Bunica, sau "Sărut mâna, doamnă"

Bunica mea era maestră absolută când venea vorba de murături. Castraveţi. Gogonele. Conopidă. Ardei umpluţi cu varză. Din cămara ei, pe care o consideram sacră, nu lipseau niciodată borcanele cu compoturi şi dulceţuri, cu etichetele lor albe, pe care era notat, cu pixul, felul şi anul producţiei. Toate erau aliniate după dimensiuni, pe rafturile cu hârtie albastră, prinsă în pioneze argintii, care era înlocuită întotdeauna la curăţenia generală de Paşti.

Îmi plăcea la nebunie să cotrobăi în dulapurile ei imense, din lemn de trandafir, în căutarea comorilor îngropate adânc printre hainele aliniate la linie, călcate toate, inclusiv prosoapele şi lenjeria, Învăluite în omniprezentul miros de levănţică. Săpunuri din Germania. Câte o ciocolată, care avea, evident, gust de săpun. Cărţi poştale cu timbre nemaivăzute.

Bunica mea vorbea germana. Ştia să coasă şi să cârpească mai bine ca oricine. Tricota, croşeta, făcea mileuri fine.

La capătul patului, în noptieră, avea un carneţel, în care îşi nota cu sfinţenie cheltuielile zilnice, nu pentru că era zgârcită, ci pentru că iubea Ordinea.

Era perfect aranjată, ori de câte ori ieşea din casă, fie şi până la colţul străzii, să cumpere pâine.

Ultima oară când am văzut-o, cu o săptămână înainte să moară, m-a rugat să o pensez. Pentru că ea nu mai putea. Nu mai putea nici să se plimbe prin casă.

E cea mai concludentă amintire pe care o am despre ea. A fost o Doamnă până în ultima clipă.

De când cutreier parcurile cu Matei, mi se întâmplă ocazional, să fiu numită “doamnă”, de către prichindeii cu care ne împărţim jucăriile, dar mai ales de către bonele lor. Reacţia imediată, cea involuntară, este de respingere a acestui apelativ. Şi asta pentru că, în capul meu, eu sunt tot o adolescentă cu blugii largi şi cercei cu văcuţe,cu tenişi Vans şi Ipod în urechi. Mi mi se pare că doamnele trebuie neapărat să aibă tocuri şi o anumită vârstă (ooops, dar am deja 30 de ani!), să fie coafate şi aranjate.

Mi-am dat seama că e o greşeală de percepţie din partea mea. Că nu ar trebui să atribui această conotaţie negativă termenului.

Vă mărturisesc că mi-ar plăcea să fiu o doamnă adevărată, aşa cum era bunica mea, să fiu întotdeauna aranjată când ies din casă, să inspir seriozitate şi respect, dar mă tem că sunt cam departe de ceea ce ar trebui să fie una.

Şi ştiţi de ce mi-ar plăcea?

Pentru că cred că toate lucrurile alea pe care le admiram la bunica, nu ţin atât de faptul că era o mare gospodină, cât ţin de faptul că era o Doamnă...

Am hotărât că, de astăzi, voi începe să îmi ţin o agendă de cheltuieli!