Ce ne iese?

Chiar nu ma așteptam ca postarea mea despre cei doi care se plimbă în parc să nască atâtea reacții, dar ma bucur că am provocat reacții.
Reiau așadar puțin tema, că am senzația că nu prea a fost prinsă.
Apropo de povestea spusă deja, vă spun direct: puțin mă interesează dacă cei de care am scris se comportă altfel pe alte alei sau acasă. Bravo lor. Ar fi bine.
Time out? Supra-stimulare? Respiro pentru studierea naturii? Come on... La șase luni? Și repet, nu i-am văzut o dată, un minut și gata. Îi văd mereu la fel de șapte luni. Câte o oră, o oră jumate. Deci e ciudat, vă spun.

În fine. Să lăsăm.

Tot pe subiect, totuși. Când l-am născut pe P., în salon, era a mămică la primul copil, un băiețel. Îl avea lângă patul ei, în pătuțul de bebe. Se uita la el ca la un bibelou. Îi vorbea, când plângea fugea repede după sticla cu lapte praf. Îmi venea să urlu, să îi spun să nu îi mai fie frică, să își ia copilul în brațe că nu se sparge. Garantez eu. El asta vrea, să fie luat din pătuțul ăla și pus la sân. dar nu am spus nimic. Nu m-am băgat.
O spun însă aici: luați-vă copiii în brațe. Cât mai mult. De la-nceput.

Cum? Se obișnuiesc? Nu o să mai vrea să stea singuri în căruț la plimbări romantice? Nu o să mai poți face nimic din cauza lor? Vei ajunge la exasperare? Vei simți că vor sta atârnați de tine până la liceu? Îți faci probleme că nu va putea merge la grădi de dorul tău?

Da. Posibil, oricare din primele scenarii. Dar vă garantez că va veni ziua când se vor desprinde singuri. Fără ca tu să faci nimic. Nu, nu va fi așa până la facultate:)

Am mai auzit păreri anti- atașament, cum că ar fi over-parenting asta, cum că ar fi exagerare, alint șamd.
O fi, deși mie îmi sună a mare bull-shit.

Bine, poate acum vă întrebați care e câștigul vostru din toată afacerea. Băi, nu pot să vă zic. Există șanse ca acest copil să nu vă aducă nici măcar acel pahar de apă la bătrâneți.
Da? Îhî. Nu asta e chestia. O faci din dragoste. Din iubire. O faci pentru că știi, o simți, în fiecare fibră, că e cel mai bine. E cel mai bine pentru EL. Pentru copil.

Și totuși, vouă nu vă iese nimic?
Băi, dacă vreți voi, spuneți-mi mie că faceți asta(sunteți extra-atașați) și vă dau eu un premiu. vă ofer eu aprecierea pe care simțiți că o meritați.

Mda... Sunt cam supărată. Se simte?

O mare dezamăgire

Mă simt din nou discriminată, mă simt trădată, dar de data asta aleg să spun. Măcar aici.

După cum știți, e greu să găsești un loc child-friendly în orașul ăsta. Se fumează cam peste tot, iar de câte ori când apari cu copilul care încă nu merge la grădi și nu și-a însușit bunele maniere ești privită puțin chiorâș. Nu neapărat pentru că a-i face vreun rău, ci doar pentru că ești.

Eram bucuroasă foarte de o descoperire destul de recentă la capitolul ăsta: Librăria Bastilia, deschisă în Romană. Ne plăcea mult acolo în mansarda lor luminoasă, aveam mult spațiu, era aproape goală de fiecare dată când mai organizam câte o întâlnire între mămici. Îmi plăcea și că, fiind la mansardă, de fiecare dată când mergeam la ei mai aruncam un ochi și la cărți sau la lucrușoarele expuse acolo. Ajunsesem deja să îmi stabilesc acolo cam toate întâlnirile.

Ați sesizat folosirea timpului trecut. Da?

De azi începând, acolo nu voi mai călca. Nici ca să beau un ceai, nici ca să îmi duc copilul la teatru, nici ca să cumpăr cărți sau alte cadouri. Și o spun cu regret, credeți-mă.

De ce?

Pentru că m-au jignit azi: ne-am dat întâlnire la ei câteva mămici(vreo șase) și fiecare a venit cu puiul din dotare. Am stat la o poveste, am băut un ceai, copiii s-au plimbat puțin pe acolo, cu pașii lor mai mult sau mai puțin siguri și am plecat.
Jignirea a venit după, când una din ultimele două prietene care au rămas la final, mi-a spus că li s-a pus în vedere, chiar de către doamna de la PR se pare, să nu mai venim cu copiii data viitoare când ne ducem pe acolo...

Trist. Și pur românesc. O atitudine total greșită, spun eu.

Joacă-te părinte!

Într-o seară am scos covorul din camera copiilor și camera s-a transformat într-o mlaștină. Am aruncat o plapumă într-un colț și a apărut uscatul, unde ne-am făcut culcuș. Am răspândit pe jos toate cărțile albastre din colecția Adevărul și am avut cărăruie de pietre pe care să călcăm fără să ne udăm. Aveam și o turmă de căței pe care trebuia să îi hrănim cu bucățele de lego, pe care le adunam din mlaștină, călcând doar pe pietre. Le era foame și noaptea, când se stingea lumina și trebuia să culegem mâncarea la lumina lanternei.

A fost un joc ce creștea de la sine, hrănindu-se cu ideile mele și ale lui. Am așteptat cu maare nerăbdare să vină vârsta asta: vârsta la care poți crea locuri și lucruri fantastice cu ajutorul imaginației. Ne-a căzut așa de bine jocul nostru! Evident, a fost cu multe detalii frumoase pe care nu le zic aici, dar cred că ați prins în mare ideea.

Să vă spun și cum văd eu lucrurile când vine vorba de joaca la firul covorului. Nu mai zic nimic de teveu, unde îi pui și stau acolo pasivi și înghit de toatele. Cum? Doar desene inofensive? Sunteți tentați să credeți asta, dar e atâta violență acolo și nu mă refer neapărat la violență verbală, nici măcar la puști și sânge pe pereți.

Revin: chiar dacă nu le cumpărați voi, eu vă garantez că, până la vârsta de trei ani, veți ajunge îngropați efectiv în jucării, folosite în proporție de cam treizeci la sută, zic eu optimistă.

