Empatie canină

În directă legătură cu postarea de ieri, să vă povestesc ce ni s-a mai întâmplat la ceas de seară:

Ieri după-masă, la finalul unei reprize strașnice de joacă prin parc, tantimamalumatei adică subsemnata a hotărât că este cazul să ne retragem la depou deodată cu Vlăduț, care a fost montat pe scaunul lui magic de pe bicicleta mamei din dotare.

Ei bine, greșeală strategică gravă din partea mea! Nu numai că l-a îndurerat faptul că prietenul de joacă a părăsit incinta, dar mai ales faptul că a făcut-o călare, în timp ce Mateicelmic a rămas perpedes, fără nici măcar o tricicletă, ceva...

Așa că, jale mare, lacrimi și durere. În timp ce încercam să îl consolez și să-i explic cum stă treaba, ne-am intersectat cu o doamnă respectabilă aș fi tentată să spun, care își plimba potaia pe nume Roxi, după cum aveam să deduc din replica de mare finețe psihologică: "Nu mai plânge băiețel, uite ce urât ești, râde și Roxi de tine"

Adică, să ne înțelegem: copilul chiar avea toate motivele să fie supărat. Știam foarte bine însă că se va opri în scurt timp. Am ignorat-o cu eleganța pe doamna cu Roxi și am trecut strada încă în suspine și țipete de jale. Pe partea cealaltă, în spatele unui gard prin care nu se putea zări nimic, vreo trei căței făceau zarvă mare. Când l-a auzit pe Matei că plânge, unul dintre ei s-a apucat de scâncit și de urlat a jale, de ți se rupea inima, nu altceva.

Matei a ciulit urechile și încet încet s-a liniștit, auzind explicațiile mele cum că dincolo de gard e un cuțu trist că Matei plânge. Vă jur, în secunda în care Matei s-a oprit din plâns, a încetat și cățelul să scheaune, ca prin minune.

Ne-am continuat drumul fericiți că am întâlnit un cățel care a înțeles mai bine prin ce trecem decât tantistăpânaluRoxi...

Crimen ferpecto...

Da, are peste doianișitreiluni...Da, poartă încă scutece și nu dă semne că ar vrea să se împrietenească prea curând cu olița...Nu, încă nu știe să recite "Somnoroase păsărele"...dar cel mai grav, după părerea diverșilor necunoscuți binevoitori cu care ne intersectăm aiurea, e că ÎNCĂ are suzetă. Oao! Crimă de neiertat. Și toți simt nevoia să îi spună lui direct că e rușine maaare. Că o să îi apară bubițe în gură. Că o să fie urât când va fi mare....și alte idioțenii.

Și nu știu exact cum să reacționez: Să mă uit urât la ei să să le spun să își vadă mai bine de treabă, că mă ocup eu cât pot de bine de copil sau să plec capul rușinată?

Sunt singura care consideră că e un moment potrivit pentru toate și că ar fi o cruzime să îl privez acum așa hodorong-tronc de iubitul tzonki-bonki doar pentru că asta vrea lumea?

E chiar atât de grav?

Am prins ultimul tren

Pentru că erau semne serioase de ploaie, am hotărât să ne petrecem sfârșitul sfârșitului de săptămână ...la mall. Ajungem rar acolo, mai ales când nu avem prea mulți bani în buzunare, ca să evităm tentația unor investiții necugetate, de conjunctură.

Așa..acum probabil vă gândiți că au scăzut dramatic șansele ca această postare să vă trezească cât de puțin interesul, mai ales că excursia noastră a coincis ca perioadă de desfășurare cu celebrul concert care a zguduit capitala ieri seară.

Evident că nu am putut sări peste plimbarea obligatorie cu acel trenuleț care străbate mall-ul din Cotroceni. Și ar fi fost ceva normal să îl zăriți pe Matei acolo, împreună cu mămica lui...dar el a insistat să fie însoțit TOATĂ LUMEA participantă la incursiunea noastră. Așa că mami, tati și cu Joujou - prietena noastră, s-au înghesuit într-un vagon minuscul și am colindat mall-ul făcând cu mâna tuturor mâncătorilor de popcorn care așteptau să intre la film și tuturor băutorilor de cola înșirați la măsuțele înghesuite în zona de mâncare.

