Postare neterminată doi

Să vă zic acum de noua mea iubire, instagramul. Da da, am spus bine, e potrivit cuvântul "noua". Relațía mea cu fotografia, o știți deja, e una veche, durabilă, dătătoare de mari împliniri, aducătoare de multă energie, mijlocitoare de întâlniri magice. Așa cum se întâmplă cu relațiile de lungă durată, lucrurile tind să cadă în rutină dacă nu apare ceva nou, dacă nu se reinventează cineva, dacă nu se rupe cumva ritmul. 

Și aici a apărut el, instagramul, cu formatul lui nou, cu regulile lui altele, cu... cu-ntreaga lui comunitate. Și cu ceva... genial: cu accesibilitatea lui - ești în metrou și pe scaunele din fața ta surprinzi cu coada ochiului un moment, un ceva atât de volatil încât știi cu siguranță că va trece peste două clipiri. Însă ai timp să îți ridici telefonul pe care îl aveai oricum în mână, să-l pui pe silent urgent și... click! Să prinzi clipa fără să se prindă nimeni.Iubesc discreția lui, iubesc senzația asta de paparazzi full-time!

Și mai iubesc ceva la nebunie: de când cu el, sunt mereu cu ochii deschiși cât cepele, privesc laaarg sus, jos, în față, în spate, în bălți, în vitrine, m-am trezit că văd pentru prima dată lucruri/locuri mișto de tot, pe lângă care am trecut fără să le privesc cu adevărat de nu știu câte ori până acum.

De ce spun alte reguli? Pentru că formatul/suportul/dimensiunea imaginii fac ca acolo să jucăm altfel: ușurința cu care faci o imagine trebuie să se regăsească și atunci când o citești. În instagram pot să trăiască cadre care oriunde altundeva ar fi judecate ca naive/plictisitoare/greșit compuse. Și trăiesc nu pentru că acolo suntem mai permisivi, ci o fac pentru că acolo se joacă altfel. Acolo, fiind atât de mic, eu zic că putem avea cadre unde forma să fie conținutul, unde unuplusunu să fie doi sau infinit.

... Și e așa o prospețime, un entuziasm, încât creează dependență maximă, jur. și e inspirațional, aducător de frumos și de good vibes.

Lupoaica cu puii

Un inconvenient (singurul dealtfel) al faptului că sunt fotografa casei este că rămân mereu pe dinafara, fără poze cu mine și nu făcute de mine.

Așa că, de 8 martie, mi-am făcut un cadou: am mers să mă trag în chip la Foto Union.
Proiectul lor probabil îl știți, e fratele celui cu portret de familie pe care l-am ratat.

Ne-a plăcut acolo, băieții (Cristian Șuțu și Radu Bădoiu) sunt realmente simpatici. Au reușit să-mi creeze impresia cum că aș fi specială, nu doar una din multele fete (peste 400) care le-au trecut pragul în acele șapte zile de proiect la finalul cărora am aterizat și noi, în prag de seară. O capacitate rară, dar atât de importantă pentru un fotograf. Deci, numai gânduri bune și un mare mulțumesc!

Rezultatul e mișto, așa cum mă gândeam că va fi. Sunt încântată de felul cum arăt la venerabila mea vârstă, după două nașteri.:)

Gemenii

Luca și Pavel, născuți din mame blogerițe, la doar două zile distanță, seamănă fizic încă din prima zi! Cel puțin nouă așa ni se pare:) Chiar și Matei i-a confundat și i-a dat lui Luca o pupătură cu fața lui colorată stil Spiderman.(asta are piticul pe față, să nu vă alarmați)

Avem și o teorie: aici e vorba de "efectul Tomescu". Ar fi simpatic să îi arătăm și domnului posesor de Stradivarius teoria noastră.

credit foto - tata lui Luca

La sfârșit de... vacanță

Vacanța noastră a luat sfârșit de-aproape o săptămână, dar abia acum mă simt în stare să scriu ceva aici. A fost o vacanță luungă, cât să ne-ajungă pentru ceva timp de-acum încolo...

A fost frumos, cu multe întâlniri, cu cadouri, cu multă odihnă și cu multă multă zăpadă. Ca-n povești.

Credeam totuși că întoarcerea acasă la jucăriile de aici, la pești și la pisică, va fi primită cu oarecare entuziasm...Ei bine, nu! Matei nici nu a vrut să intre în casă, voia înapoi, la "iuiu"(bunicul). Trei zile mi-a tot pomenit prietenii de la Cluj - pe Acu(Marcu), Adei(Andrei) și Pipi(Petri).

Și despre mine două vorbe - mă simt mare de tot, mă mișc destul de greu și freamăt de nerăbdare. Deși mi-am propus să savurez fiecare moment pănă la naștere, să mă bucur de fiecare lovitură pe care o simt dinăuntru, nu pot să spun că nu aștept să-l văd la față; să-l țin în brațe, să văd cu cine seamănă.

Mai sunt două luni, dar sunt sigură că timpul va zbura pe negândite...și încă nu-avem nume...

Iarna - de chiar de chiar

Am cam lipsit de aici dintr-un motiv foaarte bun: am jucat în deplasare. Pentru că am văzut că iarna asta se lasă cam mult aşteptată în Bucureşti (deşi am înţeles că a venit acum şi acolo), am plecat noi în căutarea ei şi am găsit-o în toată splendoarea, într-un loc drag mie - la Sibiu. Un loc superb, mai ales în decorul hibernal.

Pentru că aventurile noastre abia au început, vom reveni cu detalii. Până atunci, nişte imagini nemuritoare:

Întâlnire de gradul... patru... sau cinci?

Probabil că toți o știți pe Delia, stăpâna Talciocului Urban. Apropo, nu uitați nici că sâmbătă e Talcioc la Verde! Știți probabil și că așteaptă și ea un băiețel. Ceea ce probabil că nu știți e că suntem amândouă fix la fel de însărcinate, pregătite pentru un peștișor de martie fiecare.

Prilejul întâlnirii noastre a fost unul cât se poate de frumos, la țol festiv, în singura-unica rochie mai de Doamne-ajută pe care o am(mă rog, o aveam, căci de o săptămână nu mai încap în ea, fiind într-o perpetuă expansiune).

Eram ca două mingiuțe vesele pe acolo și bineînțeles că nu am stat prea mult pe gânduri când l-am văzut pe Alexandru Tomescu la pozat cu alte doamne distinse. Am spus că ocazie ca asta nu se mai găsește, mai bine zis așa o combinație: două burți egale și un talent așa de rar. Cum spunea și Delia, poate se ia:)

Iar în timp ce noi îl hărțuiam pe artist, soțul personal era și el hărțuit de o blondă și-o brunetă...Sau era invers?



credit foto Dedi

Embargoul a luat sfârșit

Poate v-ați întrebat unde a dispărut Mateicelmic și a lui mămică încântătoare.

Mda...probabil că nici nu ați observat absența mea de aici...glumeam, nu mă auto-victimizam, mai ales că nici măcar nu am lipsit așa cum mi-am propus, adică o săptămână în cap.

Mi-am auto-impus un embargo de fix o săptămână la tot ce tot ce înseamnă aport de informație. Adică m-am privat timp de o săptămână de următoarele: teve, internet, cărți, ziare, reviste.

Vi se pare ușor? Ei bine, vă spun că nu e deloc. Inutil? Oh nu, am găsit mult mai multe avantaje decât am crezut când am început toată treaba. Sau credeți poate că e imposibil? Ei bine, cu mici alunecări, am scos-o până la urmă la capăt victorioasă și foaarte câștigată.

Să vă spun care e ideea: înghițim de dimineața până seara atâtea informații, unele extrem de mișto dar complet inutile, altele nasoale, altele neutre, încât nu mai avem spațiu deloc pentru gândurile noastre. Adică ele sunt nevoite să facă un slalom extrem de obositor printre o groază de alte lucruri care nici nu ne aparțin, nici nu ne ajută.

Da, a fost o săptămână de odihnă pentru minte, o săptămână de dialog cu mine, o săptămână de joacă și de revelații.

Îmi dau seama că e o experiență atât de personală încât mi-e practic imposibil să v-o împărtășesc corect, deși aș vrea. Aș dori ca măcar o persoană care citește aceste rânduri să fie tentată să se înhame la o astfel de provocare.

Știu, aveți job-uri care vă oblică să stați cu nasul în monitoare și să faceți tot felul de alte lucruri ce ar strica afacerea. Ok. De alea să nu ne atingem. Ci de restul: de bloguri. facebook. teve. hotnews. cartea de pe noptieră și altele. Credeți că ați putea o săptămână fără?

Eu vă provoc. Și apoi vom vorbi poate de câștiguri.

Behind Windows

Poca e din Oradea, ne-am cunoscut în Cluj, chiar am stat împreună o perioadă, iar apoi drumurile noastre s-au îndepărtat puțin: ea e la Roma, iar eu la București - avantaj ea!

Pentru că ne era dor să facem ceva împreună, ne-am hotărât să inițiem un mic proiect pe facebook, extrem de simpatic. Ideea îi aparține, dar apoi am dezvoltat-o împreună, plănuim să facem și un blog/site, cât de curând.

Am rugat-o să îmi trimită câteva cuvinte în care să explice puțin despre ce este vorba:

"Misiunea “toate geamurile curate” o lăsăm unor națiuni mai control-oriented. Misiunea ”toate ferestrele deschise” poate fi ușor adoptată, cu o simplă răsucire de zăvor.

Ceea ce se deschide în față e imaginea pe care o vedem probabil cel mai des, dacă nu cumva suntem narcisiști și atunci trebuie cautat un site cu oglinzi. E “punctul nostru de vedere” concret din momentul respectiv.