Spuneți-mi extremistă, spuneți că sunt exagerată, dar eu cred că majoritatea lor nu fac altceva decât să oprească imaginația. Ele sunt atât de explicite, de complete, de terminate cumva, încât nu mai rămâne deloc spațiu de creere, de interpretare, de repoziționare în alt cadru și context decât în desenul lor de pe cutie. Momentul construcțiilor din lego vine mai târziu decât am vrea noi. Nu am citit studii, vă mărturisesc, dar momentul construcției din bucăți a unui ansamblu original vine mai târziu. Eu am fost atât de bucuroasă când a venit, a fost semnul că joaca noastră a căpătat în sfârșit, o a treia dimensiune.

Iar apogeul lego-ului a fost, pentru mine, momentul în care mi-a adus o construcție neregulată și mi-a spus că o pot mânca, că e o supă cu salată și legume.

Să vă jucați cu ei cât mai mult, să inventați jocuri noi, nu e foarte complicat. Vă garantez că vă vor ajuta ei și vă veți distra pe cinste. Și să vă mai spun un secret: veți descoperi lucruri noi despre copilul vostru, veți afla preferințe de-ale lui, frici poate, lucruri de care nu știați nimic.

V-aș spune câte ceva și despre faza cu desenatul și coloratul, dar poate asta în episodul următor.

Și încă ceva: mă amuză când văd mămici de copii mici, sub doi ani, care își încurajează puii să se joace împreună cu celălalt copil de lângă el, care are tot aceeași respectabila vârstă. Vă spun din puțina mea experiență: asta nu o să se întâmple. E mult despre puterea lor. Cel mult, se pot împinge sau lovi. Dar să se joace împreună? Cam cum exact?... că nu mă pot nici gândi.

Nu sunt un exemplu

Întrebarea la care trebui să răspund tot mai des în ultima vreme e următoarea "Nu ți-e greu cu doi?". O întrebare legitimă, pusă oricărei persoane aflate în situația mea.

Vă spun sincer: Pe mine întrebarea asta mă încurcă, pentru că nu știu exact de unde să o apuc. Dacă spun că nu mi-e greu, clar spun o minciună. Dacă spun în schimb că e greu, vă induc puțin în eroare și așa, în sensul că vă provoc probabil niște sentimente de compasiune sau milă și iarăși nu e corect.

Lumea se gândește probabil că acum, a doua oară, știu să îmi rezolv unele lucruri în așa fel încât să îmi fac viața mai ușoară, însă eu... eu fac altceva - merg pe mâna instinctelor mai mult ca prima oară și aleg mereu variantele care mi se par cele mai bune pentru el, nu pentru mine.

Tocmai din cauza asta îmi dau seama că nu aș putea să îndemn pe nimeni să facă la fel ca mine. Sunt alegeri pe care mulți le văd greșite poate, pentru că se gândesc că îți complică viața. Mă gândesc acum la alăptare la cerere, la alăptare prelungită pe care o prevăd, la diversificare majoritar BLW, la scutece textile și purtarea bebelușului sută la sută din timp, fără cărucior în zonă. Lista aș putea-o prelungi, desigur.

Nu știu alții cum sunt, dar eu, după ce am găsit o metodă de a face ceva mai bine, pur și simplu nu mai pot să nu o aplic. Și da, cred că e mai bine pentru Pavel că am adoptat toate lucrurile înșirate mai sus. Pentru mine? Hmm... da, e mai bine și pentru mine prin ricoșeu, fericirea puiului meu înseamnă clar și fericirea mea.

Felul în care se dezvoltă, felul în care îmbrățișează lumea și lucrurile din jur, curiozitatea și curajul lui, toate adunate îmi confirmă faptul că e bine pe unde am luat-o.

Sunt mai mulți cei care nu gândesc la fel ca mine în multe privinţe, am înţeles-o destul de târziu, am văzut-o în privirea multora , dar faptul că mă încadrez cred într-o minoritate nu mă face deloc să mă îndoiesc de justeţea hotărârilor mele. Mi-ar plăcea însă poate, puţin mai multă încredere în skill-urile mele de mamă...

Încă o lună

...a trecut de când ne-am mărit efectivul. Pavel are patru luni, iar eu mă simt de parcă imediat îl voi trimite la grădiniță:)

Senzația care mă încearcă frecvent zilele astea, e una mai veche de fapt, dar pe care o acum o văd cu claritate: simt că trăiesc ceva important, simt cumva că nu fac umbră degeaba pământului, că am realizat CEVA aici, pe lumea asta.

Și mai simt ceva. Simt o nevoie ciudată să împărtășesc experiența mea, să împărtășesc mai ales punctul meu de vedere, referitor la maternitate.

Mă întreb dacă interesează pe cineva punctul meu de vedere, mai precis dacă mai vrea lumea să afle și viziuni roz. Că tot ce citesc în ultima vreme, sunt opinii de genul "a avea un copil nu e atât de simplu cum pare, sunt nopți nedormite, oboseală maximă, sâni angorjați, sunt plânsete care te scot din minți... și exemplele negative pot continua."

Acum nu vin eu să fac pe grozava și să spun că astea nu se întâmplă. Nu. Eu vreau să spun altceva. Că astea, dacă le pui în balanță cu toate chestiile frumoase, ajung chiar neglijabile. Adică am parte, la foc continuu aș spune, de momente priceless, greu de împărtășit, care fac ca starea de ne-dormire, ne-ieșire, ne-relaxare să merite toți banii.

Și de fapt totul e atât de simplu, dacă te asculți pe tine, dacă faci puțină liniște și îl lași pe el să vorbească. Acum, în stadiul ăsta de gomoloț, o face la modul cel mai direct cu putință. Trebuie doar să fi dispusă să i te dai cu totul:)

Ori de câte ori puiul meu plânge, el nu face decât să îmi spună că are nevoie de mine. Atât. Vrea să mă simtă, să mă vadă.

Oh, și alăptatul! Ce minune, la îndemâna orcărei mame! Vă spun la modul cel mai serios că mi-a trecut prin cap să încep să lucrez alături de fetele de la "Leche Legue" sau "Naște cum simți", numai să ajut la informare. Ori de câte ori văd un cărucior în parc cu un biberon cu LP sprijinit cuminte în suport, îmi vine să fac ceva - să întreb mama respectivă de ce nu alăptează? Îmi dau seama însă că nu aș schimba nimic, că răul e deja făcut în cazurile astea, nu aș face decât să le agresez gratuit.

Când văd ce relație magică am cu Pavel, care se manifestă parcă la modul absolut prin alăptare, uneori chiar din oră în oră pe timpul nopții, nu pot să nu doresc același lucru fiecărei femei.
Da, am ajuns să nu mă mai supere trezirile lui, dese uneori, de pe timpul nopții, pentru că am descoperit că de multe ori, nu e vorba de foame sau sete. O face ca să fie luat în brațe, pur și simplu să mă simtă acolo.