Vă spun sincer, ne-am distrat copios de reacțiile tuturor celor cu care am interacționat, majoritatea plăcut surprinși de entuziasmul nostru. Da, se opreau din discuții, ne arătau cu degetul și ne răspundeau la salut.
a fost un exercițiu mișto care mi-a demonstrat încă o dată că voia bună e contagioasă. Dacă renunți la postura de adult apăsat de griji măcar pentru cinci minute cât a durat traseul trenulețului, poți avea parte de o doză sănătoasă de fericire, numai bună pentru suflet.

Mulțumesc încă o dată Matei, că ne-ai târât pe toți în lumea ta!

Ca noutate absolută vă spun că, aproape pe nesimțite, am ieșit din epoca locomotivelor cu aburi ...și am aterizat direct în era Porche-urilor și a BMW-urilor. Copilul încă tolerează mașinuțele din lemn pe care i le-mping mereu sub nas, dar trebuie să încep să mă împac cu gândul că ele pierd rapid teren în fața bolizilor de marcă...Și de acum, dublă atenție la picioare!

Adevărata măsură a lucrurilor

A doua zi după ce s-a născut, o asistentă îmi comunică, cu o mutră vădit îngrijorată că băiețelul meu are o mică problemă din naștere... După ce îmi explică exact despre ce este vorba, văd că rămâne profund contrariată de reacția mea și o întreb: "E ceva rezolvabil, nu?", la care îmi trântește cea mai halucinantă replică posibilă: "Bineînțeles, e nevoie doar de o mică intervenție chirurgicală, mă gândeam doar că veți fi supărată că JUCĂRIA dumneavoastră NU E PERFECTĂ". ?!?!

Săptămâna trecută s-a rezolvat totul, după o intervenție chirurgicală și o spitalizare de câteva zile la Budimex.

Stop! Vreau să vă înlătur de la început eventualele sentimente de milă: nu, nu a suferit, l-a durut puțin dar a primit imediat calmante, a fost bine-dispus pe toată perioada spitalizării noastre, a luat cumva totul ca pe o joacă.

Am vrut neapărat să vă împărtășesc experiența noastră, pentru că vine în contradicție cu toate poveștile despre spitalele de stat pe care le-am auzit: condițiile în care am stat au fost excelente - totul curat, proaspăt renovat, televizor în cameră, asistente drăguțe și blânde. Cât despre doctor... jos pălăria!

Partea întunecată, sfâșietor de tristă a poveștii mele, îi privește pe toți acei copii mici cu niște probleme imense pe care i-am întâlnit acolo... și pe mămicile lor, care își înghițeau lacrimile și își îndreptau spatele ori de câte ori puii lor se trezeau din somn, pentru că nu doreau să le vadă îngrijorate.

Mămica lui Bogdan m-a abordat când așteptam să iasă Matei din operație. După ce mi-a spus povestea lor, m-a rugat să nu fiu îngrijorată... vă jur, am simțit că mă rup în două - tocmai ea să îmi spună mie asta, eu care eram acolo pentru ceva relativ simplu... ea știa mai bine decât oricine că a aștepta să îți aducă puiul din operație nu e ceva tocmai ușor, indiferent de natura acesteia, mai ales când sub ochii tăi se scurgeau, la intervale relativ regulate, tărgi cu alți copii încă sub efectul anesteziei, care au fost operați în paralel cu al tău...

M-au schimbat aceste zile petrecute acolo, m-am făcut să apreciez altfel tot ceea ce am și sper ca de acum să fiu suficient de înțeleaptă încât să tratez un guturai ca pe un simplu guturai și nu ca pe cataclism planetar.

Și încă ceva: limitele unei mame sunt muuult mai departe decât vă vine să credeți, e ceva ce nu doresc nimănui să testeze.

Simt că încă nu mi-am găsit cuvintele pentru tot ceea ce am trăit în ultima săptămână... vreau neapărat să fac ceva pentru Bogdan și pentru alții ca el, copii la care le-a intrat deja suferința în sânge.

Cea mai frumoasă

Astăzi când m-am întors din deplasare( da, am fost plecată o săptămână, vă povestesc mâine unde), m-a așteptat în dormitor.

Este incredibil de frumoasă. Nici dacă m-ar fi întrebat ce îmi doresc de ziua mea nu aș fi putut să îmi aleg ceva care să îmi aducă mai multă bucurie!

Împreună cu ea, a primit și Matei scaun pentru bicicleta lui tati.