Aproape toți prietenii mei mi-au mărturisit la un moment dat ca le face plăcere să se uite înăuntru în casele oamenilor dacă văd o fereastră deschisă. Și mie. Să ajungi însă înăuntru în toate casele, în toate clădirile, în toate satele și în toți zgârie-norii, și să vezi lumea din atâtea unghiuri, e un picuț mai greu.

Așa că da, să se deschidă cât mai multe ferestre. Să vedem ce vede un manager din Sidney, un făcător de cașcaval din Elveția, un cântăreț din Saint Louis, o fată de bani gata din North Carolina și un trapezist din Ancona. Pe trapezist îl contactez eu :)

Apoi facem o hartă și le plasăm frumos pe ea, astfel încât să vedem lumea mai puțin strălucitoare decât pe site-uri turistice și mai puțin repetitivă decât pe site-uri de design interior. Și ca să avem un motiv în plus să purtăm cu noi aparatul foto și telefoanele noastre performante și să nu facem numai poze acasă la prieteni cu salata boef și șnițele în decor sau în cluburi cu fete cu bucle multiple și gloss în risipă, poze care mie una mi se par toate la fel. Mai bine lăsăm toate astea și mergem frumos la geam, să mai bifăm o clădire pe hartă."
"
Dacă v-am stârnit interesul și vreți să ne împărtășiți ceea ce se vede de la voi de pe fereastră, sau pur și simplu sunteți curioși să vedeți cum arată lumea de la noi, o puteți face aici.








Dacă sunteți curioși să aflați de unde sunt imaginile, accesați link-ul de mai sus:)

Pe sărite

Din nou am dormit pe tren...încep să mă satur, trebuie să găsim un alt mijloc de ajuns la Cluj...

A fost tihnit, fără excese și plin de oameni dragi. Un Paște cu adevărat fericit!

A! Și să nu uit: am primit un cadou grozav de la Harem6. Mulțumesc, fetelor.

Altfel de hrană

Cred că e definitoriu pentru oricare dintre noi felul cum arată spaţiul în care am ales să trăim, indiferent că e o ditamai vila cu grădină sau o simplă garsonieră confort trei.

Constat în ultima vreme, o grijă tot mai crescută în ceea ce priveşte mâncarea noastră cea de toate zilele (să fie cât mai naturală, cultivată sau crescută în medii cât mai "bio"). E un lucru cât se poate de lăudabil, dar nu e suficient. Nu. La fel, dacă nu chiar şi mai importantă este hrana pe care o oferim sufletului nostru. Şi ma gândesc aici la muzica cu care ne înconjurăm; la cărţile pe care le citim; la locurile pe care le frecventăm. Câte spectacole aţi văzut în ultima vreme? Dar concerte?

Mergând mai departe cu raţionamentul ăsta, am ajuns la concluzia că e vital să ne înconjurăm de oameni frumoşi. E un raport direct proporţional între calitatea celor din jurul nostru şi creşterea personală. Dar să ne înţelegem: nu spun că dacă începem să ne învârtim printre conferenţiari sau alte somităţi vom deveni automat mai buni.

Spun doar că apariţia unor personaje speciale în cercul nostru intim e un semnal al unei oarecare creşteri personale. E vorba de existenţa comunicării, care apare numai dacă vă găsiţi pe aceeaşi lungime de undă.

Dar ce vreau eu să spun de fapt aici? Vreau să vă îndemn să vă cultivaţi cu grijă relaţiile speciale pe care le aveţi, să ţineţi cu dinţii de ele, să nu lăsaţi timpul prea puţin, distanţa, sau mai ştiu eu ce, să se interpună între voi...

Apropo de oamenii speciali la care ţin mult, vă invit mâine la un vernisaj la MNAC.

Cât despre păpuşile lor, promit să scriu un post dedicat, e incredibil ce fac fetele astea.

Unora le place

Lui îi place să adulmece cărţi noi, ei îi place să mănânce merele cu tot cu cotor. Virtual, îi cunoaştem de ceva vreme: vor avea şi ei un Matei, în curând.
Pentru că ne-am mirosit ca fiind din acelaşi film, am organizat o întâlnire week-endul ăsta, face a face, în parc. Totul a ieşit ca la carte, iar impresiile le puteţi citi aici.

La întâlnire, am venit fiecare cu ce-a putut: ei cu o dihanie prietenoasă albastră, pe care Matei o plimbă neîncetat, în toate vehicolele din dotare, iar noi cu un Curs despre alăptare, marca Ana Culcer.
Însă în stilul caracteristic, nu am verificat carcasa Cursului, unde s-a strecurat din greşeală, alături de alăptare şi un film: Soylent Green...nu tocmai nimerită asocierea...

În aceeaşi ordine de idei, astăzi am primit un mesaj de la cineva căruia i-au plăcut Lucrurile mărunte şi a scris despre ele aici. Mulţumim.