și politicoasă. În timp ce Dragoș îmi făcea epiziotomia am avut chiar o conversație extrem de plăcută. Am vorbit despre copii, despre mica mea afacere, am râs chiar de personalul de acolo (rămăsesem doar noi doi în sală), puțin sărit, care consideră că nici un copilaș nu poate lua scor apgar 10, asta e nota pentru profesori.
Despre șederea mea în maternitate vă spun doar câteva lucruri. Vă spun că l-am avut cu mine în salon și că l-am alăptat exclusiv. Vă spun că am reușit chiar să le conving și pe celelalte două fete din salon că o pot face și că pot să renunțe și ele la completările pe care le aduceau binevoitoarele asistente.
Și vă mai spun ceva: nu am dat nicio șpagă pe acolo, nu pentru că nu aș fi avut pregătiți bani, ci pentru că nu știu și urăsc să fac asta. Am văzut însă cum una din fetele din salon își lua bani cu ea și dacă mergea până la baie. Eu le mulțumeam frumos ori de câte ori mă ajuta careva și le ofeream chiar o îmbrățișare caldă. Nu știu dacă credeau că sunt nebună, dar chiar nu mă interesa, mă gândesc chiar că le cădea bine și o asemenea recunoștință. Am vrut să îi dau 50 de lei doctoriței de la neo-nato înainte să plec, dar de data asta ea a fost cea care m-a refuzat.
Și niște prețioase concluzii personale: e la fel de dureros și a doua oară, diferența e într-adevăr că durează mai puțin, dar e poate mai intens. Până la urmă, ca și orice altă experiență de viață, felul în care va fi nașterea depinde în cea mai mare parte de tine. Indiferent câți bani dai, poți trăi ceva frumos sau ceva nasol.
Eu nu am așteptat de la ceilalți să mă facă să mă simt bine, iar dacă s-au purtat urât le-am ignorat pur și simplu.
O spun încă o dată: atitudinea contează. Și așteptările pe care le ai. Iar dacă ai așteptări mari de la ceilalți, vei putea fi ușor dezamăgit.
Da, am văzut asistente cu privire răutăcioasă, am văzut asistente dornice de șpagă, dar le-am ignorat și le-am oferit ceva ce se așteptau mai puțin: un zâmbet și o îmbrățișare, că doar asta aveam din belșug. Noul copil îmi umpluse stocurile până la refuz.
Se poate naște și la stat și să fie bine. Am spus-o.
Eh, a avut răbdare cineva să citească așa mult? :) ps Răspund la orice întrebare legată de subiect. Îndrăzniți.