Sunt convinsă că, dacă l-aș lua să doarmă cu noi în pat nu s-ar mai trezi aproape deloc. Din păcate, asta nu e o opțiune, cu Matei care doarme în camera lui/patul lui. Dacă l-aș lua pe unul, automat ar trebui să îl primesc și pe celălalt...

Să mai spun acum care mi se pare diferența celor două experiențe cu bebe mic? Diferența e că acum sunt mai sigură pe instinctele mele, acum savurez totul altfel. Îmi aduc aminte cum așteptam să stea mai repede în funduleț, să facă mai repede primii pași, să crească cumva mai repede. Acum știu că toate astea vor veni pe negândite, că etapa asta de neajutorare, de dependență sută la sută de mine e atât de scurtă, dar atât de înduioșătoare.

Și cred că niciodată altcândva nu mai ai parte de asemenea priviri din partea nimănui...

Vreau la școala de diplomație

Tocmai îmi suflecam mânecile și mă puneam la scris aici, când am citit postarea Adei cu primul ei comentariu și...mi-a venit brusc să tac.

Dar nu o voi face, pentru că astăzi, de Sfântul Petru și Pavel(apropo, LMA tuturor sărbătoriților!), eu m-am gândit să scriu despre...Matei. Deh, așa sunt eu, mai defazată, mai haotică decât aș vrea:)

După cum spuneam și în titlu, acum e momentul. E nevoie de atâta diplomație, încât mi se pare că am un examen de licență în fiecare zi. Și asta pentru că am descoperit cifrul comportamentului actual mateesc. Mi-am dat seama că, așa cum fiecare plâns a lui Pavel are un motiv clar, la fel și Matei ne spune ceva cu fiecare lucru pe care îl face, chiar dacă multe ne scot din pepeni și ne fac să ne dorim să mergem într-o vacanță doar noi, fără copii.

Da, știu că nu am descoperit gaura de la macaroană: mi-ar putea spune oricine - el vrea multă atenție pentru că are senzația clară că i s-a luat ceva ce era doar a lui - atenția și iubirea lui mami și a lui tati, mai bine spus locul întâi, locul din capul plutonului. Și vă spun sincer, ne dam peste cap să îi demonstrăm contrariul, dar parcă nicicum nu e suficient.

Faza e că, fiind mai mare, comportamentul lui e mai subtil, supărările lui apar de multe ori acolo și în momentele în care nu te aștepți și par uneori chiar absurde.

Să vă dau un exemplu: era sâmbătă și, în timp ce Matei dormea la el în cameră, eu am adormit cu Pavel pe patul nostru. Matei s-a trezit, a apărut în cameră la noi și l-am chemat să se culcușească împreună cu noi. El a început să facă scandal și să mă pună să îl mut pe Pavel, că nu stă bine. L-am rugat frumos să nu facă gălăgie, să îl lase pe ăsta mic să doarmă, dar el nu și nu. Eu proaspăt trezită, am avut tentația să mă supăr groaznic pe el, să îmi cadă foarte rău comportamentul lui. Noroc că am avut inspirația să nu iau în seamă istericalele, ci să îl iau în brațe, să îl mângâi și să îl rog să îmi explice exact ce îl deranjează. Bineînțeles, nu a putut face asta, însă s-a liniștit și atunci am înțeles brusc: de data asta, Pavel și luase la propriu locul lui de la noi din pat. Știu că v-am mai spus cum vine el în fiecare dimineață și se așează între noi doi, pe o perniță mică, galbenă. Nu conta că restul patului era disponibil acum, el voia locul lui, nu voia ca fratele să îi ocupe bucata lui de pat.

Ca să nu o lungesc prea mult, vă pot spune că a devenit extrem de posesiv cu obiectele și cu persoanele și că face tot ce poate să atragă atenția atunci când suntem mai mulți: vorbește tare, cântâ, face toate lucrurile care știe el că provoacă reacții din partea noastră, nu îl interesează ce fel de reacții. Lovește lumea, pișcă, împinge.

Sunt momente când totul pare greu de gestionat, însă dacă iau o gură de aer și îmi aduc aminte că el e de fapt un copil bun, cu un suflet frumos de tot, atunci sunt capabilă să reacționez corect. Nu, nu spun că îi găsesc scuze pentru răutățile pe care le face, însă am văzut că orice urmă de agresivitate apare în atitudinea noastră ca părinți, crește ca o gogoașă în comportamentul lui și face mult mai mult rău decât ne-am aștepta.

El are nevoie de un singur lucru acum - de iubire, multă iubire și nu trebuie judecat la suprafață.

Mă întreb dacă m-am făcut și eu aici înțeleasă puțin...

Puțin răsfăț

Ieri am făcut ceva ce nu am mai făcut demuult - am fost la shopping pentru MINE. Cu Pavel în wrap, m-am avântat cu încredere printre rafturile de la proaspătul deschis Pull&Bear și mi-am ales niște lucruri pe care le-am cumpărat, bineînțeles, pe neîncercate. (Toate articolele cumpărate îmi vin la fix, după cum se vede în imagine)

Nu pot să vă povestesc ce bine mi-a făcut! Probabil sună superficial, dar aveam atâta nevoie de asta, deși nu aveam habar! Tendința automată a unei mămici e să investească toată averea spre binele copilului(copiilor). Cel puțin așa eram eu... chiar nu simțeam că îmi lipsește ceva MIE.

Acum vă îndemn pe toate: răsfățați-vă puțin! Meritați cu vârf și îndesat! Și gândiți-vă că tot pentru ceilalți o faceți: moralul vostru crescut se va răsfrânge asupra lor.

La final, vă las în compania unor imagini nemuritoare cu Pavel și noua lui poziție de somn.

Nu foarte vesel

De aseară am detectat un fornăit suspect la Pavel, care peste noapte s-a definit mai clar, iar acum pot să spun că puiul meu are nas înfundat. E ceva care influențează direct pofta lui de a păpa, spre disperarea mea.

Am făcut tot ce se poate face la vârsta asta, adică ser fiziologic, pompiță(care nu face mare lucru), Nazomer.
Stau acum și îi urmăresc respirațiile și îi pipăi fruntea, mi-e frică să nu se transforme în ceva mai nasol...

Am nevoie de susținere și gânduri bune, mai ales că Ștefan e plecat din București câteva zile, iar eu am rămas stăpână unică peste împărăție...

Să ne țineți pumnii să treacă totul repede și să se dovedească doar că eu sunt puțin paranoică!

Later edit: S-a dovedit încă o dată că da, sunt paranoică:) Și mă bucur. A fost(mai este puțin) doar un fornăit, cauzat de puțin mai multe secreții decât de obicei. Deci suntem bine, mulțumesc mult de sfaturi și încurajări.

Niște vorbe

Parcă ultimele mele postări par prea idilice, de parcă aș vrea să fac în ciudă tuturor mămicilor care se luptă din greu cu maternitatea.

Ei bine, vin cu lămuriri: ca un copil alăptat la cerere care se respectă, Pavel are perioade când vrea să mănânce des, chiar foarte des. Mai ales seara, când stau cu el mufat aproape trei ore, evident cu pauzele datorate unor scurte adormiri de zece minute. Și da, se trezește noaptea, cam la trei ore, iar câteodată hrănitul nocturn durează și o oră.

Ce vreau eu să punctez aici e faptul că există o mare diferență față de perioada similară cu Matei: nu, nu dorm mai mult, iar treabă am mai multă (după cum vă imaginați, chiar dacă peste zi Matei e la grădi), însă toată diferența stă în atitudine și în felul în care mă raportez eu la situațiune.

Poate că zilele astea sunt mai mult mamă decât femeie, nu știu dacă se înțelege ideea, dar nevoile MELE nu sunt atât de stringente (somn, să stau liniștită, să mai ies la o manichiură, etc...). Simt că acum nu e deloc vorba de mine și știu că situația e una temporară. Când era Matei atât de mic, mai aveam clipe în care simțeam cumva că am pierdut ceva, regretam ieșirile la cafea, la film, la shopping.

Sper să nu mă acuze nimeni că m-am transformat într-o neîngrijită fără așteptări prea mari de la viață, dar acum sunt adânc îngropată în filmul ăsta cu maternitatea. Adică îi dăruiesc și ultima fărâmă de energie, fără să simt că fac vreun sacrificiu.

Știu din experiență că voi avea suficient timp să mă ocup și de mine și de nevoile mele de femeie, dar deocamdată nu mă plâng deloc că îmi petrec serile cu Pavel atârnat de mine:)

Aaa și ghiciți ce facem noi în momentul ăsta, înafară de a scrie aici:) Sau imaginați-vă cum am dat eu cu aspiratorul și mopul cu copilul împachetat în wrap...

Deci da, la al doilea e mai ușor și mai puțin stresant.

Voi reveni cu povești despre Matei, care are cele mai năstrușnice dorințe, fix când îi dau lui Pavel de mâncare. Ați putea spune că e gelozie, eu cred că el doar ne testează, vrea să vadă care e poziția lui în sufletul nostru și spun asta pentru că simt că nu e nici un dram de răutate în ceea ce face.

Ce se poartă

Da, Pavel se poartă foarte bine. Se poartă în wrap, ori de câte ori rămân singură acasă cu ambii moștenitori.Vă spun sincer, e soluția salvatoare. Așa pot să am mâinile libere ca să îl ajut pe Matei să își desfacă cureaua de la pantaloni sau să îi tai un măr cubulețe. Și Pavel doarme adânc după primele 2 secunde după ce îl instalez confortabil mulat de corpul meu. Iar sunetele pe care le scoate merită înregistrate :fornăie, oftează de plăcere.

Diana a răspuns imediat apelului meu lansat după ce a venit Pavel și mi-a adus personal wrap-ul elastic mult visat. Mi-a arătat cum să folosesc și slingurile din dotare, moștenite de la Matei dar utilizate doar la vârste mai înaintate.

Deocamdată, la dimensiunile lui Pavel, wrap-ul mi se pare cel mai potrivit. Mai așteptăm câteva luni pentru celelalte variante de purtare, deocamdată îl țin atât de aproape și atât de bine, încât nu l-aș mai da jos pentru nici un motiv.

Mulțumesc mult Diana, că m-ai ajutat să devin o înfocată mamă purtătoate!

Și la final, o poză dragă mie:

The White Magic Powder

Înainte de a vă spune povestea nașterii lui Pavel, simt că e obligatoriu să vă împărtășesc povestea alăptării lui. Și asta cât mai repede, pentru că nu vreau să uit nimic.

Faptul că sunt o adeptă înfocată a alăptării nu cred că e un secret pentru nimeni. Dacă în cazul alăptării lui Matei începutul a fost puțin confuz, nu prea știam cum să fac dar eram foarte încăpățânată pe idee, plus că am avut noroc și cu dna Culcer pediatră în primele săptămâni, acum nu am mai avut nici un dubiu că voi alăpta din prima clipă. Vorbisem cu doctorul ginecolog și stabilisem că-mi va pune pile dacă e nevoie, dar că eu îmi vreau copilul în cameră cu mine cât mai repede.

Imediat după naștere însă m-am trezit într-un salon de trei paturi fără bebeluși. chiar dacă eram obosită moartă l-am sunat pe doctor și i-am amintit de înțelegerea noastră. În cinci minute a fost în salon și mi-a aranjat mutarea într-un salon tot de trei persoane însă cu paturi pentru bebe. Am fost puțin uimită când am văzut că acolo era doar o singură fată fără bebe, iar restul era liber. Apoi am aflat că fata născuse de o săptămână deja dar că avea copilul prematur și mai dura până să-l primească. Nu am înțeles deloc logica după care se distribuie mamele în saloane la Cantacuzino(căci acolo se desfășoară povestea noastră).

Pavel a apărut și el după câteva ore, iar primul lucru pe care l-am auzit a fost "Staí liniștită, copilul e sătul, ne-am ocupat noi". A fost singura dată când le-am lăsat(evident, fără voia mea) să se ocupe ele.Ei bine, de aici încolo a început frumoasa noastră poveste de dragoste, cu alăptare la cerere, oricât de mult, cu Pavel care a supt fără probleme, cu mine care am avut din ce în ce mai mult lapte.
Iar după patru zile la externare, am uimit tot personalul(doctori și asistente) când le-am mărturisit că e-un copil hrănit DOAR de la sân. Am fost privită vă jur, ca pe un fenomen al naturii. Nu cred că se întâmplase prea des așa ceva acolo unde le-am auzit spunând mereu proaspetelor mămici: "Cinci minute la un sân, cinci la celălalt și apoi vii la mine să îți dau completare, că sigur nu ai lapte".

E trist, extrem de trist că întâlnim așa ceva într-o maternitate în care mereu sunt internate câteva zeci de gravide, multe dintre ele la primul copil. Pentru că de ele mi-e cel mai milă. Neinformate suficient, ajung acolo pe mâna unor asistente sau chiar doctorițe pediatre care se poartă de parcă ar fi plătite de marile firme producătoare de lapte praf. Parcă misiunea lor este să îndepărteze cât mai multe mămici de miracolul numit alăptare. Am văzut o singură dată pe una din aceste angajate ale sistemului încercând să ajute o mămică la alăptare, o mămică ce nu reușea să pună copilul la sân, cel mic ne-reușind să se "mufeze" bine. Și a făcut-o într-o manieră atât de "elegantă" încât la final mama se simțea total incompetentă și vinovată că nu are suficient lapte. Am vrut să o întreb pe respectiva "calificată" în ale pediatriei dacă nu e cumva vina lor că mamele de acolo nu prea au lapte în condițiile în care bebelușii se satură mereu cu laptele lor praf...De unde să știe sânii să facă lapte dacă cererea e atât de mică? Ele nu au auzit oare că e vorba de o relație foarte precisă de cerere și ofertă?

Acolo, în salonul meu de trei paturi unde am reușit să le învăț de bine pe celelalte două fete care mi s-au alăturat de-a lungul celor trei zile petrecute acolo, am întâlnit-o și pe Irina de la "Naște cum simți" și am simțit că mai este speranță. Probabil una mică, dar cred că fără întâlnirea asta aș fi venit de acolo complet bolnavă... Lupta pe care o duc ele acolo mi se pare total inegală, dar vitală.

Sfatul meu viitoarelor mămici care ajung aici din întâmplare este să se informeze cât mai mult înainte de naștere, în așa fel încât, odată ajunse în spital, să nu cadă în capcana completărilor, să nu se sperie de imaginea nopților nedormite petrecute cu cel mic, sau al plânsurilor aparent de neconsolat. E nevoie de muultă muultă răbdare în a crește un pui, dar e atât de frumos și plin de recompense!

Scuzați eventualele greșeli din acest text, a fost scris în condiții tare vitrege, dar cum spuneam, mi s-a părut o datorie să o fac:)

Home sweet home

Presimt că, cel puțin pentru o perioadă, blogul ăsta va deveni puțin monoton, axat în special pe pozele cu Pavel. Nu de alta, dar sunt atât de cucerită de mutrișoara lui, încât nu mă pot opri să mă uit/minunez non - stop de minunea care a intrat în viața noastră.

Bineînțeles, vor urma și imagini nemuritoare cu cei doi frați și cât de curând, poze cu ochii deschiși:)

Later edit:



Spuneți sincer - ce poate fi mai frumos decât asta?

O zi specială

E primul an când am simțit cu-adevărat că am trecut bariera în tabăra sărbătoritelor. Dacă până acum, statutul ăsta de femeie era cumva bun pentru altele, mai împlinite și realizate, eu percepându-mă încă în tabăra cea făcătoare de cadouri, nu primitoare, anul acesta, datorită unei serbări total neașteptate la grădiniță, lucrurile s-a schimbat.

Bine, ele erau așa de ceva ani, doar că eu nu le vedeam cum trebuie.

Ieri m-am surprins în postura de mamă/cloșcă mândră de puiul ei, nu pentru că făcea ceva deosebit, nu pentru că îmi dădea nu știu ce cadou sau că îmi cânta un cântec tematic, ci pentru simplul fapt că îl vedeam acolo, pe scăunel, alături de colegii lui de grupă.

Mi-am dat seama acum că, deși mergem la grădiniță de câteva luni bune, nu am scris aici aproape nimic legat de subiect și îmi pare rău.

Îmi pare rău pentru că nu v-am împărtășit încă nimic din experiența asta care s-a dovedit a fi una mai mult decât pozitivă, din toate punctele mele de vedere. Copilului îi place, e iubit, e stimulat spre multe lucruri noi.

Să mă-nțelegeți: nu spun acum că a devenit mic geniu, care să știe deja să scrie și să citească, sau care vorbește engleză și știe să numere de la 10 la 1. Chiar nu-mi doresc nimic din toate astea. mă surprind mereu că mi se încrețește fruntea și mi se ridică o sprânceană când aud mămici lăudându-se cu tot felul de performanțe din astea mult peste vârsta copilului. Nu spun că nu ar fi în stare, după cum cred că ați văzut și voi, generațiile care se nasc acum sunt speciale, sunt altfel decât eram noi la vârsta lor.

Spun doar că e mai bine dacă ne canalizăm puțin energiile în alte direcții, dacă încercăm să le modelăm caracterul, să-i facem să fie generoși, altruiști, cu sufletul deschis, curajoși. Astea da! Astea da realizări, mult mai importante și mai folositoare a la long.

Cât despre celelalte, cu bastonașele, cifrele, coloratul în contur, nici o grijă - le prind din zbor și știu să îți arate singuri ce anume le place, asta atâta timp cât rămân la nivel de joacă.

Ziceam că scriu de grădiniță, dar văd că am luat-o puțin pe arătură...ce să-i faci? Sunt poate prea gravidă pentru-a urmări conștiincioasă un subiect:)










Tot creditul foto merge la Andreea, mult mai pe fază decât mine!(eh, ea știa la ce să se aștepte, doar a mai trecut prin asta:)

Am găsit un fluture

Așa cum mi s-a prezis(dorit), viroza păcătoasă a lui Matei a trecut complet într-o săptămână, iar băiatul a fost livrat cu greu azi de dimineață la grădi. Se obișnuise acasă, să se corcolească în patul lui mami și să fie tratat ca un prințișor.

În timp ce îmi făceam(într-un final glorios) bagajul pentru maternitare, am avut o senzație din ce în ce mai pregnantă că s-a schimbat ceva. S-a schimbat ceva în feelingurile mele, în felul în care mă raportez la evenimentul ce se apropie cu pași repezi. Am realizat apoi că schimbarea are loc de ceva vreme, doar că eu eram atât de axată pe problemele de care v-am povestit, că aș fi pierdut probabil momentul. Vorbesc aici de o stare specială, de euforie amestecată cu nerăbdare amestecată cu emoție amestecată cu puțină frică. Un cocktail unic, pe care nu cred că-l mai simți de multe ori în viață.

Bineînțeles, nimic din toate astea nu se vede dinafară. Dinafară îmi imaginez că se vede doar o balenă care se târăște cu greu printre pereții casei și oftează la fiecare schimbare de poziție.

La asta chiar nu mă așteptam prin comparație cu sarcina no 1, când am zburat vioaie până în ultima clipă. O fi copilul mai mare(deși nu cred, doar Matei s-a născut cu 4 kile) sau or fi semnele vârstei(3 ani contează așa de mult?) de vină pentru greutățile astea de mișcare...Oricum, nu de ele voiam să spun aici, ci de bucuria pe care ți-o aduce, pe nesimțite în suflet, gândul că vei mai avea un pui mic.

Pregătire

Să știți că nu din cauză că am intrat pe ultimul metru (ca să nu spun sută de metri, ei au început demult) nu am mai prestat nimic aici. Motivul e altul, deloc plăcut aș spune.

Se pare că soarta conspiră ca eu să îmi fac o idee apropo la ce va fi: mai mulți copii, mai multe probleme. Cum spuneam, e doar pregătirea. Situația e așa: imediat intru în săptămâna 39, ar trebui să fie totul gata, bagajele la ușă, iar eu într-o stare zen obligatorie (mult somn, pace, liniște).

Ați ghicit deja că lucrurile stau puțin altfel, adică total pe dos. De 1 martie, în loc de mărțișor, Matei a primit o viroză pe cinste, care nu vrea să plece nicicum. În stilul deja consacrat, la noi nu există cale de mijloc. Când facem febră, sărim cu lejeritate de 40 imediat ce trece efectul antitermicelor.

Dacă până acum mă plângeam că nu pot dormi din cauză că Pavel e foarte zvăpăiat, acum îi monitorizez din oră în oră febra, îi desfund nasul și îi dau apă lui Matei.

Și mă rog ca Pavel să mai aștepte puțin până pleacă boala asta de la noi din casă, chiar nu vreau să îi facem așa o primire jalnică...

Destul cu văicăreala, fug( mai bine spus mă rostogolesc) la bucătărie, să-i fac o supă bolnăviorului...

Încă puțin

Aproape 37 de săptămâni, mai avem puțin.

Ieri am fost să mă întâlnesc pentru prima oară cu medicul cu care voi naște. Îl cheamă Dragoș și am stabilit să sărim peste formulele de politețe. Nu, nu e același cu medicul care mi-a monitorizat sarcina, în schimb e același cu cel care m-a ajutat să îl nasc pe Matei, deci ne cunoaștem destul de în amănunt:)Poveste lungă, inutil să vă spun.

Ne-am revăzut cu plăcere, i-am predat toată documentația adunată îl cele nouă luni, am verificat cum stau lucrurile: copil mare (3kg300 după părerea ecografului), vioi de nu se poate (nu vreți să știți cât îmi ia ca să adorm seara), col deschis, deci poate să vină oricând.

"Cum vrei să naști?" - m-a întrebat.

"The hard way" - i-am răspuns. Adică natural, fără peridurală. Nu l-a surprins răspunsul, dar mi-a spus că aude rar așa ceva, în general lumea vrea să fie cât mai nedureroasă treaba.

I-am mărturisit că eu nu o văd ca pe un act din curaj, din contră. Mă înspăimântă mai ales ideea de a nu avea control total asupra expulziei copilului, cât și acul înfipt între vertebre...În plus, pe Matei l-am născut fără și am văzut că se poate, chiar dacă a avut patru kile iar eu nu sunt prea mare nici prea lată.

Să dea Domnul să meargă totul așa cum trebuie iar eu să fiu la înălțimea situației. Să nu uit nici un moment că atunci nu va fi vorba de mine, de confortul meu, ci de el, de puiul meu care va veni pe lume.

Vă mărturisesc că e adevărat ce se spune, durerile nașterii se uită imediat, însă senzația de magie pe care o ai când îl auzi pentru prima oară nu se uită defel...

Văzând cât sunt de pregătite celelalte gravide bloggerițe (Ada, Delia), am decis că e cazul să mă agit și eu puțin, așa că am scotocit printre cutii după hainele de bebe pe care țineam minte că le mai am de la Matei. Nu are rost să vă spun că am descoperit că sunt mult mai puține decât știam, din cauză că am tot dat din ele, deși nu mai știu prea bine cui. Cumva ne vom descurca, nu îmi fac gânduri suplimentare.

V-am spus că o să-l cheme Pavel și că Matei îl caută în fiecare zi când vine de la grădi?

Și mai multă...grădi

După cum știți probabil, de o lună Matei merge la grădi. Și îi place, îmi dau seama, chiar dacă nu îmi poate încă povesti. Schimbări sunt mari și mici, nu vreau să ne lăudăm acum. Vă spun doar că aproape am scăpat de scutece, dar ce m-a distrat pe mine cel mai tare a fost faptul că ieri a luat un punct roșu pentru că....a cântat frumos!

Nu, încă nu și-a dat drumul la vorbit, dar dovedește reale calități de cântăreț. E ca o privighetoare, mai bine spus ca o găinușă fericită. Fredonează toată ziua "Ta ta ta ti tu ta ti" cu variațiunile "ba bi bu bi ba ba bi" sau "pu pi pu pu pi pu pi", pe diferite ritmuri sau melodii. Și nu se repetă deloc.

E extrem de haios, voi încerca să îl filmez zilele astea, asta până nu se apucă de vorbit/cântat pe bune.

Am o singură problemă cu grădi, pe care sper să o rezolv începând de mâine. El stătea până acum la program mediu, mânca de prânz iar apoi apăream eu să îl duc acasă. Problema era că la ora două când părăseam noi cu greu locația, Matei era mort de oboseală. Nu știu cum sunt copiii voștri, dar el e foarte greu de gestionat în momentele alea: e încăpățânat până la absurd, mârâit și plângăcios fără motiv.

Așa că am hotărât să nu ne mai chinuim aiurea în fiecare zi: de mâine va rămâne să doarmă acolo. Nu va fi prima oară, au mai fost câteva ocazii(puține) când l-am lăsat să doarmă acolo pentru că nu am avut încotro și a fost în regulă.

Acum sunt curioasă cum va reacționa la permanentizarea acestei situații, sper sincer să fie în regulă.

Blogosfera noastră de mămici

Când m-am hotărât să îmi urmez visele și să-mi deschid studioul știam că nu va fi ușor. Mă gândeam că vor fi și momente grele, dar ce nu bănuiam e faptul că voi întâlni numai oameni faini. Fără excepție. Și fără exagerare.

