Ne-am (de)conectat

Două săptămâni fără internet şi televizor. Şi fără desene animate. Şi apă caldă curentă. Am supravieţuit cu bine, am lipit multe abţibilduri, am făcut multe puzzle-uri şi am desenat mult cu creta pe asfalt. Nu pot să spun că sunt fizic mai odihnită, nu sunt nici foarte bronzată, dar sunt cu siguranţă cu mintea mai limpede. Good enough, zic eu.

Copiii sunt bine, sănătoşi, cu obrajii roşii. Încă nu am ajuns acasă, mai lipsim puţin, dar acum avem net, deşi simt că nu voi abuza prea mult de el.

Înapoi în realitatea virtuală

Am făcut o cură sănătoasă de viață departe de taste, de facebook și blog. Nu a fost ceva programat/intenționat, a fost doar perioada crepusculară obligatorie de TIFF, care mi-a intrat atât de tare în sânge, încât nu aș putea concepe sfârșitul de mai în alt mod.

E o experiență atât de mișto, de diversă în coloratura ei, încât mi-e absolut imposibil să vă transmit starea mea de acum. E mai mult decât zece zile de filme, e un cocktail de întâlniri cu mulți oameni pe care îi vezi doar atunci, de party-uri în locuri în care nu aș călca altfel, de șaorme uriașe mâncate la trei dimineața, de furișări departe de copilul lăsat fără regrete în grija mătușii preferate, de trei/patru ore de somn pe noapte.

Și cum spunea o prietenă, întoarcerea în rutina cotidiană e mereu deprimantă, dar o depresie pe care o cunoști atât de bine, care știi precis că va dura puțin, pentru că va fi o nouă ediție la anul, la care deja te gândești cu plăcere.

Mi-e clar că TIFF-ul creează o dependență de care chiar nu vreau să mă vindec niciodată.

Îmi dau seama acum că e o postare despre TIFF dar care nu spune nimic apropos de filme, deși am văzut vreo două duzini. Le-am ocolit din nou pe cele care vor veni în cinematografe și am încercat să văd cât mai multe din cele douăsprezece intrate în competiția festivalului. Bineînțeles că am ratat fix pelicula câștigătoare, filmul tailandez "Poveste anodină", dar ce să-i faci, nu le poți avea pe toate.

Pentru mine, filmul preferat de anul ăsta a fost unul micmic din 2007, "Cu fanfara în vizită", o peliculă la care am râs non-stop și care mi-a adus aminte de hazul stârnit de "A fost sau n-a fost"-ul lui Porumboiu din 2006.

Pentru că aș vrea să vă invit pe toți acolo anul viitor, îl las acum pe Chiri - directorul artistic al festivalului, să vă convingă, prin intermediul unui interviu preluat de pe Hotcity.ro





LE: Dacă doriți, la MȚR începe retrospectiva TIFF 2010,cu o mulțime de filme bune!

Pe sărite

Din nou am dormit pe tren...încep să mă satur, trebuie să găsim un alt mijloc de ajuns la Cluj...

A fost tihnit, fără excese și plin de oameni dragi. Un Paște cu adevărat fericit!

A! Și să nu uit: am primit un cadou grozav de la Harem6. Mulțumesc, fetelor.

Povestea celor patru Spiriduşi

Niște prieteni dragi de la Cluj au scris o minunată poveste de Crăciun. Știu că e târziu acum, dar îmi place atât de mult încât simt nevoia să o împărtășesc cu voi.

Ea se numește "Povestea celor patru Spiriduşi şi a Prinţesei din Stejar" și sună cam așa:

Nu demult, nu departe, într-un luminiş din Pădurea de Zahăr Candel trăiau patru spiriduşi: Marcu, Ada, Maia şi Matei. În fiecare dimineaţă, cei patru se ridicau din frunzele de stejar în care dormeau, se spălau pe ochi cu roua limpede şi strălucitoare care se lăsase de dimineaţă şi porneau la joacă. Toate vietăţile din luminiş se bucurau de vederea lor. Văcuţele care păşteau pe dealuri le dăruiau câte un bol de lapte proaspăt, albinele îşi scuturau aripile şi picurau miere ca să le îndulcească laptele, iar lanurile de grâu, aruncau în sus, ca într-o ploaie inversă, cu boabe fine de griş pe care spiriduşii noştri se amuzau nespus să le prindă în boluri. Apoi, deja uşor osteniţi de atâta zbenguială şi mai ales înfometaţi, se aşezau pe ramurile groase ale Stejarului Uscat şi înfulecau pe nerăsuflate.

Dacă v-am trezit interesul, o puteți citi pe toată, aici.

Mulțumim Stanca & Co!

Un taxi la linia trei

Ora douăzeci şi treizeci de minute. Trenul va pleca în câteva minute. A venit cu întârziere, trebuia deja să fi plecat. Ne înghesuim copil, cărucior şi alte sarsanale în compartimentul vagonului de dormit. În sfârşit, putem şi noi să ne relaxăm puţin...

Din bezna de peste linii, se apropie un necunoscut şi ne face semne grăbite să lăsăm jos geamul.

“Dumneavoastră sunteţi cei care au venit cu taxiul din Zorilor?”
Dăm afirmativ din cap, puţin cam suspicioşi, vizibil iritaţi de intruziune...

„V-aţi uitat asta la mine în maşină” spune el şi se ridică pe vârfuri, să ne dea pe fereastră, suzeta lui Matei!

„M-am gândit că aveţi nevoie de ea, la drum de noapte".

Îi face cu mâna lui Matei şi se îndepărtează grăbit.

Cred că nu are rost să vă spun că am rămas înmărmuriţi, de parca ne călcase trenul, uitându-ne la suzeta a cărei lipsă mărturisesc că nici nu o sesizasem...e la ordinea zilei ca ele să dispară misterios. Nu s-a mai întâmplat însă să şi apară...

Am stat apoi să ne gândim. Oare cum ne-a găsit? Doar în maşină nu am pomenit nimic de destinaţia noastră. Iar trenul era taman pe linia trei, primele două fiind şi ele ocupate de-alte trenuri, care se pregăteau şi ele să plece.

Da, am plecat de la Cluj cu zâmbetul pe buze şi cu convingerea întărită că acolo e ceva magic.

Când toţi pleacă, noi venim

După absenţa noastră de trei săptămâni, am călcat cu dor prin locurile cunoscute( parcul nostru şi blogosfera) şi am constatat că toată lumea pleacă, sau tocmai a plecat! În vacanţă, evident. Le urăm, pe această cale, distracţie plăcută! Andreea, Ruxi, Bogdana...la voi şi la găştile voastre mă gândesc,în primul rând.

Un sumar al partidei noastre în deplasare, cu prelungiri, dar fără unşpe metri: Prieteni revăzuţi. 13 filme. Făcut plinul la petreceri. Ajutor de la mătuşa. Odihnă şi linişte. Grădina botanică.

Şi ne-am tuns! Eu şi Matei.




Shooting de pe trepied...cam greu cu Matei...

Bine v-am găsit!