Sărbători fericite la toţi musafirii

Matei şi mama lui urează la toată lumea Sarbători fericite!
Ne cerem scuze că în perioada asta suntem cam ocupaţi cu cadourile şi nu prea avem timp să scriem prea multe...

Luptele greco-romane

Ca orice lupte care se respectă, ele se dau pe un covor. Ale noastre, pe covorul Ikea-colorat-în dungi, din camera lui Matei. Ele au loc de 4,5 ori pe zi, după nevoi. Aţi ghicit deja, vorbesc despre schimbatul scutecului, evident.
Au loc pe covor, pentru că:
1. Matei nu ar mai încăpea pe nici o masă de înfăşat
2. Pe fotoliu e prea periculos, se învârte şi întoarce cu o viteză incredibilă
3. La noi pe pat am risca o inundaţie plus problema învârtitului.
Aşa că a rămas covorul.
Ele se desfăşoară cam aşa: Intrăm în ring. Dobor copilul, îl pun rapid pe spate. Îi dau neapărat ceva de făcut, cât mai interesant.
Exemplu: cutia cu şerveţele umede. Dezmembrată. Încărcătorul de la telefon. Uscătorul de păr(scos din priză, evident). Un papuc de când era bebe. Cureaua mea de la pantaloni.Firul de la aplica de pe perete.
Încep operaţiunea dezbrăcat-scos scutec vechi-şters-pus cel nou-cremuit.Faptul că le-am legat eu, nu înseamnă că se succed aşa lin, din mai multe motive: exact când i-am desfăcut scutecul vechi, el îşi scapă din mânuţă pseudo-jucăria şi se răsuceşte/ridică în patru labe/observă ceva muuult mai interesant în jur.
Dacă încerc să îl dobor la loc, el se enervează şi opune rezistenţă, se zvârcoleşte ca un peşte. Rezultatul dezastruos. Îl las să se ridice în 4 labe, mă rog să nu se aşeze în funduleţ şi continui operaţiunea de curăţare în mişcare.
Ajungem la destinaţie, oricare ar fi ea, încerc să îi dau altă pseudo-jucărie şi să o iau de la capăt cu doborâtul copilului pentru închiderea finală.
La finalul luptelor mă trec toate apele, aşa că m-aş putea considera învinsă, deşi copilul e schimbat...
Oare la toată lumea e la fel?

Primul volan

Se pare că am evoluat în materie de gusturi pentru jucării. Am trecut de la cabluri şi mufe, la...coşul de gunoi de hârtie.

Cine se aseamănă...

Nu am putut niciodată să mă prind cu cine seamănă un copil...chiar dacă pentru mulţi e clar, eu nu am poate suficientă imaginaţie în a găsi similitudini între progenituri şi aparţinători. Nici măcar când e vorba de al meu.

Când a apărut Gogoaşa Atomică, m-au distrat părerile legate de acest "vital" subiect. Şi ele au fost foaarte împărţite, încă de la început. Unde mai pui faptul că lumea se şi răzgandea.

Matei a avut perioade în care, potrivit părerii generale, semăna cu mami, apoi altele, când semăna cu tati.

Nici măcar bunicii nu au reuşit să se hotărască, deşi au folosit şi materiale documentare - pozele noastre de când eram mici.

Ca să închidem acest subiect, să liniştim populaţia, am cerut parerea specialiştilor. Şi iată ce a ieşit!

MyHeritage: Family tree - Genealogy - Celebrity - Collage - Morph

Deci, Matei seamănă LA FEL cu mami, ca şi cu tati!

Ca să vezi...

Al vostru? Cu cine seamănă? Încercaţi şi voi instrumentul de măsură. E distractiv!

Un băiat de zece

La ceas aniversar:

Am 10 luni, 2 dinţi şi 81 de centimetri.

Mă mişc foarte bine în patru labe şi merg biped cât te ţine pe tine spatele.

Fac o grămadă de năzdrăvănii şi sunt curios nevoie mare.

Am pipăit şi gustat de toate: de la papucii de casă a lui tati, până la uşa de la maşina de spălat şi roate din faţă de la cărucior.

Nu îmi place să fiu schimbat şi îmbracat.

În rest, îmi place să fac cam de toate: să scutur, să rod, să rup.

Mai am puţin şi fac şi eu un anişor...Doamne, cum trece timpul ăsta!

Un minut

Imaginaţi-vă cam câte face într-o zi!

De Miculaş

Pentru că în noaptea asta vine Moşu', i-am pregătit şi lui Matei ghetuţele şi i le-am pus frumos, în geam. La cele zece luni ale sale, nu cred că va înţelege prea multe, deşi mă uimeşte în fiecare zi şi îmi arată că pricepe o grămadă de lucruri.

În plus, Moşu va fi cam încurcat să găsească cadouri specifice pentru un pitic cu doar doi dinţi şi care nu are încă voie să mănânce dulciuri. Să vedem cum o să se descurce.

Că tot veni vorba de magicele verbe "a da" - "a primi", vă mărturisesc că am constatat că Gogoaşa are mici probleme când vine vorba să dea din ce-i a lui.
Este extrem de posesiv cu obiectele (nu pot numi jucării mufele, cablurile, şireturile) cu care se joacă.

Sentimentul se accentuează evident când vine vorba de mâncare. De exemplu, azi, avea în fiecare mânuţă câte o bucată de pâine. Când l-a întrebat buni dacă îi dă şi ei, reacţia a fost cât se poate de grăitoare. Şi le-a îndesat pe amândouă cu o viteză incredibilă, în guriţă...

Am văzut şi în parc adevărate drame iscate pentru o amărâtă de lopăţică, sau un pufulete. Lacrimi şi durere la nisip.

Ştiu că generozitatea se învaţă, presupun că e nevoie de mult tact, mult exerciţiu.
Presimt că vom avea mult de lucru la capitolul ăsta, doar să mai creştem puţin.

Sunt curioasă, voi cum aţi procedat?



Later edit: A venit Moşu!

Şi se jură că nu fură

Şi astăzi e linişte...