Ultimele două vizite au fost și ele speciale: două mămici deja cunoscute în blogosferă, fiecare cu comoara ei. E vorba de autoarea blogului "Adelle" și a magazinului on-line a cărui mare fan sunt și eu "HipHip" și de mămica Degețicii, Maria- cea care se pregătește pentru o maare schimbare, pe care ne-am dori-o multe dintre noi probabil:)

Nu pot să vă spun cum a săltat inima în mine când am citit feed-back-ul în urma vizitei la mine aici!

Nu pot decât să vă mulțumesc pentru faptul că v-ați gândit să treceți pe la mine, să ne cunoaștem personal.

O poveste frumoasă

Vreau mult să vă împărtășesc istoria unei nașteri, pentru că, așa cum spunea și autoarea e bine ca femeile care urmează să treacă prin experiența asta să știe că au de ales. E o variantă puțin mai altfel, care merită luată în considerare.

Dacă aveți răbdare, veți citi o poveste frumoasă, diferită de majoritatea celor pe care probabil că le-ați auzit deja. Dau cuvântul Alinei și mulțumesc încă o dată destinului că mi-a scos-o în cale, datorită micului meu studio, bineînțeles!

"Motivul pentru care m-am apucat sa scriu despre cum am nascut e simplu. Am avut o experienta grea, dar foarte frumoasa, si mi-as dori sa fie cat mai multe astfel de nasteri in Romania. Cred ca prea multe mame accepta durerea si umilinta din spitalele de stat, ca fiind un standard de neevitat. Cred ca mult prea putine indraznesc sa isi ceara macar drepturile minime din lege, nu mai vorbesc sa indrazneasca la mai mult. Si mai cred ca, daca mamele care au nascut “altfel” s-ar ridica si ar vorbi, ar fi o lectie ca sa poate. Poate, peste doi sau peste cinci ani, nu am mai fi noi exceptia, sau oricum nu o exceptie asa izolata.

Eu aproape am nascut in apa, la o clinica privata din Constanta. Spun “aproape” pentru ca bebe a fost prea mare pentru bazinul meu si dupa un travaliu lung, am consimtit la cezariana. Cu toate ca am terminat intr-o operatie, am avut o experienta extraordinar de puternica. Iar costurile cred ca nu au fost mai mari decat totalul spagilor dintr-un spital de stat din Bucuresti.

Cum am ajuns acolo?

Acum vreun an jumate, am ajuns pe net la un forum de proaspete mame. Ele povesteau despre nasterea in apa si o clinica in Brasov, singura la ora aia din Romania unde se facea asa ceva. Erau multe pagini si multe povesti; am citit pana dimineata. Iar apoi, in somn, am visat despre cum am sa nasc si eu intr-o zi in apa. Nu aveam nici un plan de facut copii, dar nasterea in apa parea genul de idée pe care sa o tii intr-un colt al mintii pana cand ai sa ai nevoie de ea. Desi imi suna usor utopic, daca ma gandeam la toate nasterile prietenelor mele, majoritatea traumatizante…

In august am ramas insarcinata, asa ca am inceput sa fiu cu adevarat interesata de ce ar presupune nasterea in apa. Iar in septembrie am citit despre Isis, o clinica noua de la Constanta, unde una din mamele de pe forum tocmai nascuse o fetita in apa. Experienta ei suna ca o vacanta – au plecat la Constanta mai devreme cu 10 zile si au facut plaja pana la nastere, care a fost usoara si lina; oamenii din clinica sunt extraordinari si cu mare deschidere la nasterile naturale-naturale, iar conditiile sunt de hotel. Marele avantaj al clinicii de la Constanta, fata de cea de la Brasov – mai multi doctori fac nastere in apa, daca nu e unul disponibil, nu se strica tot scenariul. La Brasov e un singur medic; cand e de garda la spital, la revedere nastere in apa, ai facut drumul degeaba!

Prin noiembrie, am plecat cu sotul meu la Constanta, sa cunoastem clinica si pe directorul ei, Dr. Mohamed Zaher, un palestinian cu alura de urs de treaba, mutat de vreo 20 de ani in Romania. A fost dragoste la prima vedere. Principiul clinicii, spunea medicul, este nasterea naturala si deplinul acord cu dorintele mamelor. Nimic nu se intampla fara acordul pacientelor, daca nu e o urgenta medicala. Importanta este experienta copilului si a viitorilor parinti, nu neaparat indeplinirea formalitatilor standard. Am vizitat saloanele, am vorbit cu medicii, am vazut cada, am discutat despre nasterea prin hipnoza. Si am plecat de acolo fericiti, aproape uluiti in fericirea noastra: e prea frumos ca sa fie adevarat!

In lunile care au urmat am fost intr-o stare total zen. M-am pregatit ca la carte, cu analize, sport, mancare sanatoasa si cursuri de ingrijire a copilului. Si, dincolo de toate astea, am avut permanent un zambet pe fata – aveam sa am o nastere extraordinara, de care nu imi era deloc frica. Simteam ca am sa fim pe maini bune, si eu, si Toma, bebelusul nostru.

Bineinteles, toata lumea, de la ai mei pana la colegii de la birou, se uitau la mine ca la o nebuna. Cum sa ma duc pana la Constanta, ce, s-au terminat maternitatile din Bucuresti? De ce as vrea sa nasc natural, fara macar o epidurala, daca tot ne-o ofera medicina pe tava? Si mai ales, toti pareau ingrijorati ca ma dau pe mana „unui arab” (cate prejudecati despre omul asta!), cand aveam la Bucuresti doctori cu nume mari. Ce-o sa se aleaga de mine, daca e vreo problema?

Stiam clar ce-o sa se aleaga de mine – in primul rand, eu am sa aleg. Nu o sa imi spuna doctorul sa nasc la data de x, pentru ca atunci are el liber in agenda, nu o sa am un travaliu accelerat de ora la care medicul meu are programari la cabinet, nu o sa stau departe de copilul meu si nu am sa dau nimanui spaga sa se poarte omeneste cu mine si cu bebelusul.

Si cu hotararile astea in cap, in noaptea de 1 spre 2 mai am luat-o spre mare. Intai a fost travaliu fals, dar sarcina era prea avansata ca sa ne mai plimbam asa pe autostrada, toata-ziua-buna-ziua. Cinci zile am ramas la clinica, impreuna cu sotul meu, intr-o rezerva cu doua paturi cu vedere la mare. Cand ne vedea pe holuri, doctorul radea la noi si spunea – stati aici, unde sa plecati, ce, nu va place in vacanta? Si vacanta a fost – zile intregi cu plimbari pe plaja, stat la terase in soare si bai in marea inghetata, pentru jumatatea mea mai curajoasa.

