O zi de luni aparte

În general nu îmi place ziua de luni, cred că e cea mai nesuferită zi a săptămânii... Și parcă e un fapt constatat statistic, se pare că toată lumea simte la fel.

De data asta însă mi-a ieșit minunat, total neașteptat. Și asta pentru că am primit niște invitații la un concert special, cu 40 de minute înainte ca el să înceapă.

Nici nu știți cât de greu îmi este să povestesc aici cum m-am simțit la Misia. După ce am pierdut-o pe Mariza din motive de boală mi-am promis că voi ajunge neapărat la compatrioata ei, poate mai puțin cunoscută aici.

Am ajuns în ultimul moment la Operă, taman înainte de a se stinge luminile în sală, îmbrăcată deloc festiv. Și mi-a părut rău, pentru că locul, motivul, spectacolul ar fi meritat să-mi pun cea mai bună rochie și să-mi las toate gândurile și grijile auxiliare acasă.

Nu pot să spun decât că m-a lovit atât de puternic încât la primele melodii m-am luptat din greu cu lacrimile. Nu, nu erau lacrimi de tristețe, chiar dacă fado e o muzică tristă, de jale și dor. Erau lacrimi speciale, care mă năpădesc ori de câte ori dau peste ceva care rezonează perfect cu resorturile mele cele mai profunde... au fost cărți, locuri, filme și povești total diferite care le-au declanșat. Erau "lacrimi de recunoaștere", așa m-am hotărât să le numesc.

Deși nu mă așteptam, concertul de aseară, care a durat cam două ore, nu a fost doar de fado. A doua lui parte a fost o colecție de cântece care i-au dat "lacrimi de recunoaștere" Misiei, colecția ei personală de dor.
Au fost reinterpretări după Nine Inch Nails (Hurt), Joy Division (Love Will Tear Us Apart), un cântăreț de flamenco, Dalida (Pour ne pas vivre seul), un cântec napolitan... Misia culege aceleași sentimente ca și fado și parcă ne spune că, deși există nenumărate genuri muzicale, în final, există un singur cântec universal.

Am ieșit de acolo atât de impresionată, încât i-am spus lui Ștefan la plecare că a fost printre cele mai bune experiențe muzicale pe care le-am trăit.

A! Și să nu uit: locul a contat enorm, nu pot să îmi imaginez concertul ăsta desfășurându-se la Sala Palatului...Am citit că și concertul Marizei a fost superb, dar mă gândesc că și ei i s-a fi potrivit mai bine o sală ca cea de la Operă.

Mi-aș dori să se țină acolo cât mai multe evenimente, nu cred că aș rata vreunul.


Și acum, imaginați-vă cum a sunat asta: