Mi-am luat pantofii cei roșii

Am făcut-o din nou! Am fugit! După un an extenuant, plin de treabă, de evenimente, de emoții așa cum nu am mai avut demult, am hotărât să ne mai luăm câte o pauză ca să ne tragem sufletul. A fost Istanbul la începutul iernii și acum... Paris.

Oricât de tare încerc să evit clișeele peste tot, trebuie să vă mărturisesc că m-am întors îndrăgostită! E atât de reconfortant să fii într-un loc unde Frumosul(da, ăla cu F mare) te așteaptă la fiecare colț de stradă. Știți mesajul "regarde le ciel" cu povestea lui? Zic și eu că e suficient să te uiți în sus ca să dai de frumos, trebuie doar să;i ridici ochii din pământ și să te uiți în jur - pe lângă faptul că orașul geme de clădiri frumoase , simți poveștile, simți întâlnirile și despărțirile în jur. Și oamenii.

O, da, de oamenii vreau neapărat să zic. Nu e că sunt cu toții frumoși. Nu. Nu toți. Doar că, așteptând să se facă verde la semafor( deși ei nu fac asta - nu prea așteaptă) sigur va apărea de după colț cineva care își va atrage atenția: fie o ea, extraordinar de înaltă, cu un palton lung lung, fie un el zgribulit în sacoul de stofă croit pe măsură, totuși prea subțire pentru ianuarie. I-am studiat la metrou: sunt încălțați frumos, cu pantofi de lac, cu ghete lustruite. Nu cu cizme groase, nu. Și am căutat o explicație: cred că ei prețuiesc mai mult esteticul decât utilul. Sau cel puțin așa i-am perceput eu.

Și am venit acasă cu o colectă impresionantă de amintiri prețioase. Da, am stat doar patru zile. A fost suficient ca să știu cu certitudine că aș putea să trăiesc acolo. Cred că mi-aș găsi ușor locul, m-ar amesteca bine printre ei.Știu, nu sunt tocmai cei mai simpatici când vine vorba de străini. Știu că există locuri mai puțin prietenoase. Poate chiar murdare. Știu că e îngrozitor de scump când vine vorba de chirii. Dar nu mă interesează asta. Pe bune. Balanța plusuri minusuri mă face să spun da, as putea.

La întrebarea dacă e posibil să faci depresie de dor de ceva ce ai gustat doar 3 zile, vă spun că da. Fix asta am pățit. Mi-a fost îngrozitor de greu să mă reîncadrez în tot ce înseamnă București să nu mă rănească pe retină zoaiele de pe jos, cizmele scâlciate pline de noroi și fețele posace din metrou.

Bineînțeles că sunt subiectivă, bineînțeles că sunt incorectă. Sunt intolerantă și cer mult de la ceilalți? Normal. Doar cer enorm și de la mine. E vorba de starea aia de bine pe care mi-a dat-o tot arașul ăla și pe care mi-o doresc. E greșit oare să vrei asta? E exagerat?

Voi reveni la subiect, așa îmi propun.

În ordine crescătoare

Mă întrebam deunăzi dacă e așa la toți. Dacă sunteți cu toții într-un șantier continuu. Oi fi doar eu atât de înapoiată încât la vârsta mea (oare am 34 sau 35 de ani?) să simt că mă apuc din nou de construit, că demolez și pun sub semn de întrebare tot ce am crezut până acum... Sau e doar felul meu de a împacheta frumos (asta cu creșterea, cu lucrul la mine) o trăsătură de caracter nu tocmai lăudabilă? Mda... I'm restless! Adică nu pot sta locului. Mă plictisesc de cunoscut, îmi trebuie provocări. Sunt taur și noi nu stăm foarte bine cu energia vitală. Metabolismul nostru e lent. Adică dacă ajungem să ne rutinăm am pus-o! Clar rutina aduce depresia.

Ca să înțelegeți ce se întâmplă aici, vă spun că am început postarea asta acum ceva vreme și am abandonat-o că mi se părea prea greu să explic ce vreau să zic. Așa că am lăsat-o baltă, în speranța că va veni și vremea ei. Dar nu a venit. Și îmi bloca inspirația cumva. Mă tot întorceam să scriu pe blog dar dădeam de primele rânduri de mai sus. Și plecam. Dar acum m-am enervat și mi-am propus să scriu ce-mi vine. Mi-am propus să termin cumva. Oricum. De ciudă.

Că rezoluții și rezumate de final de an nu am avut. Că erau rândurile astea amărâte care mă blocau. Așa că acum pot să scriu! Pentru că a trecut suficient timp încât să se deschidă și aici o provocare! Deci e interesant!

Offf, cât sunt de ușurată - pentru că nu mi-e frică să o spun: sunt varză câteodată! Am frici, am probleme cu felul în care sunt percepută, cu ceea ce cred alții despre mine. Sunt inegală, foarte subiectivă, superficială pe alocuri. Așa, și?Nu vreau să mă pretind un guru, un expert în nimic. Îmi urăsc perfecționismul din toți rărunchii.

Vedeți, nu?

E mare șantier la mine :)

Despre aripi

Bănuiam că se pot deschide. De fapt, nici măcar nu aveam habar cât sunt de puternice. Cât de sus mă pot ridica. încercasem eu timid și în alte rânduri să fac exerciții de zbor, dar eram mult prea precaută, mă uitam prea repede în jos și mă apuca amețeala. Îi vedeam pe alții și vedeam că și ei fac la fel. Erau doar vreo doi, puțini, care treceau pe lângă mine atât de repede că nici nu apucam să conștientizez zborul lor. Erau mai mult ca o nălucă.

Mă gândeam că eu nu am ce îmi trebuie să fac la fel. Că nu sunt eu croită să să mă avânt așa. Că rostul meu e aici pe jos, că poate sufăr chiar de vertij.

Și apoi soarta mi-a surâs. Am găsit un lift deloc atrăgător, poate chiar înspăimântător prin lipsa butonului de avarie și am urcat. M-a dus sus, pe acoperișul celei mai înalte clădiri pe care am fost vreodată.

Ei bine și acolo s-a întâmplat ceva. Acolo am putut să îi văd mai bine. Pe ei, pe cei care treceau în viteză, pe cei pentru care blocul meu înalt era doar un bloc.  Și am deschis aripile atunci. Și le-am folosit pentru prima dată.

Și de-atunci nu mai pot să nu le folosesc.  Nu pot să mă fac că nu le am. Sau că nu știu să zbor.

- Păi și care e problema? -  veți spune.

Nici una. Doar că, dacă vreodată mă voi uita în jos, s-ar putea să mă apuce frica. Și nu ai cum să cazi. Poți doar să te pierzi cu totul.

Good morning! Sau când se pornesc motoarele

Dacă în prima parte a vieții mele declaram sus și tare câ seara e momentul în care funcționez cel mai bine, acum pot să spun cu mîna pe inimă că sunt o morning person. Chiar dacă nu pot efectiv să leg două capete de gând pînă nu îmi beau cafeaua, după aia... se pune rapid mecanismul în funcțiune. Cu entuziasmul și energia orcărui început!

De fapt cam asta e ideea. Sunt persoana de început de drum! Dar mi-e o ciudă de mor că nu reușesc să mențin turația decât cam juma de zi... restul o cam târâi, rar mă pot remonta odată ce am lăsat-o mai moale... Am o situație și nu știu încă cum să o rezolv: dimineața, cu elanul de care vă spuneam mai sus, îmi propun să fac un număr de lucruri mărețe. Lucruri de curaj, de creativitate... lucruri excepționale, să spunem. Și pornesc să le fac, dar... obosesc... mă desumflu și rămân pe listă, reportate pentru următoarea zi. Și tot așa...

Nu am descoperit încă soluția... pentru mai multă energie... oare am îmbătrânit? Oare așa arată?

Vreo idee?

De nicăieri

Nici măcar nu l-am mai deschis de o mie de ani. Mă gândeam că am ieșit cumva din faza asta (nu știu exact ce vreau să spun cu "faza asta".)Îmi găsisem eu o explicație la un moment dat, că abandonul se trage din faptul că un vedeam ca pe un fel de mijloc de comunicare între mine și ai mei... Habar nu am. O fi și asta. Cert e că în ultimul timp mă bântuie un gând. E de-a dreptul iritant. Cu toată inerția, cu tot programul, cu toată graba și zarva din capul meu, am deschis o pagină albă.

Nu am de gând să reiau, nu am de gând să umplu absența. Nu voi povesti episoadele pe care le-ați ratat... Bine, acum râd (aș pune un happy face dacă aș fi pe feisbuc). Râd de mine că îmi imaginez că mai e cineva pe aici. imaginea pe care o am e cu om intrat în comă, aflat pe un pat de spital de ceva vreme, nu se mai așteaptă nimeni să își revină și la un  moment dat, începe să își miște un deget. Normal că nu îl vede nimeni.

Hai să vă zic cum mă gândesc să continui aici - ca un fel de mini-jurnal. Nu. Nu asta e cuvântul. Cu un fel de text de dimineață, de scris/citit la cafea.că doar sunt în șantier (la figurat), în redescoperiri și restructurări, așa, cum îi șade unei femei la 36 de ani, mamă și soție dedicată...
DA, m-am schimbat mult pe dinăuntru... așa simt. Am devenit mult mai... multe. E de bine zic eu, dar e încă mult de lucru. La șantier adică.

Dar da, mai fac și poze. Multe cu telefonul, dar și cu aparatul. Adică micul studio mai trăiește!

Hai gata. Că oricum e dezlânată scriitura asta. Și nu prea are miez. Dar e de început. Se scuză.

Chiar nu vreau să fiu plictisitoare. Cât e de enervant un blog plictisitor...

Si Mateicelmic. Și Pavel. Ei cresc. Și mă încântă. Și... off, de când nu am mai scris...

Postare neterminată doi

Să vă zic acum de noua mea iubire, instagramul. Da da, am spus bine, e potrivit cuvântul "noua". Relațía mea cu fotografia, o știți deja, e una veche, durabilă, dătătoare de mari împliniri, aducătoare de multă energie, mijlocitoare de întâlniri magice. Așa cum se întâmplă cu relațiile de lungă durată, lucrurile tind să cadă în rutină dacă nu apare ceva nou, dacă nu se reinventează cineva, dacă nu se rupe cumva ritmul. 

Și aici a apărut el, instagramul, cu formatul lui nou, cu regulile lui altele, cu... cu-ntreaga lui comunitate. Și cu ceva... genial: cu accesibilitatea lui - ești în metrou și pe scaunele din fața ta surprinzi cu coada ochiului un moment, un ceva atât de volatil încât știi cu siguranță că va trece peste două clipiri. Însă ai timp să îți ridici telefonul pe care îl aveai oricum în mână, să-l pui pe silent urgent și... click! Să prinzi clipa fără să se prindă nimeni.Iubesc discreția lui, iubesc senzația asta de paparazzi full-time!

Și mai iubesc ceva la nebunie: de când cu el, sunt mereu cu ochii deschiși cât cepele, privesc laaarg sus, jos, în față, în spate, în bălți, în vitrine, m-am trezit că văd pentru prima dată lucruri/locuri mișto de tot, pe lângă care am trecut fără să le privesc cu adevărat de nu știu câte ori până acum.

De ce spun alte reguli? Pentru că formatul/suportul/dimensiunea imaginii fac ca acolo să jucăm altfel: ușurința cu care faci o imagine trebuie să se regăsească și atunci când o citești. În instagram pot să trăiască cadre care oriunde altundeva ar fi judecate ca naive/plictisitoare/greșit compuse. Și trăiesc nu pentru că acolo suntem mai permisivi, ci o fac pentru că acolo se joacă altfel. Acolo, fiind atât de mic, eu zic că putem avea cadre unde forma să fie conținutul, unde unuplusunu să fie doi sau infinit.

... Și e așa o prospețime, un entuziasm, încât creează dependență maximă, jur. și e inspirațional, aducător de frumos și de good vibes.

Postare neterminată unu

... Și vor mai fii, asta mi-am dat seama că ar fi singura soluție ca eu să scriu aici, mi-am dat seama ca e mai bine puțin decât deloc, că e mai bine să pun aici un gând decât să-l las să moară neștiut, uitat și nebăgat în seamă. E clar, sunt egoistă, vor fi mai mult pentru mine-cea-care-va-veni-aici decât pentru voi-cei-de-acum.

Deci să vorbim neterminat, să zicem lucruri mici, nu teorii împachetate-n coerență.

V-am spus că m-am pornit să schimb lumea? La propriu adică., pentru că m-am prins că se poate. Că pot asta. Eu. Poți și tu. Poate te vei prinde la un moment dat. Nu-i simplu însă. Dar e bine că e așa.

Și ce fac? Păi zic mai departe. Încerc să deschid minți, să dărâm prejudecăți, să sap la rădăcina fricilor cele paralizante și stricătoare. Am momente (multe) când îmi cade scutul și o iau personal/și mă doare/și îmi vine să o las baltă și să îmi văd de colțișorul meu cald și scăldat de iubire, dar... nu pot să stau. Așa că mă ridic, mă scutur de praf, îmi ling puțin rănile și o iau din loc. Și mai fac ceva: citesc, mă documentez, mă antrenez. Ca să pot să lupt mai bine adică.

Și miza? Păi asta-i buba: e mare. Sunt ei, ăștia micii. Ei, cărora, știu sigur că le mai bine dacă sunt alăptați (de preferință la cerere), dacă sunt ținuți cât mai mult în brațe, dacă sunt ascultați. Și dacă sunt lăsați să își aleagă singuri momentul în care să vină pe lume:)

va urma

Și va fi cu câte un instagram, unul ce merge cu vorbele de mai sus, vine ea și postarea neterminată despre noua mea iubire (aifonul).