Bolnavi rău (I)

Că demult nu am mai prins o leapşă, dar pe asta nu o voi lăsa să treacă. Pentru că e una incomodă, cinefilă şi interpretabilă. Fiecare persoană care a răspuns la ea a văzut-o altfel, ceea ce e cool - zic eu.

Să purcedem deci. MoniQ, eşti pe recepție?:)

Mi-am scormonit amintirile (deşi nu prea tare, că am vrut să prind de-o ureche tocmai filmele uşor memorabile şi puternic impresionabile) pe care le-am văzut odată, pe care mi-aş fi dorit să nu le fi văzut. Filme bolnave şi disturbante, periculoase pentru buna dispoziţie.

Şi brusc mi-am dat seama că am o doză mare de masochism, că aş revedea multe din peliculele care s-ar încadra în categoria "sick", dacă nu chiar am făcut-o deja. Mă gândesc aici la câteva din titlurile deja vehiculate cu ocazia acestui joc virtual - Tideland-ul lui Gilliam? - mi-a plăcut de l-am revizionat. Filmele lui Von Trier? - la fel. 3 Extremes? Oh, da! Mi-a plăcut mult, deşi nu aveam copii încă. Cumva, orice violență care vine din partea asiaticilor (coreeni) este scuzabilă în ochii mei. Sunt filme visceral de frumoase, aşa îşi spun ei lucrurile: te pocnesc în moalele capului, dar o fac după o estetică pe care europenii nu o prea pot egala.



Şi uite cum am ajuns la no 1 pe lista mea - Kim Ki-duk şi a lui The Island. Îl iubesc pe Kim Ki-duk pentru Bin-jip-ul lui, dar Insula... mă bântuie încă, deşi au trecut ani buuuni de când am văzut-o la unul din primele TIFF-uri.
De filmele lui Park Chan-Wook chiar nu zic nimic de rău, cred că le-am revăzut pe toate şi aş face-o again and again.



Să vă zic acum două filme care m-au enervat la maxim şi pe care mi-ar fi plăcut să nu le văd deloc. "Pianista" lui Haneke și "Requiem For A Dream"... de fapt cu Aronofsky nu am rezonat eu deloc, nici cu Lebăda Neagră și nici măcar cu Fântâna. Deci nu. Nu e pentru mine.



Din lista lui Haneke aş mai menţiona un titlu pe care clar nu l-aş revedea: Das weiße Band. De văzut o dată şi gata. Dar de văzut. Pianista în schimb? Nope, nu!



Plinul de filme sick mi l-am făcut bineînţeles la TIFF, cu multe filme pe care însă le-am uitat şi nu reuşesc acum să le inventariez. Mă gândesc la filme ca O Fantasma sau Eli, Eli, lema sabachthani?... a! Mi-am mai amintit unul pe care nu l-aş revedea: Carandiru, de Hector Babenco, altminteri un regizor brazilian de toată lauda.



Las tastatura soţului mult mai priceput, am eu o presimţire că îi va plăcea să se zbenguie în amintiri uşor bolnăvicioase :)

Ștefane, leapșa merge mai departe la tine!:) Si la Răzvan sau Bee sau ambii dacă aveți chef!

A venit Craciunul!

Cum? E încă noiembrie? Ei bine, se pare că lucrurile stau puțin altfel la Sun Plaza, mall-ul din Berceni care a intrat în cartea recordurilor pentru o monstruoasă instalație de lumini de Crăciun (vreo 450 000 de becuri).

Nu aș fi știut nimic de acest record deloc eco dacă nu aș fi decis să îmi însoțesc perechea la film ieri seara.

Am ajuns acolo total nepregătită pentru ce mă aștepta acolo: pe lângă sutele de luminițe pâlpâitoare, elfi, nenumărați brazi de Crăciun, colinde, era o masă de oameni extaziată, care forfotea peste tot și se poza la brazi.

Credeam că m-am obișnuit cu faptul că această sărbătoare a fost deja pervertită de consumerismul excesiv și că a devenit doar un prilej de shopping, dar parcă să aud deja colinde este puțin cam mult...

Nu știu dacă am mai spus aici, dar am o mică fobie de mulțimi, de aglomerații. Aseară a fost nevoie de circa cinci minute până să mi se facă rău...singura mea salvare a fost să mă refugiez în sala de cinema.

A, nu v-am spus despre ce film e vorba...E penultima parte de Harry Potter, care mi se părut cam plictisitoare dealtfel, deși am citit că e extrem de fidelă cărții. Spun asta cu mențiunea că nu sunt neapărat un fan al fenomenului, chiar dacă am văzut toate filmele precedente. Presupun că el se prezintă cu totul altfel pentru împătimiții seriei care probabil că își amintesc mult mai bine decât mine detaliile acțiunii...E clar, dacă nu sunteți bine familiarizați cu povestea Harry Potter nu prea aveți ce căuta la film, pentru că riscați să nu înțelegeți mare lucru. Este un film pentru fani.

Voiam însă să fac o mică precizare utilă poate mămicilor care consideră acesta un film de dus copiii.
Eu cred că seria s-a îndepărtat deja de mult de momentul în care putea fi considerată a fi ceva pentru copii. Dacă deja filmele 4 și 5 începuseră să fie puțin înfricoșătoare, iar seria 6 era deja creepy, filmul 7 se apropie mult de genul horror prin suficiente scene destul de întunecate.

Eu una nu mi-aș duce nicicum copilul la așa film până nu ar împlini măcar 12 ani decât dacă aș vrea să-l sperii zdravăn.
Nu are rost să spun că au fost în sală câțiva copilași puțin mai mari decât Matei...

Tata şi fiul

Pentru că tocmai a împlinit un an, opt luni şi fix o săptămână, am hotărât că a sosit momentul să vă împărtăşesc un pic din experienţele mele cu Matei. Şi o fac acum, pentru că astăzi a fost întâia oară când am fost doar noi doi, la un loc de joacă in-doors (deh, vremea de toamna-iarnă nu ne-a dat prea multe opţiuni).
Pe scurt, la invitaţia unor dragi prieteni-tineri părinţi, am mers până la Băneasa Shopping City, unde planul era ca "fetele" să meargă să găsească ceva de îmbrăcat pentru prichindei, iar "stimabilii domni" să aibă grijă de cei mici, în spaţiul specializat şi profesionist amenajat pentru ei.

Zis şi făcut, ne împărţim pe grupuri câte doi şi mergem la intrarea locului de joacă. Acolo prima chestie care pe mine m-a siderat este că am primit brăţări cu nume. Cam ca la concerte. Sau ca la spital. Ma rog, o combinaţie cam nefericită, care pe Matei l-a enervat ingrozitor vreo 5 minute, timp în care a încercat cu disperare să şi-o dea jos de pe mână.

A doua chestie care m-a lovit e cât de mulţi copii erau acolo, alergând în toate direcţiile posibile. În fine, cert e că după mai puţin de o oră, atât eu cât şi Matei am început să căscăm şi să ne ia cu ameţeli de la caleidoscopul ăla de culori şi mişcări browniene. Singurul mod în care am reuşit să ne revenim a fost să ieşim la o plimbare printre magazine, unde era sensibil mai puţină lume. De ce? Probabil pentru că toţi erau la vreun loc de joacă...

Oricum ar fi, astăzi am învăţat amândoi ceea ce mami se chinuia de mult să ne înveţe: window-shopping-ul aduce confort psihic! :-)

O nouă ediţie

Cluj Napoca - mai 2005, TIFF. Acolo a început totul.

El - organizator. Eu - voluntar.
El- bucureştean. Eu - clujeancă.
El - ştia filmele. Eu - cunoşteam locurile.

Sunt mai mult ca sigură că NIMENI din cei care au văzut acele începuturi nu s-au gândit măcar o secundă că ea se va concretiza aşa de frumos.

Cât de nebun trebuie să fii ca, după mai puţin de o lună de când cunoşti un om, cu care ai stat practic 10 zile (cât a durat festivalul), să îţi faci bagajele şi să îţi părăseşti familia, prietenii, joburile, oraşul mult iubit? Da, asta sunt eu...putin cam impulsiva.

Mâine vom lua avionul către Cluj. Începe din nou TIFF-ul.