Le-am scos la plimbare și ne-am simțit extraordinar! Va recomand cu căldură să vă mai lăsați mașinile acasă, mai ales în week-end și să o luați domol, la pedale, în familie.

Pe celălalt trotuar

În ce proporție ziua asta vi se aseamănă cu cea tocmai consumată? Sunt sigură că într-o mare măsură, zilele arată cam la fel, cu o grămadă de rutină în compoziție.

Tendința este să facem cam aceleași feluri de mâncare, să mergem la serviciu sau în parc(după caz) pe-același drum, asta pentru că am constatat în timp că e cel mai scurt, sau cel mai puțin aglomerat. Căruciorul nostru săptămânal de la Carrefour conține mereu cam aceleași produse, nu diferă nici măcar brand-ul.
Chiar și atunci când ieșim cu prietenii, tindem să comandăm aceleași lucruri și să ne salutăm deja cu ospătarii, pentru că ne știm aproape pe nume. Iar cel mai alarmant mi se pare faptul că subiectele de discuție sunt destul de asemănătoare de la o întâlnire la alta...

Nu spun, rutina asta are și părțile ei pe care mulți le-ați putea considera bune: în primul rând, economisești energie - dacă ai făcut ceva de mai multe ori, deja este nevoie de foarte puțină participare/efort din partea ta, pentru că totul a devenit aproape-un automatism. Apoi nici nu riști să greșești, știi exact ce gust va avea mâncarea comandată.

Dar vin și neajunsurile: făcând mereu aceleași lucruri, ajungi într-un soi de adormire ( poți spune chiar a conștiinței);atenția ta la ceea ce se-ntâmplă-n jur se diminuează grav, iar "riscul" de a avea idei sau aspirații noi scade la minim.
Ajungi să nu te mai suporți, să fii posomorât mereu, să-ți urăști jobul, țara, poate chiar viața.

Am descoperit că e suficient să mă uit la Matei ca să învăț ce-nseamnă să fii TREAZ de-a binelea: pentru că nu are nici un pic de răbdare să meargă regulamentar de mână, îl las să zburde liber pe trotuar, mereu în fața mea. Traiectoria lui nu e una dreaptă, ci e șerpuitoare, cu salturi scurte-n toate băltuțele și stații de-o secundă pe fiecare capac de canal, fie el cât de mic.

Dacă ați ajuns să citiți până aici, înseamnă că am reușit să vă ating cu vorbele mele și poate am chiar norocul să mă lăsați să vă fac un cadou...

Vă rog să faceți un exercițiu simplu de tot de a ieși din ritmul zilnic, cu un mic gest, oricare alegeți să fie: faceți ceva ALTFEL decât sunteți obișnuiți să faceți (nu, nu am să vă rog să urmați exemplul lui Matei cu bălțile și canalele, deși ar fi al naibii de distractiv). Faceți însă altceva - scrieți următorul mail folosind diacriticele, asta dacă nu o faceți de obicei; mergeți în parc pe cealaltă parte a străzii decât o faceți zi de zi; schimbați traseul, luați tramvaiul două stații, chiar dacă ocoliți puțin; renunțați la adidașii cei atât de comozi și optați pentru un outfit puțin mai elegant.

Chiar dacă nu vedeți rostul acestor acțiuni, vă garantez că veți avea parte de un premiu neașteptat. Cum de la cine? Nu, nu de la mine...vă las să descoperiți singuri.

M-aș bucura mult ca măcar o persoană să-mi povestească felul în care a ieșit din această rutină enervantă, chiar dacă pentru o clipă. Ce am făcut eu în direcția asta, în episodul viitor..

Curățenia de primăvară târzie

Ea e de vină pentru activitatea mea blogosferică redusă. Am de măturat, de șters praful și de aranjat lucrușoarele din sertarele mele interioare.
Mi-am dat seama că a trecut cam mult timp de când nu am mai făcut asta și sunt fericită că m-am apucat acum.

V-aș spune despre încredere în mine, despre ochelari cu lentile roz și despre planuri și proiecte frumoase, dar vreau să las puțin lucrurile să se așeze.

Ce pot să zic însă e faptul că sunt sigură că acest an va continua să fie unul special, așa cum a fost de altfel și până acum, chiar dacă nu e deloc unul ușor.

Tot ce a trebuit să fac a fost să îndrăznesc.

Câteva poze din week-end cu tantimamalumatei în exercițiul funcțiunii: