La joacă, de sărbătoare

Pentru că, anul ăsta, sărbătorile noastre au fost cu jumătate de normă din motive de alăptare/oboseală, nu ne rămâne decât să vă arătăm niște imagini nemuritoare luate în parcul unde ne-am întâlnit cu jumătate de București în prima zi de Paști.

Eroul principal este Matei, din ce în ce mai mare și mai vesel.












Și iat-o și pe cloșca cu puii de aur:




Și ați văzut bine, Pavel e alimentat chiar peste tot:



Sper că ați avut parte de niște niște sărbători luminoase!

Acum un an

A venit!

Dezastrul de după :))

Matei & co vă doresc un Craciun tihnit și fericit!

Să ne oprim puțin din goană

Există un moment care îmi place mult în timpul liturghiei, când preotul zice "Dăruiți-vă pacea", iar fiecare dă mâna cu cei din jurul său, fie el cunoscut sau nu, copil, bătrân morocănos, sau poate gură cască aterizat din întâmplare-acolo. Cumva așa-mi imaginez Crăciunul la începuturi: ca pe-un moment special, un moment de dăruire necondițíonată. Ei bine, lucrurile au evoluat de când cu Coca-Cola asta și nu neapărat într-o direcție fericită. De ceva timp deja accentul vine pus pe cantitate și nu pe calitate. Să fie cât mai multe și cât mai mari. Nu?

E clar ca nu despre asta este vorba. Sunt perfect conștientă că e o șmecherie consumeristă la mijloc, că au reușit să ne facă să credem că e obligatoriu să ne cheltuim toți banii, chiar și pe cei pe care nu-i avem, acum, la final de decembrie...Dar e momentul să vă fac o mărturisire. Iubesc să-mpart cadouri. Să le împachetez cu minuțiozitate. Să scriu pe ele,cu markerul, destinatarul. Îmi place la nebunie momentul acela fix dinaintea devoalării conținutului, mixtura aia de curiozitate și nerăbdare, mult mai vizibilă la copii decât la noi, adulții.

Mi se pare un job extrem de dificil și totodată incitant, ăsta cu găsitul cadoului potrivit pentru fiecare...cel puțin dacă dorești să oferi ceva care să rimeze cu sufletul omului, ceva înafara sferei clasice fular-lumânare-sticlă de vin.

E un lucru ce presupune un pic de imaginație, chiar și un pic de psihologie dar mai ales muuultă empatie. Dorința mea secretă de fiecare dată, este să ajung cât mai aproape de miezul intim, de corzile bine ascunse.

Și chiar dacă nu îți iese, chiar dacă ai ales ceva ce destinatarul avea deja, poți fii sigur că el va simți și aprecia dorința ta de a-i aduce ceva special.

Și un secret pe care-l stiți probabil: un cadou BUN nu trebuie neapărat să fie unul scump. Chiar și o pietricică împachetată în hârtie poate să reușească să transmită lucrurile alea frumoase la care te-ai gândit tu când ai ales-o de pe marginea drumului...

Iar la final, un film care se potrivește cu peisajul:

Preferatul meu

Mărturisesc că am o simpatie specială pentru el, mai ales de când am aflat că nu îşi arată niciodată faţa. Nu ai nici o şansă să îl prinzi în flagrant, în timp ce încearcă să îţi îndese o portocală în pantof. Îmi place mult anonimatul lui

Mi se pare că locul lui a fost cumva uzurpat de către Moş Crăciun. Pănă şi numele(Santa Claus) i l-a cam şutit. Ce să mai spun de obiceiul cu cadourile în pantofi...Ei, dar trebuie să recunosc...doi e mai bine decât unul singur, deşi mi s-ar părea mai corect să nu vină chiar aşa, unul după altul.

Nu vi se pare o idee mai bună că unul să ne onoreze cu prezenţa undeva prin iunie sau august, când copiii duc puţin lipsă de motive de cadouri? În plus, aşa nu ar mai fi nevoie ca Moşu să vină pe placa de surf În Australia de exemplu...ar veni şi el prin nămeţi, ca tot Moşu!

M-am documentat puţin şi am mai aflat nişte lucruri chiar drăguţe despre Moşu meu preferat. De exemplu, am aflat că este o perioadă a anului cand lumea se întoarce, de aceea există în toata luna noiembrie o grămadă de ritualuri magice (Noaptea Strigoilor şi Săntandrei). Apariţia lui Sân' Nicoară aka Moş Nicolae pune capăt dezordinii şi aduce lumea pe făgaşul ei (începutul de an nou în tradiţia geto-dacă era chiar în această perioadă).

Mi-am adus aminte cu nostalgie şi de crenguţa aurie sau argintie pe care o lasă împreună cu cadourile lui. La mine în Cluj era obligatorie. Şi nu, nu are nici o legătură cu joarda de bătaie, nici un cantitatea de cuminţenie existentă în casă! Ele simbolizează nişte ramuri care urmează să înflorească...

Mi-o doream întotdeauna cât mai mare şi mai stufoasă şi nu ştiu voi cum faceţi(făceaţi) dar eu postam cizmele fiecărui membru al familiei pe marginea ferestrei, că doar pe acolo trecea Moşu...



"Băieţi fiţi pregătiţi...am auzit că Moş Nicolae nu îşi mai permite ajutoare...va trebui să ne împrietenim şi noi cu Rudolf şi băieţii lui, că altfel intrăm şi noi în şomaj!"

Hristos a înviat!

..şi asta e cel mai important acum!


Matei şi mama vă doresc sărbători tihnite şi zile liniştite!

Mai multe nu spun, de teamă să nu devin clişeioasă :))

Cum am petrecut şi frici

Voi cum aţi petrecut?
Noi în miros de oţet. Da, aţi auzit bine. Oţet, de la şosetuţele lui Matei. Ca să îi scadă febra.

39 cu 7.

De revelion.

Nu că am fi avut vreun plan. Dar nici aşa, zău...Şi ne-a ţinut aşa, fără vreun alt simptom de boală, până ieri pe înserate.Am sunat bineînţeles pediatra, la cumpăna între ani, nu ca să îi urăm alea alea, ci ca să o întrebăm ce să facem. Era la munte, la o cabană, fără semnal de vorbit, doar cu sms-uri. Bune şi alea.

Trei zile şi trei nopţi a permutat între 39 cu 5, 38 cu 7, 37 cu unu. Masurat electronic la poponeaţă, deci cu juma' de grad mai puţin... Dar totuşi, cam mult. Am chemat pe altcineva să îl asculte la plămâni, să-i verifice amigdalele, să vadă dacă nu îi apare vreun dinte pe care noi l-am ratat, deşi am folosit lupa... Un pic de roşu în gât şi o mică umflătură la gingie.

În rest nimic. Şi după trei zile şi trei nopţi, a trecut.

La fel cum a venit. Pâş pâş.

Poza e făcută după un somn de trei ore reparator...la final de boală.

Şi să răspund la întrebarea pusă de Dragoş, la care aveam o restanţă de anul trecut, dacă nu mi-ar fi frică, mi-aş căuta un job în domeniul meu, adică pe foto. Şi iată fricile: Că nu stau bine la capitolul dotări. Că nu e loc pentru mine, un no name, pe piaţă. Că am ratat startul, trebuia să o fac de mai demult. Că nu sunt suficient de bună...

Şi încă ceva. Dacă nu mi-ar fi frică, aş face un al doilea bb, chiar acum. Dar mi-e frică că nu aş face faţă situaţiei, că nu m-aş descurca cu doi mici urlători..Cel puţin nu încă. Să mai crească Matei puţin.

Recunosc, sunt plină de frici. Mai mari sau mai mici. Şi mă lupt cu ele. Poate că nu destul.

Sărbători fericite la toţi musafirii

Matei şi mama lui urează la toată lumea Sarbători fericite!
Ne cerem scuze că în perioada asta suntem cam ocupaţi cu cadourile şi nu prea avem timp să scriem prea multe...

De Miculaş

Pentru că în noaptea asta vine Moşu', i-am pregătit şi lui Matei ghetuţele şi i le-am pus frumos, în geam. La cele zece luni ale sale, nu cred că va înţelege prea multe, deşi mă uimeşte în fiecare zi şi îmi arată că pricepe o grămadă de lucruri.

În plus, Moşu va fi cam încurcat să găsească cadouri specifice pentru un pitic cu doar doi dinţi şi care nu are încă voie să mănânce dulciuri. Să vedem cum o să se descurce.

Că tot veni vorba de magicele verbe "a da" - "a primi", vă mărturisesc că am constatat că Gogoaşa are mici probleme când vine vorba să dea din ce-i a lui.
Este extrem de posesiv cu obiectele (nu pot numi jucării mufele, cablurile, şireturile) cu care se joacă.

Sentimentul se accentuează evident când vine vorba de mâncare. De exemplu, azi, avea în fiecare mânuţă câte o bucată de pâine. Când l-a întrebat buni dacă îi dă şi ei, reacţia a fost cât se poate de grăitoare. Şi le-a îndesat pe amândouă cu o viteză incredibilă, în guriţă...

Am văzut şi în parc adevărate drame iscate pentru o amărâtă de lopăţică, sau un pufulete. Lacrimi şi durere la nisip.

Ştiu că generozitatea se învaţă, presupun că e nevoie de mult tact, mult exerciţiu.
Presimt că vom avea mult de lucru la capitolul ăsta, doar să mai creştem puţin.

Sunt curioasă, voi cum aţi procedat?



Later edit: A venit Moşu!