In dimineata de 6 mai, mi s-a rupt apa. Am avut un travaliu de 12 ore (cand or fi trecut?). Dupa doua ore de impins la dilatatie maxima, doctorul a ajuns la concluzia ca Toma nu coboara deloc in bazin. Avand in vedere dimensiunile lui, 4.1 kg si un cap care nu a incaput in estimarile ecografului, mi se spusese ca s-ar putea sa se intample asta. Dar ma bucur ca am incercat si nu imi pare rau pentru nici un minut din cele 12 ore.

Stiu ca am facut tot ce se poate, stiu ca Isis e unul din putinele locuri unde oricum ma lasau sa incerc atat. Si stiu ca toata lumea, de la primul la ultimul om din sala, de la directorul clinicii pana la infirmiere, a fost acolo pentru mine, pentru ca eu sa reusesc.

Cand ma gandesc la cele 12 ore, nu ma gandesc cu groaza sau cu durere sau cu rusine, ca in atatea povesti ale prietenelor mele, care au nascut in spitale normale. Imi aduc aminte despre cum intra soarele in apa din cada, cum am stat cu sotul meu alaturi tot timpul, cum mirosea apa a levantica de la sarea de baie pe care am adus-o cu mine. Cred ca toata lumea a zis ca suntem dusi cu capul cand a vazut cada plina de ierburi uscate, dar important e ca doctorul ne-a lasat in boii nostri! Imi mai amintesc cum intrasem ca intr-o transa si eram complet intoarsa spre mine si spre ceea ce mi se intampla. Chiar nu stiu cand au trecut cele 12 ore, am fost intr-un spatiu in afara timpului...

Cat despre dureri, de ce spune toata lumea ca sunt cele mai groaznice din lume? E drept, „pe uscat” au fost mai rele decat in apa, dar nicaieri nu au fost insuportabile. In plus, invatasem o tehnica de respiratie pe contractie (inspiri numarand lent pana la 4, expiri numarand lent pana la 6) si, concentrandu-ma la ea, aproape ca nu stiam cand se termina durerea...

Cel mai greu a fost momentul in care doctorul mi-a spus ca imi lasa o ora de gandire - mai stam sau ne mutam in sala de operatie. Inima lui Toma batea bine, deci timp era berechet. Dar deja el avea un hematom mare in varful capului si era evident ca se loveste de oasele bazinului. A fost un moment tare greu, in care ma luptam cu sentimente contradictorii: vreau sa nasc natural - dar daca insist aiurea si ii fac rau si copilului?; nu ma intorc acasa infranta, dupa ce am batut toba despre cum am sa nasc eu complet natural, in apa - dar zau, nu mai pot; nu se poate sa nu iasa, m-am pregatit in atatea feluri pentru nascut natural - dar am incredere in medici si nu cred ca ma trombonesc ca nu merge, numai ca sa scape mai repede de mine.

Si uite asa am ajuns si pe masa de cezariana unde, odata sedata, sotul meu imi povesteste cum repetam intr-una "n-am putut, n-am putut". Si dupa aia l-au adus pe Toma, si era alb si mic si lung si absolut perfect. Si restul nu a mai contat. L-am primit la mai putin de o ora dupa ce l-au scos, si imediat mi l-au pus la san si l-au lasat cu mine in pat vreo patru ore. De a doua zi, de cand m-au mutat inapoi in camera cu sotul meu, l-au adus si pe el, si de-atunci suntem de nedespartit.

Am avut rapid lapte pentru el - a ajutat travaliul aproape complet si reintalnirea foarte rapida. Si de atunci am lapte berechet. E o experienta uluitoare!

Cat am mai stat la Constanta – a durat mai mult certificatul de nastere la primarie decat refacerea mea – am avut parte de un super tratament. De la doctor si pana la infirmierele care ne aduceau masa, toata lumea din clinica partea sincer interesata de noi. Ne e bine, stim ce avem de facut, avem nevoie de ajutor?

Acuma, daca e sa fac o comparatie intre nascutul natural si cezariana, as alege oricand, de data asta in cunostinta de cauza, nasterea naturala. E mai simpla, mai fara dureri si mai ales cu impact zero dupa ce s-a sfarsit. La cezariana am avut dureri in primele zile, nu am voie sa fac multe lucruri si am un mare semn de intrebare privitor la o a doua nastere naturala, mai ales daca bebe va fi la fel de mare.

In plus fata de o nastere normala, nasterea in apa face lucrurile mai usoare, mai putin dureroase si, teoretic, mai rapide. Nasterea in apa relaxeaza si – asta o spun din carti, eu nu am trait-o – face expulzia o joaca de copii, in numai cateva minute. Daca ma gandesc cate beneficii are nasterea in apa, pur si simplu nu reusesc sa inteleg de ce nu au toate spitalele in inventar o cada de nasteri...

Vorbeam cu sotul meu in masina la intoarcerea in Bucuresti - am fost ca intr-un refugiu, un loc sigur, si trebuie sa ne intoarcem in lumea reala. O sa fie probleme, o sa avem griji, Toma o sa se mai imbolnaveasca si o sa planga, eu poate am sa ma plictisesc acasa. Dar important este cum incepi lucrurile, si pentru asta Isis a fost cel mai bun loc la care puteam spera.

Nu scriu ca sa fac reclama clinicii unde am nascut – desi reclama se cheama testimonialul unui client incantat! Poate fi orice clinica unde se practica nasterea in apa. Poate fi orice clinica unde se practica nasterea cu chip uman, nu cea industriala. Important este ca si alte femei sa afle ca se poate si altfel."

La a doua participare

Se pare că funcţionez prea mult după principiul:"mai bine mai târziu decât niciodată"...eh, ce să-i faci...copilul în toate zările...hainele...vasele de spălat şi o carte începută. În concluzie, micul meu colţ virtual a rămas în penumbră.

Am fost şi noi sâmbătă la Verde Cafe. Din păcate, am cam ratat discuţiile mafiote, pentru că aveam de supravegheat copilul supersonic-mâncător de clătite-jumulitor de pisică.

Oare am putea face ceva care să înlesnească puţin socializarea? Recunosc că nu îmi e tocmai la îndemână să abordez mămici cu replica:"Bună, eu sunt mama lui Mateicelmic...tu cine eşti?"

Şi câteva imagini, de(cu) legendă.


Rareş al lui Crina şi Georgiana la tablă



Rareş şi Matei



Măriuca.


Darie



Vlăduţ şi Matei

ps: Mai vrem. Mai venim.